sâmbătă, 15 aprilie 2017

Sfânta şi Marea Joi. Ultima Cină(II)



          Dar dacă omul a trădat, Dumnezeu a rămas credincios omului. El nu s-a întors de la creatura Sa pe care a făcut-o, nici nu a uitat lucrul mâinilor Sale, dar l-a cercetat în diferite chipuri, cu mila milostivirii Sale(Liturghia Sfântului Vasile). O nouă lucrare dumnezeiască a început, aceea de răscumpărare şi mântuire. Şi s-a împlinit în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care, pentru a restaura omul la frumuseţea lui cea dintâi şi  viaţa ca comuniune cu Dumnezeu, a devenit Om, a luat asupra lui firea noastră, cu setea şi foamea ei, cu dorinţa şi dragostea ei de viaţă.
          Şi în El s-a revelat viaţa, a fost dată, primită şi împlinită ca Euharistie totală şi desăvârşită, ca totală şi desăvârşită comuniune cu Dumnezeu. El a respins tentaţia umană primară: a trăi numai cu pâine. El ne-a revelat că Dumnezeu şi Împărăţia Sa  sunt adevărata hrană, adevărata viaţă a omului. Şi această desăvârşită viaţă euharistică, umplută cu Dumnezeu, deci dumnezeiască şi veşnică, El a dat-o tuturor celor ce vor crede în El, adică vor găsi în El adevăratul înţeles şi conţinut al vieţii lor.
          Aşa este minunatul înţeles al Ultimei Cine. El S-a oferit pe Sine ca adevărata mâncare a omului, fiindcă viaţa revelată în El este viaţa adevărată. Şi astfel, mişcarea de dragoste divină care a început în Rai cu un dumnezeiesc “luaţi, mâncaţi...”(fiindcă mâncatul este viaţă pentru om), ajunge acum la sfârşit cu dumnezeiescul “luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu...”(fiindcă Dumnezeu este viaţa omului). Ultima Cină este restaurarea beatitudinii paradisiace, a vieţii ca Euharistie şi comuniune.
          Dar această oră a dragostei supreme este şi a trădării supreme. Iuda părăseşte lumina Camerei de sus şi merge întru întuneric. “Şi era noapte”(Ioan 13, 30)`. De ce pleacă? Pentru că iubeşte, răspunde Scriptura,  şi dragostea lui este accentuată iar şi iar în imnurile Sfintei şi Marii Joi. Nici nu contează că el iubeşte “arginţii”. Banii reprezintă toată dragostea distorsionată  şi deviată  care îl duce pe om să-L trădeze pe Dumnezeu. Este într-adevăr dragoste furată de la Dumnezeu, iar Iuda este hoţ. Când nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi în Dumnezeu, omul încă iubeşte şi are dorinţe, pentru că a fost creat pentru a iubi şi iubirea este natura lui, dar atunci este o pasiune întunecată şi auto-distructivă şi moartea se află la capătul ei. Şi în fiecare an, pe măsură ce ne scăldăm  în lumina şi în adâncimea Sfintei şi Marii Joi, aceeaşi întrbare decisivă ne este adresată fiecăruia: Răspund eu la dragostea lui Hristos şi o primesc eu ca adevărata mea viaţă sau îl urmez pe Iuda în întunericul nopţii sale?
          Părintele Alexander Schmemann


joi, 13 aprilie 2017

Sfânta şi Marea Joi. Ultima Cină(I)



