duminică, 26 martie 2017

Predica Mitropolitului Antonie de Suroj la Duminica Sfântului Ioan Scărarul - 1987



În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
          Sfântul Ioan Scărarul, a cărui memorie o evocăm azi, spune în una din  scrierile sale ; “Nu vom fi judecaţi, fraţilor, nu vom fi condamnaţi că nu am lucrat minuni şi nu am profeţit; dar vom fi condamnaţi că nu ne-am plâns zilnic păcatele”.
          Ce este cu păcatul că ne poate provoca o asemenea zdrobire a inimii încât viaţa noastră întreagă va fi  inspirată de această durere  din inimile noastre? Noi tindem să definim păcatul drept o încălcare a legii morale sau o făptuire contrară datoriei noastre sau dreptăţii, dar este altceva fundamental în păcat care ar trebui, într-adevăr, să ne provoace tristeţe şi mai mult decât tristeţe: o durere adâncă.
          Păcatul este lipsă de loialitate, păcatul este necredinţă, este lipsă de loialitate şi necredinţă faţă de Dumnezeu, fiindcă înseamnă că ceea ce El ne spune contează prea puţin pentru noi, chiar dacă, atunci când vorbeşte cu noi, El vorbeşte cu toată dragostea Sa umană şi divină; într-adevăr, ca să ne arate cât de mult contăm pentru El, cât de mult ne apreciază, El Îşi dă întreaga viaţă ca să ne salveze şi ca noi să credem în dragostea dumnezeiască.
          Dar aceste păcate concrete pe care le săvârşim tot timpul, această răceală a unuia faţă de celălalt, această indiferenţă, uşurinţa cu care judecăm şi condamnăm, felul în care ne dezinteresăm de nevoile altora, felul în care nu ne pasă de dragostea care ne este oferită, toate acestea rezultă din răceala inimilor noastre.
          Nu în zadar spune Hristos în Evanghelia de azi, “Acest fel de demon nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”: post, în sensul îndepărtării de toate acele lucruri care sunt ispite, care ne sustrag de la dragoste, de la loialitate, de la credinţă, de la integritate, care ne distrug pe de-a întregul; şi rugăciune, ca mod de comuniune cu Dumnezeul cel viu Care este dragoste, şi numai în Care putem găsi forţa şi tăria de a iubi.
          Aşa că nu e surprinzător că aducându-şi omul copilul bolnav de epilepsie la discipoli, el s-a întors către Hristos, zicând: “Ei n-au putut să-l vindece.” El i-a răspuns: “Aduceţi-l la Mine!”. Dacă nu suntem aduşi la El, toate celelate lucruri sunt zadarnice. Putem să ne întrebăm: “Suntem noi atât de despărţiţi de Dumnezeu încât ar trebui să plângem această despărţire toată viaţa?” Care dintre noi ar îndrăzni să spună că inima lui este caldă în fiecare clipă, că inima lui este adânc mişcată de semnificaţia faptului de a fi cu Dumnezeu, de a-L avea pe Dumnezeu aproape, în comuniune cu el?
          Noi ar trebui să fim faţă de Dumnezeu ca un îndrăgostit, care în fiecare moment, zi şi noapte, treaz sau dormind, este conştient că inima lui exultă şi tresaltă de o de dragoste care îl umple, care este bucurie, exaltare, pace şi seninătate, şi putere, şi curaj, o dragoste care ne permite să privim în jur şi să vedem pe fiecare într-o nouă lumină, care ne permite să vedem lumina dumnezeiască strălucind în fiecare persoană pe care o întâlnim, de care ne bucurăm.

