Fericiţi cei ce nu mai sunt!

A muri la 24 de ani, oricât de tragic s-ar părea că este, poate reprezenta un gest de graţie divină, mai ales când ai cunoscut deja succesul, ţi-ai împlinit visul adolescenţei abia încheiate într-un mod spectaculos ca James Dean. Nu ştiu cât reprezintă rebelul american al anilor ’60 pentru publicul român. Pentru mine reprezintă o amintire din anii de liceu şi din tinereţe, dar şi o revelaţie.

 S-a spus că actorul care a jucat rolul lui Cal din „East of Eden” a fost un talent înnăscut, sugerându-se chiar o genialitate rară în domeniul actoriei cinematografice. Eu bănuiesc dincolo de acest dar multă trudă, o dorinţă de a se desăvârşi pe sine şi multă ambiţie de a demonstra că poate obţine ceea ce şi-a propus. James Dean le-a părut multora un tânăr sfios, care îşi ascundea fragilitatea sufletească sub diverse măşti şi se baricada sub zidurile excentricităţii. M-am gândit destul de mult la el, la omul dinăuntrul acelei persoane carismatice, a cărei privire transmitea atât de multe mesaje. Eu cred că simpla lui prezenţă pe ecran mişcă ceva în sufletul celor sensibili, fiecare gest şi fiecare privire vorbesc independent. Fiecare gest reflectă o nevoie de mişcare irepresibilă, de expansiune în lumea dimprejurul său, o tentativă de a cuceri şi a-şi apropria creaţia. Fiecare privire are în ea o sete de dragoste şi de înţelegere. E atât de simplu: James Dean nu va muri niciodată în inimile unora pentru că era un inocent atunci când a murit. O să spuneţi că sunt nebună: cum să fie inocent un tânăr despre care se ştie că a avut tot felul de relaţii, ba chiar se şopteşte că ar fi experimentat unele teritorii nepermise?

Eu mă gândesc la un alt fel de inocenţă, pe care, pierzând-o, murim cu adevărat înainte să ne dăm ultima suflare. Să mă explic! James Dean era atât de inocent încât îşi imagina că viitorul îi rezervă fericirea de a se împlini; James Dean credea că timpul îi va aduce bucuria de a se descoperi pe sine şi lumea, de a se exprima pe sine cel încă imatur la înălţimea potenţialului sădit în sine de Dumnezeu. Credea în sfârşit că frumuseţea din adâncul sufletului său se va revela pe deplin!

Fervoarea cu care iubea viaţa şi credea în ofertele ei face imposibilă dorinţa de a muri. N-a suferit oare destul în copilărie când moartea i-a răpit mama? Cum ar fi putut iubi moartea? Şi totuşi moartea i-a făcut o mare favoare: l-a răpit înainte de a fi înşelat de viaţă şi de a-şi pierde inocenţa, l-a imortalizat într-o ipostază care ne va seduce mereu. De-ar fi trăit, nu cred că ar fi suportat să vadă ceea ce viaţa ar fi făcut din el! Gândiţi-vă puţin: un actor este o marfă de lux, trebuie cu grijă modelată şi atent ambalată pentru vânzare, mai ales la Hollywood! Unde ar fi încăput sufletul şi aspiraţiile lui în acest produs? Ce ar fi devenit tânărul care a cucerit America prin modul său unic de a fi actor? Din acest punct de vedere, James Dean nu era o prostituată, era un non-conformist şi îmi place să cred că ar fi rămas aşa. Nu-mi pot imagina un rebel îmblânzit şi purtat de curea ca un căţeluş, la bunul plac al studiourilor cinematografice.

Slavă lui Dumnezeu că ai murit la timp! Bine că n-ai avut timp să te perverteşti!

Ce este un actor pentru public? Şi ce este el pentru cei care îl distribuie publicului?

