duminică, 6 mai 2018

Creştinul în impas


Acum că s-a încheiat  Postul Mare, ne-am “relaxat” într-un mod periculos. Mai puţină rugăciune, mai rar pe la biserică,de parcă sufletul ar putea trăi cu mai puţin “aer” duhovnicesc decât înainte. Ca şi cum starea firească este cea de acum,iar înainte Îi făceam o concesie lui Dumnezeu postind şi nevoindu-ne.
Lecturile duhovniceşti s-au micşorat, pocăinţa ne-a părăsit,încrederea în criteriile noastre pervertite de duhul lumesc a sporit şi păcatele s-au înmulţit. În loc să-I facem voia lui Dumnezeu, facem cu uşurinţă voia noastră cea stricată.
Ne-am lăsat garda jos! Vrăjmaşul stă la pândă să apuce pe cei care nu mai poartă aceeaşi grijă desufletul lor ca în timpul Postului. Şi sigur că ne apucă lesne prin patimile noastre,cărora le-am dat frâu liber din nou.
Ce este de făcut ca să depăşim acest impas? Să ne formăm o conduită de viaţă creştină pentru toate perioadele anului şi să o respectăm constant, hotărât, pentru a nu da loc vrăjmaşului să pătrundă în viaţa şi sufletul nostru.

sâmbătă, 31 martie 2018

Intrarea Domnului în Ierusalim


            În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
            Astăzi Hristos intră nu numai pe calea suferinţelor Sale, ci şi a acelei groaznice singurătăţi care Îl învăluie în toate zilele Săptămânii Patimilor Sale. Sindurătatea începe cu o neînţelegere; poporul se aşteaptă ca intrarea Domnului în Ierusalim să fie triumfala procesiune a unui leader politic, a unui leader care va elibera poporul Său de opresiune, de sclavie, de ceea ce el consideră fără de Dumnezeu – fiindcă păgânismul de orice fel şi idolatria este o negare a Dumnezeului celui viu. Singurătatea se va dezvolta apoi într-o groaznică singurătate, aceea de a nu fi înţeles nici măcar de către ucenicii Săi. La Cina cea de Taină, când Mântuitorul le vorbeşte pentru ultima oară, ei se vor îndoi permanent de  înţelesul vorbelor Sale. Şi mai târziu, când merge în grădina Ghetsemani, înainte de înspăimântătoarea moarte pe care o are de înfruntat, cei mai apropiaţi ucenici ai Săi, Petru, Ioan şi Iacob – pe care i-a ales să-L însoţească, adorm, deprimaţi, osteniţi, deznădăjduiţi. Culmea acestei singurătăţi va fi strigătul lui Hristos de pe cruce: “Dumnezeu; Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Abandonat de oameni, respins de poporul Israel, El întâlneşte extrema părăsire şi moare fără Dumnezeu, fără oameni, singur, numai cu dragostea Lui de Dumnezeu şi de oameni, moare de dragul omenirii şi spre slava lui Dumnezeu.
            Începutul Pătimirii lui Hristos este procesiunea triumfală de azi. Poporul aştepta un rege, un conducător – şi l-au găsit pe Mântuitorul sufletelor lor. Nimic nu amărăşte mai mult o persoană decât o speranţă pierdută, înşelată; şi aşa se explică de ce poporenii, care L-au primit astfel, care  au fost martori învierii lui Lazăr, care au văzut minunile lui Hristos şi i-au ascultat învăţăturile, au admirat fiecare cuvânt al Său, care erau gata să-I devină discipoli cât timp le aducea victorii, s-au despărţit de El, I-au întors spatele şi câteva zile mai târziu au strigat: “ Răstigneşte-L, răstigneşte-L!”. Iar Hristos a petrecut toate acele zile în singurătate, ştiind ce Îl aşteaptă, abandonat de toţi în afară de Maica Domnului, care a stat tăcută alături, aşa cum a făcut pe parcursul întregii sale vieţi, participând la tragicul urcuş al Fiului ei către Cruce; ea care a primit Bunavestire, dar care a primit şi profeţia lui Simeon că o sabie va trece prin inima ei tot în tăcere.
             Pe parcursul zilelor următoare, nu doar ne vom aminti, ci vom fi prezenţi la Patimile lui Hristos. Vom face parte din mulţimea care  îi înconjura pe Hristos şi pe ucenicii Săi şi pe Maica Domnului. Pe măsură ce ascultăm lecturile din Sfânta Evanghelie, ascultăm rugăciunile Bisericii, ne imaginăm aceste zile ale Patimilor, să ne întrebăm fiecare pe sine: “Eu unde stau, cine sunt eu în această mulţime? Un fariseu? Un scrib? Un trădător, un laş? Sau stau printre Apostoli?” Dar şi ei au fost copleşiţi de frică. Petru L-a renegat de trei ori, Iuda L-a trădat, Ioan, Iacob şi Petru au adormit tocmai când Hristos avea mai multă nevoie de  dragostea omenească şi de sprijin; ceilalţi ucenici au fugit, nimeni n-a rămas în afară de Ioan şi de Maica Domnului, cei care erau legaţi de El cu acel fel de dragoste care nu se teme de nimic şi este gata să ia parte la orice.
            Încă o dată să ne întrebăm cine suntem şi unde stăm, care este poziţia noastră în această mulţime. Stăm noi cu nădejde sau cu disperare, sau cum? Şi dacă stăm cu indiferenţă, şi noi facem totuşi parte din mulţimea îngrozitoare care Îl înconjura pe Hristos, ascultând şi apoi plecând de acolo; aşa cum vom pleca de la Biserică. Sfânta Cruce va sta aici  Joi şi vom citi Sfintele Evanghelii despre Cruce, Răstignire şi moarte – şi apoi ce se va întâmpla? Crucea va rămâne, dar noi vom pleca acasă să ne odihnim, să mâncăm, să dormim, să ne pregătim pentru osteneala zilei următoare. Şi  în tot acest timp, Hristos este pe Cruce, Hristos este în mormânt. Ce lucru groaznic este acesta, exact ca ucenicii în vremea lor, nu suntem în stare să petrecem o noapte, o oră cu  El. Să ne gândim la aceasta şi în ceasul din urmă să ne întoarcem la Hristos strigând cu vorbele tâlharului : “Pomeneşt-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!” Amin. 
Mitropolitul Antonie de Suroj