sâmbătă, 7 martie 2020

Duminica Ortodoxiei



16 martie 1997
            În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
            Prăznuim astăzi, ca de fiecare dată la sfârşitul primei săptămâni din Post, Triumful Ortodoxiei. Şi ca în fiecare an, trebuie să ne gândim la ce a însemnat, nu numai ca eveniment istoric, ci şi în viaţa personală Triumful Ortodoxiei. Mai întâi de toate trebuie să ne amintim că Triumful Ortodoxiei nu înseamnă triumful Ortodocşilor asupra altor oameni. Însemnă triumful Adevărului Divin în inimile celor care aparţin Bisericii Ortodoxe şi care proclamă Adevărul revelat de Dumnezeu în integritatea şi simplitatea sa.
            Astăzi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu din toată inima că S-a revelat pe Sine Însuşi nouă, că a risipit întunericul din minţile şi din inimile miilor şi miilor de oameni cărora El, Care este Adevărul le-a împărtăşit cunoştinţa Adevăului Divin desăvârşit.
            Ocazia acestui praznic a oferit-o recunoaşterea legitimităţii venerării sfintelor icoane. Făcând aceasta, noi mărturisim că Dumnezeu – invizibil şi inefabil, Dumnezeul pe Care nu-L putem înţelege, a devenit cu adevărat om, că Dumnezeu a luat trup omenesc, că El a trăit în mijlocul nostru plin de smerenie, de simplitate, dar şi de slavă. Şi mărturisind acestea, venerăm icoanele nu ca pe idoli, ci ca pe mărturii ale Întrupării  Adevărului.
            Făcând aceasta, nu trebuie să uităm că nu venerăm lemnul sau pictura icoanei, ci pe Dumnezeu Care Se revelează în lume. Fiecare dintre noi, toţi oamenii, suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Noi toţi suntem icoane vii şi aceasta  aduce cu sine o mare responsabilitate, fiindcă o icoană poate fi desfigurată, o icoană poate fi transformată într-o caricatură şi chiar într-o blasfemie. Iar noi trebuie să ne gândim la noi înşine şi să ne întrebăm: suntem noi vrednici, suntem noi capabili să fim icoane, “chipuri” ale lui Dumnezeu? Un scriitor din Vest a spus că întâlnind un Creştin, cei din jurul său ar trebui să-l vadă ca pe o revelaţie, o viziune a ceva ce n-au mai perceput niciodată, că diferenţa dintre un Creştin şi un ne-Creştin este aşa de mare, de radicală, de izbitoare ca diferenţa dintre o statuie şi o persoană vie. O statuie poate fi frumoasă, dar este făcută din piatră sau din lemn şi este moartă. O fiinţă omenească s-ar putea să nu pară la prima vedere aşa frumoasă, dar cei care o întâlnesc ar trebui, asemenea celor ce venerează o icoană – sfinţită, consacrată de Biserică – să vadă în ea strălucirea prezenţei harului Sfântului Duh, să-L vadă pe Dumnezeu revelându-se pe Sine în forma smerită a unei fiinţe omeneşti.
            Atâta timp cât noi nu suntem capabili să fim o asemenea viziune pentru cei care ne înconjoară, înseamnă că am dat greş în împlinirea datoriei noastre, noi nu proclamăm Triumful Ortodoxiei prin viaţa noastră, ci oferim o minciună. Şi astfel fiecare dintre noi, şi toţi împreună, purtăm toată răspunderea pentru faptul că lumea, întâlnind milioane de Creştini, nu s-a convertit prin viziunea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul ei, purtată în vase de lut, dar pline de slavă, sfinţite, transfigurând lumescul din ele.
             Ce este adevărat depre noi individual, personal, este adevărat şi despre bisericile noastre. Ele au fost chemate de Hristos să fie o familie, o comunitate de Creştini care să formeze un trup de oameni uniţi printr-o dragoste desăvârşită, o dragoste jertfelnică, o dragoste care este dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Biserica a fost şi este încă chemată să fie o comunitate de oameni care să se caracterizeze prin dragoste, să fie întruparea dragostei lui Dumnezeu. Dar, ceea ce vedem în bisericile noastre nu este miracolul dragostei divine.
            De la început, Biserica a fost construită în acord cu imaginea Statului, ierarhică, strictă, formală. În aceasta am dat noi greş – să fim cu adevărat ceea ce prima comunitate de Creştini a fost. Tertullian, scriind în apărarea Creştinilor, îi spunea Împăratului Romei: “Când oamenii ne întâlnesc, ei se opresc şi exclamă: “Cum se iubesc oamenii aceştia unii pe alţii!” Dar noi nu mai suntem cu toţii un singur trup de oameni despre care să se poată spune aceasta. Şi trebuie să învăţăm să recreăm ceea ce Dumnezeu vrea de la noi, ceea ce odată a existat: să recreăm comunităţi, biserici, parohii, diocese, patriarhate, Biserica întreagă, în aşa fel
încât viaţa ei adevărată, realitatea ei să fie dragostea. Dar nu am învăţat încă aceasta.
            Şi astfel, când ţinem praznicul Triumfului  Ortodoxiei, trebuie să ne amintim că Dumnezeu a triumfat, că noi proclamăm adevărul, Adevărul lui Dumnezeu, Însuşi întrupat şi revelat, şi este o răspundere mare pentru noi toţi împreună şi individual, în această lume, că nu trebuie să dezminţim adevărul celor mărturisite prin viaţa pe care o ducem. Un teolog vestic a spus că noi putem proclama întregul adevăr al Ortodoxiei şi în acelaşi timp să-l desfigurăm să-l transformăm în minciună prin felul în care trăim, arătând cu viaţa noastră că toate acestea sunt doar vorbe, nu realitate.
            Trebuie să ne pocăim pentru aceasta, trebuie să ne schimbăm, să devenim astfel încât oamenii, întâlnindu-ne, să poată vedea prin noi adevărul lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu, în fiecare şi în toţi. Atâta timp cât n-am făcut aceasta, nu am luat parte la triumful Ortodoxiei. Dumnezeu a triumfat, dar ne-a pus pe noi să facem triumful Său triumful vieţii pentru întreaga lume.
            Deci, să învăţăm să trăim conform învăţăturilor evanghelice, care sunt Adevărul şi Viaţa, nu doar individual, ci şi colectiv, şi să construim societăţi de creştini care să fie o revelaţie a Sfintei Evanghelii, astfel încât lumea, privind la noi, să spună: “Haideţi să reformăm instituţiile noastre, să reformăm relaţiile noastre, să înnoim tot ceea ce este vechi şi să devenim o nouă societate, în care Legea lui Dumnezeu, Viaţa lui Dumnezeu să prospere şi să triumfe. Amin.
Mitropolitul Antonie

