luni, 19 februarie 2018

Preparation to Lent


2 February 1973


In the name of the Father, the Son and the Holy Ghost.
We are now, day after day, coming up to Holy Week and to Easter; already last week we heard a reading of the Gospel that prepares for this ascent.
This long preparation that leads us from Christmas to the Resurrection is divided in the Orthodox Church in several periods, a first period in which the readings of the Gospel and the prayers of the Church are addressed to us; we are confronted with a succession of situations and we are called to go through a succession of self-examinations that will lead us to the time, to the moment when, having prepared ourselves, we can then turn away from ourselves and concentrate our attention only on what will be happening, on the Passion of the Lord Jesus Christ.
In these weeks of preparation we will be confronted with several readings that indicate to us what we have got to face in us and what we have got to overcome in order freely to stand in the presence of the mystery of salvation. Last week we were faced with the blind Bartimaeus; he knew he was blind because his blindness was physical and he was aware that the world around him was unattainable, was beyond reach and beyond his grasp. We live in a world which is not only material; right at the core of this world, active, transforming, transfiguring both the spiritual reality of it and the physical reality of it, is our Living God. Are we not completely blind to His presence? Do we not live in complete darkness, do we see, do we perceive another dimension than space and time, another object of contemplation than people and things around us? Indeed, when we are confronted with people, do we see anything beyond objects, do we see in them the depth of the human mystery, the greatness of their eternal calling, the dimension of God and eternity in them and in all that is around us?
Today we have heard the story of Zachaeus. Zachaeus had one thing to overcome in order to be able to meet Christ face to face: vanity, the fear of human judgement, the fear of ridicule. This man, well known in his city, accepted the humiliation of being laughed at, because he so earnestly wanted to see Christ. He was not a good man, but there was in him a depth that could not be satisfied with the life he led, there was in him a longing so strong, so powerful that he passed by human judgement in order to meet Christ face to face, and he met Him. Of all the crowd whom Christ saw with His eyes, He saw particularly that man, He called him down from the tree, and He went with him, bringing into his house all the fullness of the divine presence, and all the glory of salvation that had now come to him.
Next week we will hear about the Publican and the Pharisee. The Pharisee was pure in his life, righteous before God and men, the Publican was evil in his own eyes and in the eyes of men and, he thought in the judgement of God. But the Pharisee did not know something which the Publican knew, — that mercy may perform miracles, that mercy of man suspends human cruelty and the mercy of God may suspend judgement and condemnation. He stood at the threshold of the Temple because Temple stood for the holiness of God and the realm of justice and righteousness, and he had no place in it. But he stood at the threshold hoping for the miracle of compassion and the miracle of forgiveness to reach him. And he was forgiven because he discovered: God at the depth at which the Pharisee, with all his justice, could not see Him: the Pharisee was within the realm of law, this man — the Publican — entered by faith and hope, by the folly of hope and faith into the realm of grace.
And then, the prodigal son will confront us with what is essentially sin, not sinful actions, but the state of sin which is expressed so simply and so crudely in his words to his father, ‘Father, — he says, — let me enjoy now what I would and will enjoy when you are dead. It means, whether you live or whether you are dead matters nothing to me, our relationship can be broken at any moment; what matters is that I should enjoy the fruits of your labour and the freedom which your absence, your death will give me.’
This is the essential sin, this is the way in which we treat God, receiving from Him everything and dismissing Him until we have spent all His gifts and need more of His help. This is also the way in which we treat one another. How much does a person mean, and how much does that mean which we derive from a relationship? The person means little, the fruits of a relationship may mean a great deal more. This also is that sinful attitude which rules out the person to concentrate on the gift. We have in the prodigal son also a vision of what repentance is: how from hunger and loneliness and despair one can come back to one's senses, remember that we have a father, a brother, a friend, and go back to him, trusting that he has not changed, that he still is a father, still is our brother, still is our friend, ready to accept from him whatever judgement we deserved, but also ready, at any cost, to re-establish the relationship that was between us.
Lastly, at the end of this period, is read a passage on judgement. We are to stand one day and be judged by our conscience and by our God. We will have to answer for all our life, all its emptiness, its trivialities, all that has not been done in our life perhaps more that what has been done, because God can forgive sin, He cannot create within our life what we have not cared to make of it.
Let us go through these weeks, step after step, trying to understand where we stand with regard to the parables and the challenge of God in His Gospel. When we will have done this, not only in our mind and heart, but putting right all that can be put right, we will be in a position to enter into that period of Lent which will concentrate on the message of the Gospel first and then on the events, real, concrete, dramatic events of Holy Week. But by then we must have done all our work concerning ourselves, by then there will be no space and no time to remember ourselves. We must be able to forget everything and to remember only the Passion of the Lord, Love crucified, a Man who gives Himself to death for faith in us and compassion.
Let us start now on this journey and let us come to the day of the Passion ready with a clear sight, a broken heart, prepared by a deep tilling of our spiritual ground and the ground of our life, to see, to perceive and to be transformed by what is beyond words, but can be seen, received and understood at the depth of ones soul. Amen.
Image:
http://www.royaldoors.net/category/liturgy/liturgical-year/greatlent/

