În numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh.
Într-unul dintre
Psalmi putem citi aceste cuvinte: “Cei ce au semănat cu lacrimi, cu bucurie vor
secera”…Dacă în decursul săptămânilor de pregătire am văzut tot ceea ce este
urât şi nedemn în noi oglindit în parabole, dacă am stat în faţa judecăţii
propriei conştiinţe şi a judecăţii lui Dumnezeu, atunci cu adevărat am semănat
cu lacrimi mântuirea noastră. Dar încă mai este timp, fiindcă şi după ce intrăm
în perioada recoltei, Dumnezeu ne mai dă un răgaz. Pe măsură ce înaintăm spre
Împărăţia lui Dumnezeu, spre Ziua Învierii, încă putem în orice clipă, pe fundalul
mântuirii, în faţa triumfului lui Dumnezeu, să ne întoarcem spre El cu
recunoştinţă şi totuşi, cu inima zdrobită,
şi să spunem: “Nu, Doamne! Poate că eu sunt lucrătorul din ceasul al
unsprezecelea, dar primeşte-mă aşa cum ai promis să faci!”
Săptămâna trecută am prăznuit triumful
Ortodoxiei, ziua în care Biserica a proclamat că este legitim şi corect să
pictezi icoane ale lui Hristos; nu a fost o declaraţie despre artă, ci o adâncă
declaraţie teologică despre Întrupare. Vechiul Testament ne spune că Dumnezeu
nu poate fi reprezentat prin vreo imagine, pentru că El este mister fără fund:
El nu are nici măcar Nume, în afara tainicului nume pe care numai Marele Preot îl ştie. Dar din Noul
Testament am învăţat, şi acum ştim prin experienţă, că Dumnezeu s-a făcut om,
că plinătatea Dumnezeirii s-a sălăşluit şi locuieşte veşnic în trup, deci
Dumnezeu are un nume omenesc: Iisus, şi a căpătat un chip omenesc, care poate
fi reprezentat în icoane. O icoană este, prin urmare, o proclamaţie a
certitudinii noastre că Dumnezeu s-a făcut om; că El s-a făcut om ca să
împlinească deplina, tragica şi glorioasa Lui solidaritate cu noi, să fie unul
dintre noi ca şi noi să putem fi copiii lui Dumnezeu. El a devenit om ca noi să
putem deveni dumnezei, după cum ne spune Sfânta Scriptură. Şi aşa, am fi putut
de săptămâna trecută să ne bucurăm; şi de aceea, cu o săptămână în urmă, când
deja eram pregătiţi să ne întâlnim cu această minune a Întrupării, blând,
într-un chip aproape neauzit, biserica a cântat canonul Paştelui: Hristos a
înviat din morţi – fiindcă nu este o promisiune pentru viitor, ci este o
certitudine a prezentului, deschisă pentru noi ca o uşă, ca să intrăm prin
Hristos, Uşa, aşa cum Se numeşte pe Sine, în veşnicie.
Iar astăzi ne amintim
de Sfântul Grigorie Palama, unul dintre marii Sfinţi ai Ortodoxiei, care
împotriva ereziei şi a îndoielii, a proclamat, din lăuntrul grupului asceţilor
şi al tuturor credincioşilor, a proclamat că harul lui Dumnezeu nu este un dar
creat – este Dumnezeu Însuşi, comunicându-Se pe Sine nouă, astfel încât noi să
ne umplem de prezenţa Sa, astfel ca noi treptat, primindu-L, să ne deschidem
Lui, să devenim transparenţi sau cel puţin translucizi în lumina Lui, ca noi să
devenim din ce în ce mai mult părtaşi ai naturii Sale divine.
Aceasta nu este o simplă promisiune; este o
certitudine pe care o avem pentru că aceasta s-a întâmplat cu mii şi mii de
bărbaţi şi femei pe care îi venerăm ca sfinţi ai lui Dumnnezeu: ei au devenit
părtaşi ai naturii divine, ei sunt pentru noi o revelaţie şi o certitudine a
ceea ce suntem chemaţi să fim şi să devenim şi noi.
Şi astăzi facem încă
un pas către bucuria şi slava Învierii/ Paştelui. Peste o săptămână vom cânta
troparul Sfintei Cruci – Crucea care era îngrozirea criminalilor şi care a
devenit acum semnul biruinţei şi al mântuirii, pentru că este semnul că iubirea
lui Dumnezeu pentru noi nu are măsură, nu are limite, este pe atât de adâncă pe
cât este Dumnezeu Însuşi, atrotcuprinzătoare, pe cât este Dumnezeu
atotcuprinzător şi, într-adevăr, atât de tragic biruitoare, pe cât este
Dumnezeu şi tragic, şi biruitor, de evlavie inspirator şi strălucitor cu lumina
blândă şi voiasă pe care o cântăm la Vecernie.
Să ne pregătim să întâmpinăm acest
eveniment, arătarea Crucii, să-l privim şi să vedem în el semnul dragostei
dumnezeieşti, ca o nouă certitudine a posibilei noastre mântuiri; şi când corul
va cânta, de această dată mai tare, canonul Învierii, să ne dăm seama că, pas
cu pas, Dumnezeu ne conduce la o biruinţă pe care El a repurtat-o şi pe care
vrea să o împartă cu noi. Şi apoi vom merge mai departe; vom asculta la Sfinţii
care ne învaţă cum să primim harul pe care Dumnezeu ni-l oferă, cum să devenim demni de El; şi încă un
pas – şi vom vedea biruinţa lui Dumnezeu în Sfânta Maria Egipteanca şi vom
ajunge în pragul Săptămânii Sfinte. Dar să ne amintim că acum ne aflăm în
vremea înnoirii, vremea în care biruinţa lui Dumnezeu ni s-a revelat, că suntem
chemaţi să fim cuprinşi de ea, să răspundem la ea cu recunoştinţă, o
recunoştinţă care ne va face oameni noi – şi cu bucurie! Şi o bucurie plină de
lacrimi, ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu, o bucurie care este un răspuns
responsabil la dragostea dumnezeiască. Amin!
Mitropolitul Antonie Bloom