Sunday of Orthodoxy


Metropolitan Anthony of Sourozh

16 March 1997

            In the Name of the Father, the Son and the Holy Ghost.

            We are keeping today, as every year at the end of the first week of Lent, the Feast of the Triumph of Orthodoxy. And every year we must give thought to what is meant, not only as a historical event, but also in our personal lives. First of all we must remember that the Triumph of Orthodoxy is not the Triumph of the Orthodox over other people. It is the Triumph of the Truth Divine in the hearts of those who belong to the Orthodox Church and who proclaim the Truth revealed by God in its integrity and directness.
            Today we must thank God with all our hearts that He has revealed Himself to us, that He has dispelled darkness in the minds and hearts of thousands and thousands of people, that He who is the Truth has shared the knowledge of the perfect Truth Divine with us.
            The occasion of this feast was the recognition of the legitimacy of venerating icons. By doing this we proclaim that God - invisible, ineffable, the God whom we cannot comprehend, has truly become man, that God has taken flesh, that He has lived in our midst full of humility, of simplicity, but of glory also. And proclaiming this we venerate the icons not as idols, but as a declaration of the Truth of the Incarnation.
            By doing this we must not forget that it is not the icons of wood and of paint, but God who reveals Himself in the world. Each of us, all men, were created in the image of God. We are all living icons, and this lays upon us a great responsibility because an icon may be defaced, an icon may be turned into a caricature and into a blasphemy. And we must think of ourselves and ask ourselves: are we worthy, are we capable of being called "icons", images of God? A western writer has said that meeting a Christian, those who surround him should see him as a vision, a revelation of something they have never perceived before, that the difference between a non-Christian and a Christian is as great, as radical, as striking, as the difference there is between a statue and a living person. A statue may be beautiful, but it is made of stone or of wood, and it is dead. A human being may not at first appear as possessed of such a beauty, but those who meet him should be able, as those who venerate an icon - blessed, consecrated by the Church - should see in him the shining of the presence of the Holy Spirit, see God revealing Himself in the humble form of a human being.
            As long as we are not capable of being such a vision to those who surround us, we fail in our duty, we do not proclaim the Triumph of Orthodoxy through our life, we give a lie to what we proclaim. And therefore each of us, and all of us collectively, bear every responsibility for the fact that the world meeting Christians by the million is not converted by the vision of God's presence in their midst, carried indeed in earthen vessels, but glorious, saintly, transfiguring the world.
            What is true about us, simply, personally, is as true about our churches. Our churches were called by Christ as a family, a community of Christians to be a body of people who are united with one another by total love, by sacrificial love, a love that is God's love to us. The Church was called, and is still called, to be a body of people whose characteristic is to be the incarnate love of God. Alas, in all our churches what we see is not the miracle of love divine.
            From the very beginning, alas, the Church was built according to the images of the State - hierarchical, strict, formal. In this we have failed - to be truly what the early, first community of Christians were. Tertullian writing in defence of the Christians said to the Emperor of Rome: "When people meet us they are arrested and say: 'How these people love one another!'" We are not collectively a body of people about whom one could say this. And we must learn to recreate what God has willed for us, what has once existed: to recreate communities, churches, parishes, dioceses, patriarchates, the whole church, in such a way that the whole of life, the reality of life should be that of love. Alas, we have not learned this yet.
            And so, when we keep the feast of the Triumph of Orthodoxy we must remember that God has conquered, that we are proclaiming the truth, God's own Truth, Himself incarnate and revealed, and there is a great responsibility for all of us collectively and singly in this world, that we must not give the lie to what we proclaim by the way in which we live. A western theologian has said that we may proclaim the whole truth of Orthodoxy and at the same time deface it, give it the lie by the way in which we live, showing with our life that all these were words, but not reality. We must repent of this, we must change, we must become such that people meeting us should see God's truth, God's light, God's love in us individually and collectively. As long as we have not done this we have not taken part in the Triumph of Orthodoxy. God has triumphed, but He has put us in charge of making his triumph the triumph of life for the whole world.
            We must repent of this, we must change, we must become such that people meeting us should see God's truth, God's light, God's love in us individually and collectively. As long as we have not done this we have not taken part in the Triumph of Orthodoxy. God has triumphed, but He has put us in charge of making his triumph the triumph of life for the whole world. Therefore, let us learn to live according to the Gospel which is the Truth and the Life, not only individually but collectively, and build societies of Christians that are a revelation of it, so that the world looking at us may say: "Let us re-shape our institutions, re-shape our relationships, renew all that has gone or remains old and become a new society in which the Law of God, the Life of God can prosper and triumph. Amen.