Două evenimente marchează Liturghia din Sfânta şi Marea Joi: Ultima Cină a lui Hristos cu ucenicii Săi şi trădarea lui Iuda. Sensul amândurora stă în dragoste. Ultima Cină este ultima revelare a dragostei mântuitoare a lui Dumnezeu pentru om, a dragostei ca însăşi esenţa mântuirii. Iar trădarea lui Iuda  ne dezvăluie că păcatul, moartea şi auto-distrugerea sunt cauzate tot de dragoste, dar de o dragoste deviată, distorsionată, dragoste îndreptată către ceea ce nu merită iubit. Aici este misterul acesti zile unice şi Liturghia sa, în care lumina şi întunericul, bucuria şi tristeţea sunt aşa de staniu amestecate, ne provoacă pe noi să facem alegerea de care depinde destinul veşnic al fiecăruia. “Iar înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit....”(Ioan 13, 1) Ca să înţelegem semnificaţia Ultimei Cine, trebuie să o vedem ca sfârşitul marii mişcări de Dragoste Dumnezeiască ce a început cu crearea lumii şi urmează acum să fie consumată în moartea şi învierea lui Hristos.
          Dumnezeu este dragoste(1Ioan 4, 8). Şi primul dar al dragostei a fost viaţa. Înţelesul, conţinutul vieţii a fost comuniunea. Ca să fie viu, omul a trebuit să mănânce şi să bea, să se împărtăşească de lume.  Lumea a fost, astfel, dragoste dumnezeiască făcută mâncare, făcută trup al omului. Şi fiind viu, adică împărtăşindu-se de lume, omul a trebuit să fie în comuniune cu Dumnezeu, să aibă pe Dumnezeu ca înţeles, conţinut şi sfârşit al vieţii sale. Comuniunea cu lumea dată de Dumnezeu era într-adevăr comuniune cu Dumnezeu. Omul a primit hrana sa de la Dumnezeu şi făcând-o trupul şi viaţa lui, el i-a oferit întreaga lume lui Dumnezeu, a transformat-o în viaţă în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu a dat naştere omului, dragostea omului pentru Dumnezeu a transformat viaţa sa în comuniune cu Dumnezeu. Acesta era Paradisul. Şi viaţa în el era într-adevăr euharistică. Prin om şi prin dragostea lui de Dumnezeu întreaga creaţie urma să fie sfinţită şi preschimbată într-o taină a prezenţei divine, iar omul să fie preotul slujitor acestei taine.
          Dar prin păcat omul şi-a pierdut viaţa euharistică, a pierdut-o pentru că a încetat să mai vadă lumea ca un mijloc de comuniune cu Dumnezeu şi viaţa sa ca euharistie, ca adorare şi mulţumire [lui Dumnezeu]... El se iubeşte pe sine şi lumea de dragul ei; el s-a făcut pe sine conţinutul şi ţelul acestei vieţi. El crede că foamea şi setea sa, adică dependenţa vieţii sale de lume – pot fi satisfăcute prin lume în sine şi prin hrană în sine. Dar lumea şi hrana, odată ce sunt lipsite de înţelesul lor iniţial de taină(sacrament) – ca mijloace de comuniune cu Dumnezeu, odată ce nu sunt primite pentru Dumnezeu şi umplute cu foamea şi setea de Dumnezeu, odată ce Dumnezeu nu mai este, adevăratul lor “conţinut” nu mai poate da viaţă, nu mai poate satisface nicio foame, pentru că nu au viaţă în ele însele... Şi aşa, punându-şi dragostea lui în ele, omul îşi deviază dragostea de la singurul obiect al dragostei, al foamei şi al tuturor dorinţelor. Şi omul moare. Fiindcă moartea este inevitabila descompunere a vieţii ce a fost despărţită de izvorul şi de conţinutul ei. Omul a crezut că va afla viaţă în lume şi în hrană, dar a aflat moarte. Viaţa lui a devenit comuniune cu moartea, pentru că, în loc să transforme lumea prin credinţă, dragoste şi adorare, în comuniune cu Dumnezeu, el s-a supus pe sine pe de-a întregul lumii, a încetat de a-i mai fi preot şi a devenit sclavul ei. Şi prin păcatul lui, întreaga lume a devenit un cimitir în care oamenii condamnaţi la moarte se împărtăşesc de moarte şi stau “în latura şi-n umbra morţii”(Matei 4, 16).

Părintele Alexander Schmemann

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Intrarea Domnului în Ierusalim