duminică, 4 februarie 2018

Fiul Risipitor




Fiul Risipitor
(3 februarie 1991)

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
            Ce simple şi ce reţinute sunt cuvintele prin care Sfânta Evanghelie descrie această crudă respingere a tatălui său şi pregătirile de plecare către ţara îndepărtată şi străină! “Tată, dă-mi partea mea de moştenire!” Oare nu înseamnă aceste cuvinte: “Tată, nu pot să aştept până la moartea ta! Tu eşti încă în putere, iar eu sunt tânăr, acum vreau să culeg roadele vieţii tale, ale muncii tale; mai târziu ele vor fi trecute. Hai să ajunem la o înţelegere: pentru mine tu eşti mort: dă-mi ceea ce-mi va aparţine după moartea ta şi voi pleca, voi trăi viaţa pe care mi-am ales-o”.
            Aceasta au intenţionat să spună cuvintele tânărului cu adevărat; dar nu este acesta oare modul în care  Îl tratăm pe Dumnezeu şi darurile Lui? Atâta timp cât suntem cu El, avem de la El toate lucrurile, dar ne simţim constrânşi de prezenţa Sa, ne simţim limitaţi de regulile inevitabile ale casei Sale: El aşteaptă de la noi integritate şi adevăr. El aşteaptă de la noi să învăţăm de la El ce înseamnă să iubeşti cu toată mintea, cu toată inima, cu toată puterea ta şi cu toată fiinţa ta – şi aceasta este prea mult pentru noi. Noi luăm toate darurile Lui şi ne întoarcem de la El ca să folosim aceste daruri în folosul nostru şi numai al nostru, fără să-I dăm înapoi nimic lui Dumnezeu sau oricui altcuiva.    
            Noi toţi, fără nicio excepţie, dar în diferite grade, ascultăm cruda, înşelătoarea întrebare a lui satan către Hristos în pustie! Ai puterea să o faci – preschimbă pietrele acestea în pâine; Tu eşti Fiul lui Dumnezeu – foloseşte ceea ce Dumnezeu ţi-a dat, înţelepciunea, puterea, foloseşte-le în avantajul Tău! De ce să-ţi iroseşti timpul până ce vei fi prea bătrân?... Nu este aceasta o imagine a propriei noastre comportări?
            Şi atunci, tânărul pleacă de acasă, pleacă spre o ţară îndepărtată, o ţară care nu este a lui Dumnezeu, o ţară care L-a respins pe Dumnezeu, a renunţat la Dumnezeu, Care a fost trădat pentru chiar vrăjmaşul Său, o ţară în care nu este nici un loc pentru El. Şi tânărul trăieşte în acord cu regulile acestei ţări şi cu dorinţele inimii sale. Şi atunci vine foametea.
            Acum, ne întoarcem, purtând cu noi darurile lui Dumnezeu; şi trăim într-o ţară care ne este de asemenea străină; trăim într-o lume care este făcută de om, nu de Dumnezeu, sau, mai degrabă, făcută de Dumnezeu şi deformată de om.  Ce fel de foamete vine peste noi? Suntem bogaţi, suntem în siguranţă, avem tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu şi continuă să ne dea – numai că noi nu ne dăm seama de tot ce ne dă, în timp ce irosim  darurile. Dar ce este această foamete care vine peste noi? Conştientizarea de care Hristos vorbeşte în prima fericire: “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor…”.Cine sunt cei săraci cu duhul? Săracii cu duhul sunt cei care au înţeles, şi înteleg zi de zi, pe parcursul întregii lor vieţi, că ei nu au nicio existenţă, numai că Dumnezeu ne vrea în fiinţă; noi nu avem viaţă deloc în afara vieţii pe care Dumnezeu o toarnă în noi, suflarea Lui, suflarea vieţii. Şi suntem atât de bogaţi pentru că Dumnezeu ni s-a revelat, ne-a revelat Cine este El; putem să-L iubim, să-L cunoaştem, să-L adorăm, să-L