miercuri, 4 martie 2020

Adevăratul post

4 martie 2020


“Adevărat vă spun, ei şi-au primit plata lor”.
Ceea ce câştigăm şi dobândim ca virtute sau desăvârşire morală este o comoară inviolabilă şi personală, inalienabilă. Nu este “despre noi”, ci suntem “noi”,  nici măcar trupul sau simţurile noastre, ci sufletul nostru, duhul nostru, existenţa noastră. De vreme ce lupta noastră este pentru a trăi duhovniceşte, trebuie să o purtăm cum se cuvine. De exemplu, Domnul spune că, dacă vrem să ne folosim de post,  trebuie să-l ţinem in mod corect, pentru că aceia care postesc in mod greşit, ”şi-au luat plata lor”(Matei 6,16). Astăzi, la porţile Postului Mare, aş vrea să vă expun câteva condiţii care impiedică postul să dea roade şi care ne privează de răsplata cea duhovnicească.

Condiţiile necesare postului
In primul rând, este o concepţie greşită despre post, care  nu inseamnă mai ales abţinerea de la anumite mâncăruri, ci şi smerenie, pocăinţă şi părere de rău. Postul nu este numai o curăţire prin dietă a trupului, ci şi o innoire spirituală. Desigur, prima poruncă a Domnului a fost postul de la o anumită mâncare, iar călcarea poruncii ne-a alungat din Rai. Moise, Domnul  Hristos, Apostolul Pavel şi toţi sfinţii au postit. Postul este calea, nu scopul. Scopul este infrânarea şi progresul duhovnicesc, nu indreptăţirea de sine. Mulţi cred că este principala virtute, deşi alţii il consideră o instituţie rău inţeleasă, care nu mai indeplineşte nici un scop in prezent. Sunt mulţi care işi bat joc de post şi il ridiculizează. Postul nu poate fi echivalat cu dieta: sunt două lucruri diferite.

Noi trebuie să postim cu intenţii bune şi din dragoste de Dumnezeu, nu ca “să ne arătăm altora”. Sfântul Ioan Hrisostom spune că deseori noi ii depăşim in ipocrizie şi pe ipocriţii inşişi. El spune că ştie şi oameni care nu postesc, şi oameni care se fălesc cu postul. Apoi mai ştie şi oameni care nu postesc, dar “poartă masca postitorilor”. Sunt alţii şi mai ciudaţi: ei nu postesc, dar ii invaţă pe alţii cum să postească. Să te arăţi drept in ochii oamenilor nu are ce căuta in postire. Noi postim ca să ne impărtăşim de suferinţele lui Hristos. Postul de asemernea ne ajută in lupta noastră contra păcatului şi a diavolului. Chiar dacă puterea demonilor este mai mare ca niciodată in vremea Postului, cum spune Sfântul Vasile cel Mare: “ingerii păzitori ai vieţii noastre sunt şi mai silitori cu cei care işi curăţă sufletele prin postire”. El adaugă că ingerii ii inscriu pe toţi cei care postesc  din “fiecare biserică”. Prin post noi atragem harul şi ocrotirea lui Dumnezeu. Diavolii continuă să ne incerce şi nu sunt alugaţi decât “cu rugăciune şi cu post”(Matei 17,21).
Mitropolitul Ioïl (Frangkakos) de Edessa, Pella şi Almopia

Sursa:  https://pemptousia.com/2020/03/true-fasting/