Pentru mine, un actor este un magician care deşteaptă inimile amorţite, aprinde focurile idealurilor, stârneşte dorinţa de a urma, de a imita modelul oferit de personajul său, deschide minea spre a înţelege oamenii şi lumea altfel decât până atunci. Dacă este onest cu sine, un actor este un dar trimis de Dumnezeu să mai facă puţină lumină în lumea aceasta întunecată de neînţelegere şi indiferenţă dusă până la ură. Cu cât pune mai multă dragoste, cu atât mai mult este iubit. Nu este nevoie să ne mai întrebăm de ce James Dean a fost şi este atât de iubit. Este de la sine înţeles pentru cine l-a văzut măcar într-unul din filmele sale: avea atâta dragoste în sine şi atâta dispoziţie de a o dărui, încât era mereu pe punctul de a exploda într-o îmbrăţişare.

Am uitat esenţialul: un actor adevărat este un semănător care poartă în sacul său seminţele unei plante rare  şi o seamănă cu fiecare privire, cu fiecare gest, cu fiecare cuvânt în pământul bun al inimilor însetate de dragostea  fără moarte.

Dormi în pace, tânăr frumos şi binecuvântat! Cei ce te iubesc au văzut dincolo de toate zidurile pe care sufletul tău rar le-a ridicat spre a ocroti o floare atât de rară, care poate că s-ar fi ofilit în aerul viciat al acestei lumi.

Groaza- Terror

Am o stare sufletească îngrozitoare, nu pot cu nici un chip să ies din casă; mă stăpâneşte teama iraţională de a fi nevoită să vorbesc cu oricine ar fi. Nu pot să mai am nici un fel de relaţie normală cu oamenii! Cât e boală şi cât părăsire a harului? Are importanţă!?Are: dacă m-a părăsit harul pentru că m-am întors acasă, e grav. Nu se ştie dacă se va mai întoarce vreodată într-o minte aiurea şi într-un suflet mort. Acesta este anul groazei pentru mine, anul în care nici nu mai am putere să strig după ajutor. Abia dacă mă ridic din pat. Totul indică dezastrul: nu mai e nimic de făcut. Pastilele? Nu ştiu cât şi la ce îmi ajută, dar sigur nu mă ajută să fiu normală şi să trăiesc ca toţi oamenii. Oare cât mai durează până voi ajunge la concluzia inevitabilă: nu merită să mai trăiesc. La cei pe care i-am lăsat în urmă la mănăstire nici nu pot şi nici nu vreau să mă gândesc. Ei reprezintă ceea ce eu nu pot fi şi nu pot deveni, înfrângerea mea. Degeaba îmi şopteşte îngerul că aş putea oricand să încerc din nou şi să mor încercând, nu am putere să-l cred.Şi nici curajul de a mai cere cuiva să mă primească în mănăstire, în halul în care sunt. De fapt, nu mai am puterea nici să cred.Unde să scap? Nu pot să merg nici la psihiatra mea. Nu ştiu ce să-i mai spun. Cred că am înnebunit-o cu drama mea, cu criza asta în care am intrat din noiembrie anul trecut. Şi apoi, dacă îmi cere să mă internez iar, nu pot, ideea de a fi închisă fie şi pentru câteva zile cu oameni necunoscuţi mă îngrozeşte. De ce nu mor, Doamne? Ce rost mai are să trăiesc aşa? Nu mai pot fi nimănui de nici un ajutor, nu mai pot face nimic pentru nimeni, viaţa mea s-a încheiat, chiar dacă n-am murit încă. Maica Stareţă a mea nu poate înţelege cum îşi poate dori cineva să moară şi să piardă toată bucuria de a fi în mijlocul acestei creaţii minunate a lui Dumnezeu care este lumea naturală, şi ştiu că are dreptate, pentru că Sfinţia Sa este un om normal care gândeşte duhovniceşte. Eu nu gândesc niciodată normal, mereu exagerez, ori în bine, ori în rău. N-am niciodată linişte, deşi tocmai liniştea am căutat-o la mănăstire. Dar se vede că nu e pentru mine.

I am in a terrible mood, I can’t leave my house, irrationally  fearing that I might be forced to talk to someone. I am not able any more to have normal relationships with people! Is it bi polar or the holy grace leaving me, as a consequence of leaving the monastery? I don’t know, but if the grace left me, it’s serious. For it is hardly probable that the grace will ever return in my empty soul and my sick mind. This is a horrifying year, the year of not being able to cry for help. I can hardly get up and leaving my bed. It’s a total disaster. The pills? I don’t know how much they help, if they help at all. What’s certain, the pills can’t help met o lead a normal life I wonder how far is the day when I’ll reach the inevitable conclusion: there is nothing left to live for.