          Dacă ne întrebăm cât de departe suntem de Dumnezeu şi nu putem măsura distanţa dintre noi deoarece avem aşa de puţină experienţă în a fi aproape de Dumnezeu, să ne întrebăm “Cât de departe sunt eu de oamenii care mă înconjoară? Cât de puţină dragoste, cât de puţină loialitate, dăruire de sine, cât de puţină bucurie întru aproapele meu se află în mine? Cât de mult se află în mine judecarea aproapelui, indiferenţa, răceala, nepăsarea?” Şi atunci vom putea spune: dacă eu sunt aşa, înseamnă că nu sunt centrat în Dumnezeu, că Dumnezeu nu este Regele care să conducă în inima mea  şi în mintea mea şi în întreagă viaţa mea.
          Şi când ne gândim la noi înşine şi ne vedem împărţiţi între chemarea lui Dumnezeu şi dorinţele umanităţii noastre căzute şi înşelăciunile vrăjmaşului, atunci putem spune din nou: “Cât de departe sunt!” Şi până ce nu vom găsi armonia cu Dumnezeu, vom fi astfel sfâşiaţi în lăuntru şi despărţiţi unul de altul.
          De aceea Sfântul Ioan Scărarul ne cheamă să dăm o importanţă deplină  felului în care ne relaţionăm cu Dumnezeu, fiindcă toate celelalte vor depinde de aceasta.  El este ca o cheie armonică ce permite unui sunet să fie citit şi cântat; este(cum spune alt scriitor) creanga subţire care ţine împreună florile, care altfel s-ar risipi – chiar şi florile, chiar şi virtuţile, chiar frumuseţea şi adevărul se risipesc, dacă nu este această minunată dragoste, exaltare şi bucurie care sunt date numai de comuniunea noastră cu Dumnezeu, pentru că El este dragoste, El este viaţa, El este adevărul, El este bucurie, lumină şi exaltare.
          Să ne întoarcem, aşadar, spre pocăinţă în sensul în care Sfântul Ioan Scărarul o vede: nu o seacă plângere a trecutului nostru, nu un uscat, nefolositor regret de a nu fi ceea ce am vrea să fim, ci un strigăt către Dumnezeu: “Vino, Doamne, vino cât mai curând!” Şi dacă strigăm din toată inima, mintea şi nevoia noastră, atunci Dumnezeu va veni, atunci ne vom afla în comuniune cu Dumnezeul cel viu şi toate lucrurile vor deveni frumuseţe iar noi vom fi intrat în Împărăţia lui Dumnezeu.



Duminica Sfântului Ioan Scărarul



            În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
            Postul este timp pentru pocăinţă, un timp în care inima noastră de piatră trebuie preschimbată de Dumnezeu într-o inimă de carne, din nesimţitoare trebuie să devină sensibilă, din rece şi dură, caldă şi deschisă către ceilalţi şi către Dumnezeu Însuşi, într-adevăr.
            Postul este timp al înnoirii, când, ca primăvara, totul devine nou; când viaţa noastră, care intrase într-o zonă de crepuscul, devine vie cu toată intensitatea pe care Dumnezeu ne-o poate transmite nouă, oamenilor, făcându-ne părtaşi ai Sfântului Său Duh, prin Sfintele Taine şi prin darul direct al lui Dumnezeu, de natură divină. Este un timp al reconcilierii, iar reconcilierea este bucurie: este bucuria lui Dumnezeu şi  este bucuria ta: este un nou început.
            Astăzi este ziua Sfântului Ioan al Scării şi vreau să vă citesc câteva fraze ale sale, care sunt relevante pentru perioada de timp în care ne aflăm: “Pocăinta, aceasta este întoarcerea noastră la Dumnezeu, este înnoirea Botezului nostrum; este efortul nostrum de a reînnoi legământul nostru cu Dumnezeu, făgăduinţa noastră de a ne schimba viaţa. Este un timp în care putem dobândi smerenie, care înseamnă pace.; pace cu Dumnezeu, pace cu noi înşine, pace cu întreaga lume creată. Pocăinţa se naşte din nădejde şi respingerea din disperare. Iar unul care se pocăieşte este unul care merită pedeapsă şi totuşi pleacă de la tribunal fără a fi ruşinat, pentru că pocăinţa este pacea noastră cu Dumnezeu. Şi se dobândeşte printr-o viaţă vrednică străină de păcatele pe care le-am săvârşit în trecut. Pocăinţa este curăţirea conştiintei noastre. Pocăinţa înseamnă îndepărtarea oricărei dureri şi a tristeţii.”
            Şi dacă ne întrebăm pe noi înşine cum putem dobândi aceasta, cum putem să-I răspundem lui Dumnezeu Care ne primeşte aşa cum tatăl îşi primeşte fiul rătăcitor, un Dumnezeu Care ne-a aşteptat cu dor, Care, deşi respins, nu ne-a părăsit – cum putem noi să-I răspundem? Iată un scurt cuvânt despre rugăciune: a
            “Nu folosiţi în rugăciune false vorbe înţelepte; pentru că este deseori  simpla şi nesofisticata şoaptă a copiilor cea care Îl bucură pe Tatăl nostrum ceresc. Nu încerca să spui multe când vorbeşti cu Dumnezeu, fiindcă altfel mintea ta,  în căutarea cuvintelor, se va pierde în ele. Un singur cuvânt rostit de fariseu a adus mila dumnezeiască asupra lui; un singur cuvânt plin de credinţă l-a salvat pe tâlharul de pe cruce. Folosirea multor cuvinte în rugăciune ne risipeşte mintea şi o umple cu imagini. Un singur cuvânt spus lui Dumnezeu adună mintea în prezemţa Sa. Şi dacă un cuvânt în rugăciunea ta, te mişcă adânc, dacă îl simţi profund, - rămâi î el, rămâi în el, fiindcă în asemenea momente Îngerul nostru păzitor se roagă cu noi, fiindcă suntem cinstiţi cu noi înşine şi cu Dumnezeu.”
            Să ne amintim  ce spune Sfântul Ioan al Scării, chiar dacă uitaţi scurtele comentarii (pe care le-am făcut ca să fac textul său mai uşor de înţeles). Să ne amintim cuvintele sale pentru că el a fost un om care ştia ce înseamnă să te recurgi la Dumnezeu, să fii bucuria lui Dumnezeu şi să te bucuri cu El. Ne este oferit acum, într-o vreme când înaintăm  către zilele Patimilor, el ne este oferit ca un exemplu de ce  poate face harul divin ca să transforme un om simplu, obişnuit, într-o lumină a lumii.
            Să învăţăm de la el, să-I urmăm exemplul, să ne bucurăm în ceea ce Dumnezeu poate face cu puterea Sa într-o fiinţă omenească, şi cu încredere, cu credinţă, cu o bucurie exaltată şi totuşi senină, să urmăm sfatul, să ascultăm la Dumnezeu cum ne roagă să găsim un mod de viaţă şi spunându-ne că împreună cu El, în El, vom fi vii, pentru că El este  Adevărul, dar şi Calea şi Viata veşnică. Amin.
Mitropolitul Antonie de Suroj
 9 aprilie 1989