În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
            Astăzi Hristos intră nu numai pe calea suferinţelor Sale, ci şi a acelei groaznice singurătăţi care Îl învăluie în toate zilele Săptămânii Patimilor Sale. Singurătatea începe cu o neînţelegere; poporul se aşteaptă ca intrarea Domnului în Ierusalim să fie triumfala procesiune a unui leader politic, a unui leader care va elibera poporul Său de opresiune, de sclavie, de ceea ce el consideră fără de Dumnezeu – fiindcă păgânismul de orice fel şi idolatria este o negare a Dumnezeului celui viu. Singurătatea se va dezvolta apoi într-o groaznică singurătate, aceea de a nu fi înţeles nici măcar de către ucenicii Săi. La Cina cea de Taină, când Mântuitorul le vorbeşte pentru ultima oară, ei se vor îndoi permanent de  înţelesul vorbelor Sale. Şi mai târziu, când merge în grădina Ghetsemani, înainte de înspăimântătoarea moarte pe care o are de înfruntat, cei mai apropiaţi ucenici ai Săi, Petru, Ioan şi Iacob – pe care i-a ales să-L însoţească, adorm, deprimaţi, osteniţi, deznădăjduiţi. Culmea acestei singurătăţi va fi strigătul lui Hristos de pe cruce: “Dumnezeu; Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Abandonat de oameni, respins de poporul Israel, El întâlneşte extrema părăsire şi moare fără Dumnezeu, fără oameni, singur, numai cu dragostea Lui de Dumnezeu şi de oameni, moare de dragul omenirii şi spre slava lui Dumnezeu.
            Începutul Pătimirii lui Hristos este procesiunea triumfală de azi. Poporul aştepta un rege, un conducător – şi l-au găsit pe Mântuitorul sufletelor lor. Nimic nu amărăşte mai mult o persoană decât o speranţă pierdută, înşelată; şi aşa se explică de ce poporenii, care L-au primit astfel, care  au fost martori învierii lui Lazăr, care au văzut minunile lui Hristos şi i-au ascultat învăţăturile, au admirat fiecare cuvânt al Său, care erau gata să-I devină discipoli cât timp le aducea victorii, s-au despărţit de El, I-au întors spatele şi câteva zile mai târziu au strigat: “ Răstigneşte-L, răstigneşte-L!”. Iar Hristos a petrecut toate acele zile în singurătate, ştiind ce Îl aşteaptă, abandonat de toţi în afară de Maica Domnului, care a stat tăcută alături, aşa cum a făcut pe parcursul întregii sale vieţi, participând la tragicul urcuş al Fiului ei către Cruce; ea care a primit Bunavestire, dar care a primit şi profeţia lui Simeon că o sabie va trece prin inima ei tot în tăcere.
             Pe parcursul zilelor următoare, nu doar ne vom aminti, ci vom fi prezenţi la Patimile lui Hristos. Vom face parte din mulţimea care  îi înconjura pe Hristos şi pe ucenicii Săi şi pe Maica Domnului. Pe măsură ce ascultăm lecturile din Sfânta Evanghelie, ascultăm rugăciunile Bisericii, ne imaginăm aceste zile ale Patimilor, să ne întrebăm fiecare pe sine: “Eu unde stau, cine sunt eu în această mulţime? Un fariseu? Un scrib? Un trădător, un laş? Sau stau printre Apostoli?” Dar şi ei au fost copleşiţi de frică. Petru L-a renegat de trei ori, Iuda L-a trădat, Ioan, Iacob şi Petru au adormit tocmai când Hristos avea mai multă nevoie de  dragostea omenească şi de sprijin; ceilalţi ucenici au fugit, nimeni n-a rămas în afară de Ioan şi de Maica Domnului, cei care erau legaţi de El cu acel fel de dragoste care nu se teme de nimic şi este gata să ia parte la orice.
            Încă o dată să ne întrebăm cine suntem şi unde stăm, care este poziţia noastră în această mulţime. Stăm noi cu nădejde sau cu disperare, sau cum? Şi dacă stăm cu indiferenţă, şi noi facem totuşi parte din mulţimea îngrozitoare care Îl înconjura pe Hristos, ascultând şi apoi plecând de acolo; aşa cum vom pleca de la Biserică. Sfânta Cruce va sta aici  Joi şi vom citi Sfintele Evanghelii despre Cruce, Răstignire şi moarte – şi apoi ce se va întâmpla? Crucea va rămâne, dar noi vom pleca acasă să ne odihnim, să mâncăm, să dormim, să ne pregătim pentru osteneala zilei următoare. Şi  în tot acest timp, Hristos este pe Cruce, Hristos este în mormânt. Ce lucru groaznic este acesta, exact ca ucenicii în vremea lor, nu suntem în stare să petrecem o noapte, o oră cu  El. Să ne gândim la aceasta şi în ceasul din urmă să ne întoarcem la Hristos strigând cu vorbele tâlharului : “Pomeneşt-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!” Amin.