I hardly think about the people I left behind at the monastery; I can’t, they are what I am not and I will never be, the image of my defeat.

My guardian angel whisper in vain that I can try again, go to another monastery, die trying. I can’t believe him. In fact, I wonder if I still believe, knowing that belief is a gift from God and I no longer expect any gift. My Lord, why don’t I die? My life is useless, I can’t do anything for anyone, I’m helpless, my life is over.

My Mother Superior can’t understand why someone would rather die than enjoy the wonder of this world made by God for us. She is rights, she thinks normally, I think wrongly, always exaggerating, I’m restless, I have no peace. And that’s I seek most.

Inerţie

Încerc de câteva zile să scriu ceva pentru acest blog ca să nu moară, dar moartea dinlăuntru mă împiedică să funcţionez normal. Chiar dacă îmi vine vreo idee, mă plictisesc de ea înainte de a începe să scriu sau nu am destulă energie să  îi dau amploare. Aceste rânduri spun pe scurt că încă respir, dar nu întrezăresc nimic pentru mine în viitor, nimic încurajator, doar ceaţă, disperare şi moarte. Poate lucrurile se vor schimba, bi polar e caracterizată prin schimbările de dispoziţie rapide: acum sunt “down”, mâine poate voi fi “up”. Asemenea disperare n-am cunoscut parcă niciodată. Dar acum s-a prăbuşit visul meu cel mai drag, aşa că e aproape normal să fiu la pământ.

Zero Point : Volume I - Messages From The Past - FULL MOVIE 1080p

Personalităţile intuitive şi sentimentale

O pasiune mai veche mă îndeamnă deseori să fac diverse teste de personalitate, mai ales americane( nu ştiu cât sunt de credibile, dar eu m-am regăsit de multe ori în ele), pentru a-mi  satisface curiozitatea în privinţa persoanei mele, spre a vedea ce aş fi putut devedi dacă n-aş fi dat greş de atâtea ori, spre a mă redirecţiona şi a-mi insufla puţin curaj ca să mă ridic din prăpastia aceasta a depresiei, care îmi şopteşte perfid că nu mai are rost să încerc şi cea mai bună soluiţie e moartea.  Cu cât mai repede, cu atât mai bine! Ştiu că nu gândesc corect, că nu e creştineşte să-ţi chemi moartea, să abandonezi lupta, să priveşti cu neputinţă la propria disoluţie lentă, dar aşa gândeşte un bi polar. Ce m-ar putea convinge că nu e totul pierdut, că mai am pentru ce trăi şi lupta? Numai mila lui Dumnezeu mai poate mişca această inimă bolnavă de patimi şi acest creier răvăşit, această voinţă aproape anihilată de a-mi urma cauza, visul vieţii mele: a fi cu Hristos, a-I sluji Lui până la moarte, indiferent cât de grea este crucea.

Personalităţile INF sunt cu adevărat idealiste, mereu căutând un semn de bunătate până şi în cele mai rele persoane şi evenimente, mereu încercând căi să facă lucrurile mai bine. Pot fi percepute drept calme, rezervate şi chiar sfioase  Personalităţile INF au înăuntru o flacără şi o pasiune care pot străluci cu adevărat. Cam 4,5% din populaţie riscă să se simtă neînţeleasă la acest tip de personalitate – dar dacă găsesc persoane care gândesc la fel cu care să-şi petreacă timpul, se vor simţi cu adevărat ca acasă.