slujim, să-L imităm, pentru că El a devenit om şi ne-a arătat ce poate fi un om. El ne-a dat toată inteligenţa, o inimă, o voinţă, un trup, lumea dimprejurul nostru, oamenii de lângă noi, relaţiile pe care le avem – toate acestea sunt de fapt ale lui Dumnezeu, pentru că noi nu le putem face, noi nu putem forţa pe nimeni să ne iubească, şi totuşi, avem prieteni şi oameni care ne iubesc. Nu putem fi siguri de mintea noastră: în orice clipă un atac cerebral poate distruge cea mai strălucită minte; sunt momente în care vrem să răspundem unei nevoi, unei suferinţe – şi inima noastră este de piatră: numai Dumnezeu poate să-I dea viaţă! Oscilăm între bine şi rău – numai Dumnezeu ne poate întări voinţa; şi aşa mai departe.
            Dacă ne-am da seama de toate acestea, atunci am înţelege că suntem cu totul nevoiaşi: nu suntem nimic, nu avem nimic, şi totuşi, ce bogaţi suntem: săraci fiind, suntem dăruiţi cu toate darurile lui Dumnezeu; deşi L-am trădat iar şi iar, ne-am întors de la El iar şi iar, încă suntem iubiţi de El; într-adevăr, “fericiti cei flămânzi, că ei se vor sătura!” Dacă ne-am da seama de foamea noastră de adevăratele lucruri, atunci ele ne-ar veni la îndemână. Dar nu doar pentru că ne este foame; ele vor veni la noi când vom fi cu totul săraci; suntem iubiţi şi aceasta este Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia dragostei: Dumnezeu ne iubeşte. Şi a garantat darul dragostei pentru fiecare dintre noi. Tânărul se simţea flămând. Se simţea flămând de casa tatălui său, dar ştia că nu mai are niciun drept să se numească “fiu”: era un ucigaş! El îi spusese tatălui său: Mori înainte de vreme ca să pot să trăiesc aşa cum îmi place mie…Şi totuşi se întoarce, pentru că încă îl poate numi pe omul pe care l-a respins “Tată”.
            Şi ce se întâmplă atunci? Tatăl îl vede de departe venind: şi nu aşteaptă demn să-i cadă la picioare şi să-şi mărturisească păcatele. Aleargă către el, îl îmbrăţişează! Şi tânărul se mărturiseşte: Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău – dar în acel moment tatăl îl opreşte: poate că nu mai eşti vrednic să te numeşti fiul meu, dar totuşi eşti fiul meu şi nu poţi deveni un năimit în casa tatălui tău…El cere de la fiu, cum Dumnezeu cere de la noi, să fim conştienţi şi să creştem până la măsura măreţiei noastre omeneşti: copiii Dumnezeului celui Viu, chemaţi să fim părtaşii naturii Sale divine, Fiii şi fiicele Sale în Hristos şi în duhul Sfânt.
            Iată ce ne spune această parabolă; iată la ce trebuie să reflectăm: cum stăm cu aceste teribile, crude, criminale prime cuvinte ale tânărului?       
            Şi suntem noi conştienţi de delincvenţa noastră? Suntem destul de flămânzi încât să ne dăm seama că trebuie să ne întoarcem Acasă la Singurul Care ne iubeşte şi Care, văzându-ne căzuţi, încă mai cere de la noi demnitatea de fii ai Săi…
            Să reflectăm asupra acestora! Este încă un pas către ziua în care, plini de pocăinţă, vom veni să ne mărturisim şi să primim iertare. Şi dacă suntem oneşti în actul pocăinţei noastre, hotărâţi să ne întoarcem la Dumnezeu, vom fi acasă şi gata să  intrăm în Săptămâna Sfântă împreună cu Hristos Fiul, împreună cu Tatăl Care îşi dă Fiul, împreună cu Maica lui Dumnezeu Care acceptă moartea pe cruce a Fiului Ei, ca noi să fim salvaţi. Amin
Mitropolitul Antonie de Suroj