http://masarchive.org/Sites/texts/1989-04-09-1-E-E-S-EM03-019StJohnOfTheLadder.html

sâmbătă, 18 martie 2017

Duminica Sfintei Cruci(I)



În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh
În Evanghelia de azi Domnul ne spune că, dacă vrem să fim următorii Săi, să fim discipolii Lui, trebuie să ne luăm crucea şi să-I urmăm Lui. Şi când ne gândim la Crucea Domnului, ne gândim la dureroasul, treptatul urcuş către Răstignire, către moarte. Într-adevăr, Domnul ne cheamă, dacă vrem să-I fim credincioşi Lui, să-I fim ucenici, să fim gata să-L urmăm până la capăt – tot drumul.
Dar pe de altă parte, trebuie să ne amintim că El nu ne-a chemat să păşim pe o cale pe care El nu a călcat; El este un Păstor Bun care merge înaintea oilor Sale, asigurându-Se că totul este în ordine, că primejdia a fost înlăturată, că ele pot păşi în siguranţă pe urmele Lui; aşa cum ne cheamă să ne luăm crucea şi  să-I urmăm Lui, ne cheamă şi să acceptăm să fim adevăraţii lui discipoli, cu convingerea că El nu ne va cere niciodată să facem ceea ce El Însuşi n-a făcut sau n-a îndurat. Putem să-L urmăm cu încredere, dar şi cu un sentiment de pace în inimile şi minţiile noastre.
Şi totuşi, această urmare nu este lipsită de tragic pentru că a fi discipolul lui Hristos înseamnă, aşa cum ne spune Epistola citită la botez, că noi trebuie să murim cu El ca să înviem cu El. Să mori înseamnă să renunţi - din loialitate, solidaritate şi prietenie cu El, dintr-un sentiment de veneraţie faţă de El, de recunoaştere a preţului pe care L-a plătit El din dragoste faţă de noi – să renunţi la toate cele ce au dus la moartea Lui(păcatele şi patimile?). Noi trebuie să reflectăm la tot ceea ce este înlăuntrul nostru şi ne face străini de Dumnezeu, nevrednici de dragostea Lui şi de noi înşine. Iar când descoperim aceasta, să o alungăm din viaţa noastră. Pot fi lucruri care par uşoare sau mici, pot fi lucruri foarte grele şi dificil de respins. Dar nu trebuie să ne imaginăm că cele mici ne despart mai puţin de Dumnezeu decât cele mari.
Este o povestire din viaţa unui pustnic la care au venit doi străini; unul comisese un păcat cumplit, iar celălalt, o mulţime de păcate mici. Şi ca să-i facă să înţeleagă că amândouă contează la fel de mult şi pot fi la fel de nocive pentru viaţă, bătrânul i-a spus primului păcătos să meargă în câmp şi să găsească cea mai mare bucată de stâncă şi să i-o aducă, iar celuilalt i-a zis să culeagă pietre de peste tot. Primul a găsit uşor un bolovan şi l-a adus; celălalt la fel de uşor a găsit mulţimea de pietre; şi când cei doi s-au întors, le-a spus: acum mergeţi şi le puneţi înapoi de unde le-aţi luat. Primul a găsit uşor locul de unde luase bolovanul după urma adâncă pe care o lăsase în pământ. Al doilea, după ore şi ore de căutare, s-a întors cu toate pietrele înpoi, pentru că nu a putut afla de unde o luase pe fiecare, fiind culese la întâmplare, el nemaiamintindu-şi locurile. La fel se întâmplă şi cu păcatele noastre; nu contează care sunt mari şi care mici, dacă – şi acest “dacă” este important – dacă nu aflăm un mod să le înlăturăm.