Făcând parte din tipul diplomatic de personalitate(NF), INF sunt ghidaţi de principiile lor, mai mult decât de logică(analiştii), emoţii(exploratorii) sau tradiţie(santinelele). Când decid încotro să se mişte mai departe, ei vor lua în considerare onoarea, frumuseţea, moralitatea şi virtutea – sunt conduşi de puritatea intenţiei lor. INF sunt mândri de această calitate a lor, dar nu toată lumea Înţelege pornirea din spatele acestor sentimente şi situaţia poate duce la izolare.  Dacă nu sunt atenţi, se pot pierde pe sine în căutarea aceasta a binelui şi pot neglija necesităţile vieţii zilnice. Deseori cuprinşi de gânduri adânci, se bucură să contemple ipoteticul şi filozoficul mai mult decât orice alt tip de personalitate. Lăsaţi necontrolaţi, ei pot pierde contactul cu realitatea, sfârşind într-un mod eremitic de viaţă, şi le va trebui multă energie prietenilor sau partenerului  ca să-i aducă înapoi la lumea reală.

Dar în cel mai bun caz, aceste calităţi îi permit să comunice profund cu ceilalţi, mai uşor, vorbind în metafore şi simboluri şi înţelegând sau creând simboluri ca să îşi împărtăşească ideile. Forţa gândirii lor simbolice le dă aptitudini creatoare şi sunt poeţi, scriitori sau actori. Ei au talent în a se exprima pe sine – frumuseţea şi secretele lor-  prin personajele lor ficţionale.

Abilităţile lingvistice ale personalităţilor INF nu se rezumă la limba maternă – ca la multe  dintre persoanele din tipul diplomat de personalitate, ele sunt considerate talentate la învăţarea celei de a doua sau chiar a treia limbi. Darul comunicării le dă şi dorinţa de armonie, proprie Diplomaţilor.  Dar spre deosebire de verişorii lor, Extrovertiţii,  personalităţile INF îşi focalizează atenţia doar asupra câtorva persoane, unei singure cauze demne de interes..., ei ajung să se demoralizeze şi să fie copleşiţi de tot răul  din lume pe care nu-l pot îndrepta, un spectacol trist pentru prietenii lor, şi vor ajunge dependenţi de optimismul acestora.

Din fericire, ca florile primăvara, mereu îşi vor regăsi sentimentele, creativitatea, altruismul şi idealismul, răsplătindu-i pe ei şi pe cei iubiţi ai lor nu cu logică şi utilitate, ci cu  o viziune despre lume care inspiră compasiune, bunătate şi frumuseţe oriunde vor merge.

Punctele tari

Pasionaţi şi energici. Personalităţile INF tind să fie foarte energice dacă sunt implicate în cauze în care cred şi pentru care vor să lupte. Pot fi tăcuţi şi chiar sfioşi în public, dar pasiunile lor nu trebuie subestimate.

Deschişi şi  flexibili. Personalităţilor INF nu le place să fie constrânse de reguli şi nu caută să se impună asupra altora. Tind să fie liberale, cu mintea deschisă, atâta timp cât principiile şi ideile lor nu sunt disputate.

Foarte creativi. Personalităţile INF interpretează cu uşurinţă semne şi descoperă semnificaţii ascunse, intuiţia lor foarte dezvoltată nu are probleme în a face conexiuni şi a veni cu idei interesante, neobişnuite.

Idealişti. Personalităţile INF sunt poate cele mai idealiste tipuri de personalitate, crezând că oamenii sunt inerent buni şi fiecare trebuie să facă tot ce poate pentru a lupta cu răul şi injustiţia din lume.

Iubitori şi căutători ai armoniei. Personalităţile INF nu vor să domine şi muncesc din greu să se asigure că opiniile fiecăruia sunt auzite şi luate în considerare.

Foarte dedicaţi şi muncitori Cum s-a mai spus, personalităţile INF sunt foarte pasionate şi idealiste. Nu-i de mirare că pot fi tot atât de dedicate unei cauzei alese sau unei organizaţii. E improbabil că vor renunţa  la cauza lor numai pentru că toţi ceilalţi au făcut-o sau este greu să mergi mai departe.

Punctele slabe

Prea altruişti. Personalităţile INF se pot concentra pe fapte bune şi ajutorarea altora şi îşi pot neglija propriile nevoi. Ele pot lupta pentru cauza lor, ignorând orice altceva în viaţă.

Nu le place să lucreze cu date. Personalităţile INF sunt concordante cu emoţiile şi moralitatea, dar e probabil să aibă dificultăţi cu faptele şi datele concrete, analiza conexiunilor şi găsirea discrepanţelor.