miercuri, 17 ianuarie 2018

AVVA ANTONIE

3. Zis-a avva Antonie : parintii cei de demult, cand mergeau in pustie, intai se vindecau pe sine si facandu-se doctori alesi, vindecau si pe altii. Iar noi iesind din lume, mai inainte de a ne vindeca pe noi singuri, indata incepem a vindeca pe altii si intorcandu-se boala asupra noastra, se fac noua cele de pe urma mai amare decat cele dintai si auzim de la Domnul zicand : Doctore, vindeca-te mai intai pe tine ( 1 ).

 19. Au mers odata niste batrani la avva Antonie si era avva Iosif cu dansii. Si vrand batranul ( Antonie ) sa-i cerceteze pe ei, a pus inainte un cuvant din Scriptura si a inceput de la cei mai mici a intreba care este cuvantul acesta si fiecare zicea dupa puterea sa. Iar batranul zicea fiecaruia : inca n-ai aflat. Mai pe urma de toti a zis catre avva Iosif : tu cum zici ca este cuvantul acesta ? Raspuns-a : Nu stiu. Deci a zis avva Antonie : cu adevarat a aflat calea, caci a zis nu stiu.

11. Zis-a iarasi : de la aproapele este viata si moartea.
Ca de vom dobandi pe fratele, pe Dumnezeu dobandim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim.

12. Zis-a iarasi : precum pestii zabovind la uscat, mor, asa si calugarii, zabovind afara din chilie, sau petrecand cu mirenii, se slabanogesc catra taria linistei. Deci, trebuie, precum pestele la mare, asa si noi la chilie sa ne grabim; ca nu cumva zabovind afara, sa uitam pazirea cea din launtru.

13. Zis-a iarasi : cel ce sade in pustie si se linisteste, de trei razboaie este slobod : de auzire, de graire si de vedere; si numai catre acestea are a lupta, catre al desfranarii, sau al trandavirii.

Filocalia - Antonie cel Mare

luni, 13 noiembrie 2017

The Paschal Homily of St. John Chrysostom

Sfântul Ioan Hrisostom-cea mai frumoasă predică




"De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva dupa ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască.
De a ajuns cineva după ceasul al saselea, sa nu se îndoiasca, nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel de pe urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieste, şi voinţa o laudă.
Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru; şi cei dintâi, si cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-ati postit, veseliţi-vă astăzi! Masa este plină, ospătaţi-vă toţi! Vitelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a aratat Împarăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorat în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întimpinându-Te pe Tine jos: amâratu-s-a că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amarat, ca a fost omorat; s-a amarat, ca s-a surpat; s-a amărât, că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Inviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătura celor adormiţi S-a făcut. Lui se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin."

joi, 12 octombrie 2017

Am devenit Sodoma şi Gomora! Am devenit o ruşine!



IPS Ieremia de Gortina: „Nu ne aşteptam să se ajungă într-un asemenea hal în Elada noastră”

 Autor: Sfânta Mitropolie de Gortina

Duminică, 8 octombrie 2017

În această mică broşură, fraţi creştini, vreau să vă scriu în general despre bărbat şi femeie.

Aşa l-a făcut Dumnezeu pe om, fraţii mei: Fie bărbat, fie femeie. Acestea sunt cele două genuri ale omului, masculin şi feminin, care se unesc prin căsătoria lor şi fac urmaşi şi astfel se creează societatea. Biserica noastră binecuvintează această unire prin Sfânta Taină a Nunţii.

Una este construcţia trupească şi sufletească a bărbatului şi alta – cea a femeii. Şi ambele genuri sau sexe sunt admirabile şi frumoase şi trebuie să se bucure băiatul pentru că este băiat şi să se bucure şi fata, pentru că s-a născut fată.