Greutăţi în a se face cunoscute. Persoanele cu această personalitate tind să fie private, rezervate. Foarte probabil să fie foarte conştiente de sine.

Iau multe lucruri drept personale. Personalităţile INF îşi iubesc idealurile şi le este greu să accepte critica, luând astfel de comentarii drept atacuri personale. Tind să evite situaţiile conflictuale, căutând mereu soluţii care să-i mulţumească pe toti.

Pot fi prea idealişti. Personalităţile INF sunt în pericol de a fi prea visătoare şi idealiste, mai ales în relaţiile romantice. Ele îşi pot idealiza partenerul - chiar idolatriza - , uitând că nimeni nu e perfect.

Prea puţin practici. Personalităţile INF nu consideră importante lucrurile practice. Pot chiar uita să mănânce şi să bea dacă lucrează ceva care îi interesează şi-i motivează.

Tipurile intuitive şi sentimedntale sunt cooperante, empatice şi imaginative, axate pe empatie, moralitate şi cooperare.

\

Comuniunea tainică a Sfinţilor şi păcătoşilor

               Viaţa lumii este una şi  "întreaga viaţă a Bisericii este susţinută de comuniunea tainică a Sfinţilor şi păcătoşilor, care este lumea în devenire.
Sfânta Liturghie, rugăciunile comune ale Bisericii nu pot fi înţelese în afara acestei comuniuni  a Sfinţilor şi păcătoşilor.

Pentru noi, cei ce ne adunăm săptămână de săptămână într-o biserică, rugăciunile pe care le ascultăm par atât de ades rugăciuni de-a gata făcute : alţii le-au alcătuit şi noi le-am moştenit ; dar dacă ne gândim la chipul cum s-au născut ele, atunci ele nu ne mai par doar “de-a gata făcute”. Fiecare rugăciune pe care o auziţi a fost smulsă dintr-un suflet omenesc în momente de extaz, de supărare, în momente de adâncă pocăinţă, de adâncă recunoştinţă. Toate rugăciunile, începând cu acelea pe care le-am moştenit din Vechiul Testament, cu cea mai nouă rugăciune care a ajuns la noi din închisori şi lagăre de concentrare, sunt născute din suflete vii în momente ale întâlnirii lor cu Dumnezeu sau în nevoia lor disperată de Dumnezeu, pe  Care Îl căutau orbecăind, dar nu-l puteau afla.

Uneori ni se pare dificil să fim la unison cu rugăciunile pe care le cântăm sau  le recităm, cu tot acest flux de rugăciune. Şi într-adevăr, nu e de mirare, pentru că într-o slujbă, într-o singură secvenţă liturgică, într-o simplă rugăciune  pe care o citim de dimineaţă sau seara, Biserica a adunat zeci de rugăciuni care corespund acestei experienţe, vieţii, morţii, bucuriei, durerii,  angoasei şi recunoştinţei sfinţilor de-a lungul istoriei. Cum ne putem aştepta să primim în sufletele noastre, să ne împărtăşim pe deplin, una după alta, de experienţa seculară, a Sfântului Vasile, a Sfântului Ioan, a Sfântului Marcu sau a Sfântului Simeon ? Dar ne putem împărtăşi  de ele într-un chip de-viaţă-dătător, dacă ne dăm seama că, aşa mici cum suntem, aşa în devenire cum suntem, bâjbâind după o plenitudine care nu este încă a noastră şi pe care ei o au într-un grad mai mare decât noi, noi  facem parte dintr-o mulţime largă de bărbaţi şi femei care se roagă/ în rugăciune şi că noi îi auzim pe marii sfinţi ai lui Dumnezeu rugându-ne cu rugăciunile lor. Putem sta ca nişte copii printre adulţi, putem sta  având conştiinţa că Sfântul Vasile este prezent aici, cu rugăciunea sa, punându-ne înainte experienţa lui adâncă, a lui Dumnezeu şi a vieţii. Că prezent este şi  Sfântul Ioan şi un alt sfânt, şi încă altul ; şi noi putem pur şi simplu să ascultăm cu atenţie, punându-ne întrebări din vreme în vreme : « Cum de spune aceste cuvinte ?  Din ce adânc de experienţă străină, străină de mine, vin aceste cuvinte ? ». Şi apoi, deodată, să spunem cu bucurie : « Iată-mă una cu el,  ceea ce el spune eu ştiam deja sau experimentasem ; o, ce minunat, sunt una cu oameni care sunt atât de mari înaintea lui Dumnezeu ! »