Acestea pe care vi le scriu, fraţii mei, le ştiţi şi deci nu este nevoie să vi le spun. Totuşi vi le spun, deoarece în epoca noastră, în care avem mult păcat şi destrăbălare, vor să ne legifereze o lege murdară.

Prin această lege, orice bărbat și orice femeie, doar pentru că vrea asta, doar pentru că are „chef”, cum spunem, vor putea să se prezinte oficial şi să solicite să-şi schimbe sexul.

Şi flăcăul din cartier va spune după aceea că este fată; şi o elevă fată va spune că este băiat.

Puteţi, creştinii mei, să vă imaginaţi acum un astfel de fenomen, adică că vine de la Atena un bărbat, consătean de-al vostru, şi să se prezinte drept femeie?

Sau o fată din satul vostru, care a mers la Atena la lucru, să se întoarcă după aceea în satul ei, spunând că este bărbat? Exact acest lucru vrea să-l reușească legea pe care vor să ne-o aducă conducătorii noştri.

Ce aveţi să spuneţi acum la cele pe care vi le scriu, creştinii mei? Eu am să vă spun că cu o asemenea lege nu mai merge, ne-am pângărit.

V-ați fi aşteptat vreodată la asta, fraţii mei? Că în binecuvântata şi slăvita noastră patrie, Elada, vor veni conducători care se vor gândi să impună prin lege astfel de lucruri murdare pentru ţara noastră?

Pentru ţara noastră, Elada noastră, care chiar şi înainte de Hristos cinstea moravurile curate şi fecioria şi a făcut Partenonul? 

Nu, nu ne aşteptam să se ajungă într-un asemenea hal în Elada noastră. Nu și-a ciuruit de gloanţe trupul său Kolokotronis şi nu şi-au vărsat sângele eroii luptători pentru o astfel de Eladă ca cea de azi.

Eu, care vă scriu acestea, fraţii mei, sunt Episcopul regiunii voastre şi mă numesc Ieremia.

„Episcop” înseamnă să stau de gardă, ca să văd ce duşmani vin în ţara noastră, ca să ne schimbe moravurile noastre caste şi după aceea, ca o santinelă (ca un scop) – Episcop – eu, să sun cu putere din trâmbiţă şi să spun: „O, creştinilor, eleni patrioţi, locuitori din Gortina şi Megalopole! Un mare rău se va întâmpla în țara noastră. Vor să voteze o lege, care desființeze personalitatea omului, așa cum l-a născut mama lui, care distruge sfânta instituţie a familiei și care atacă umanitatea noastră. Înainte, la luptă, creştinilor”!

Da! Nu trebuie să lăsăm să treacă această lege fără să protestăm, creştinii mei. Pe fiecare, şi pe cel mai simplu cioban şi pe ciobăniţa săracă, trebuie să-i doară şi trebuie să protesteze împotriva răului pe care vor să ni-l facă.

Da, să protestaţi împotriva parlamentarilor voştri, deoarece aceştia sunt cei care vor vota legea. Să-i ameninţaţi că veţi „vota contra lor”, că nu vor mai avea niciun vot de la voi, dacă votează legea prin care va putea oricine să poată să-şi schimbe personalitatea prin schimbarea sexului.

Personal, declar că voi întrerupe comunicarea cu parlamentarul regiunii noastre, care va vota o astfel de lege şi nu-i voi mai da cinstea cuvenită unui conducător politic. – Dacă mă întrebaţi de mai multe legate de această lege, vă spun că legea aceasta s-a născut din homosexualitatea ruşinoasă şi alimentează homosexualitatea.

Deoarece un bărbat care are relaţii homosexuale cu alt bărbat se va prezenta acum prin lege ca femeie, ca să apară cei doi ca un cuplu legal şi chiar se vor prezenta şi la preot solicitând să-i căsătorească!

Creştinii mei, noi să fim fideli credinţei şi iubirii faţă de Domnul nostru Iisus Hristos şi moravurilor caste ale patriei noastre, ale tradiţiei eleno-ortodoxe.



Cu multe rugăciuni,

† Mitropolitul Ieremia de Gortina şi Megalopole

TRADUCERE: http://acvila30.ro; SURSA GREEK: https://www.imgortmeg.gr/
Am devenit Sodoma şi Gomora! Am devenit o ruşine!
https://www.impantokratoros.gr/14B1B010.ro.aspx