Şi dacă vom trata astfel rugăciunile de dimineaţă pe care le citim, sau rugăciunile de seară, şi diversele rugăciuni care se fac în biserică, atunci nu avem cum să mai simţim, aşa cum ni se întâmplă deseori, o mâhnire, senzaţia că toate acestea trec pe lângă noi, că nu ne regăsim în cuvintele lor, în imaginile, în frazele rugăciunilor. Cum putem noi, într-un singur suflet, să simţim toată complexitatea  experienţei divine şi umane de două mii de ani a Bisericii ? Dar cât de uşor ne-ar fi dacă am sta  să ascultăm cu mintea deschisă, cu inima deschisă, gata să răspundem la ceea ce este deja al nostru, să punem întrebări despre alte lucruri, să exclamăm în sine : « Cum poţi spune acestea, o, Părinte Vasile, cum poţi rosti aceste cuvinte, Părinte Ioane ? » Şi apoi am spori treptat în înţelegere, pentru că sămânţa rugăciunii, care este deja în sufletele noastre, înţelegerea sfinţilor  de care deja ne împărtăşim, dacă suntem simpli, direcţi, sinceri, va creşte în noi ; am fi adevăraţi  la măsura la care deja suntem adevăraţi şi am creşte  la o realitate mai plină decât înainte.

Şi apoi am descoperi că această comuniune a sfinţilor pe care o concepem ca invizibilă şi aşa distantă – sfinţii în cer şi noi pe pământ – este ceva infinit mai simplu şi mai familiar. Apoi rugăciunile lor sunt în mijlocul nostru, experienţa lor ne este împărtăşită, în fiecare cuvât al rugăciunii, în fiecare melodie a cântării liturgice, ei sunt în mijlocul nostru, nu doar nevăzuţi rugându-se pentru noi, ci făcându-ne părtaşi experienţei lor adânci, tragice şi glorioase ; a lui Dumnezeu şi a lumii, a oameniilor la fel de mult ca şi a lui Dumnezeu.

Şi apoi ne putem întoarce să-l privim şi pe aproapele nostru  ca o parte a comuniunii acesteia tainice a Sfinţilor şi a păcătoşilor, pentru că şi aproapele nostru este părtaş, ca şi noi, poate doar cu suprafaţa sufletului său, poate cu cele mai superficiale straturi ale sufletului său, la acelaşi mister pe care îl căutăm şi  noi. Am simţi că suntem tovarăşi, că suntem împreună, în felul nostru, dar mai mult de atât – că împreună bem din acelaşi izvor, că împreună ne împărtăşim de alţii mai mari decât noi, de o viaţă mai adâncă, mai largă.

Să încercăm, în serviciul divin, în rugăciunea particulară, să învăţam să fim părtaşi, în acest mod simplu, direct şi sincer, la experienţa şi viaţa acelora care  ne-au precedat şi care sunt mai mari ca noi. Şi comuniunea sfinţilor va deveni realitate, iar comuniunea păcătoşilor va deveni ceva semnificativ pentru noi, o adevărată frăţie de oameni care sunt, care se recunosc pe sine ca păcătoşi, dar simt, totuşi, că Dumnezeu a venit şi pentru ei, că au fraţi şi surori mai mari care se preocupă pentru ei, care sunt una cu ei, împărtăşindu-le cele mai preţioase daruri din viaţa lor. Şi atunci vom putea să devenim o frăţietate, un trup şi o viaţă cu ei în Dumnezeu. Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Sursa :

http://vatopaidi.wordpress.com/2010/06/06/communion-of-saints-and-sinners/

Bocetul Lui Ioan Cel Fara De Mormant