Revăzând
“Memorialul durerii” mă încearcă două sentimente la fel de puternice: admiraţia
nereţinută faţă de cei care au rezistat comunismului, impus cu forţa de la
Moscova, cu preţul pierderii libertăţii şi
chiar a vieţii, suferind în cumplite închisori torturi şi umilinţe de
neînchipuit; şi sentimentul revoltei în faţa distrugerii atâtor valori umane
româneşti, a căror contribuţie la destinul neamului ar fi fost capitală şi a
căror pierdere este de neînlocuit. Nu vreau să dau nume - ele sunt, de altfel,
cunoscute celor interesaţi de tragedia postbelică a României. Nu le-aş putea
cuprinde pe toate şi nu ar fi drept. Este o revoltă neputincioasă, dar firească
pentru un român care a trăit efectele deposedării societăţii româneşti de
valorile ei autentice. Confuzia binelui şi a răului au fost posibile pentru că
s-au înlăturat toate conştiinţele, toate spiritele jertfelnice şi toţi oamenii
curajoşi şi cinstiţi din peisajul politic şi cultural al României, practic
decapitată după ocuparea ei de către bolşevici, după ce s-a răpit românului
dreptul la libertatea de credinţă, conştiinţă şi cuvânt.
Rolul pe
care acest documentar l-a jucat şi este chemat să îl joace în societatea
românescă cred că este uriaş: să deştepte conştiinţele adormite şi să
restaureze demnitatea înjosită a românilor. Nu cred că se va perima vreodată şi
nici nu-şi va pierde puterea de a ne determina să căutăm adevărul, să iubim
adevărul şi să cinstim memoria celor care ar trebui să ne fie modele autentice
de viaţă. Fiecare nume pe care îl evocă acest memorial aparţine unei elite
sufleteşti şi morale a românilor, cu excepţia numelor de torţionari pe care
istoria rămâne să-i aşeze la locul pe care şi l-au ales. “Să nu ne răzbunaţi!”,
cerea Mircea Vulcănescu, iertător prin fire şi credinţa lui curată. Dar “să nu
ne uitaţi!”, adaugă d-na Lucia Hossu-Longin. Înălţaţi o rugăciune pentru
sufletele noastre, aşa este creştineşte şi româneşte. Dacă nu s-a întâmplat
încă necesara canonizare a tuturor mărturisitorilor din închisorile comuniste
din România, dacă unii dintre români nu cred încă în sfinţirea lor prin suferinţă
şi prin jertfă, atunci măcar să zică o rugăciune pentru sufletele lor. Atât
putem şi noi să facem pentru neam, nu pentru ei, care şi-au aflat locul în cer,
ci pentru generaţiile actuale şi viitore de români care nu trebuie să uite.
Uitarea echivalează cu sinuciderea morală.
Să ne
aducem aminte ce înseamnă să fii om, român şi creştin privind la ei, la pilda
vieţii şi a morţii lor! Câţi dintre noi am avea acum curajul de a mărturisi?
Câţi dintre noi ar alege moartea în faţa trădării şi a compromisului ruşinos?
Poate meditând adânc la exemplul lor vom schimba ceva în viaţa noastră. Poate
că Dumnezeu a îngăduit să se descopere taina suferinţei lor demne ca să ne
pregătească pentru venirea vremurilor de apostazie generală, când este clar că
a te ţine cu dinţii de această viaţă înseamnă a-ţi pierde sufletul şi
mântuirea. Dumnezeu, prin lucrarea celor chemaţi, ne arată că moartea nu
trebuie să ne sperie, nici tortura, nici prigoana; ele sunt trecătoare. Numai
sufletul este veşnic, numai pentru el trebuie să luptăm. Încerc să-mi insuflu
curaj şi hotărâre, ca atunci când va veni ceasul alegerii să pot să nu
greşesc. Slăbănogi duhovniceşte cum
suntem mulţi dintre noi, avem nevoie de statura şi de duhul lor, de rugăciunile
lor bineprimite şi de credinţă ca să nu ne clătinăm când va suna ceasul.
Iertaţi-mă
dacă societatea actuală cu aspectul şi preocupările ei nu reuşeşte să-mi
câştige interesul. Nu pot să trăiesc în acest prezent de neînţeles pentru mine,
nu pot să ader la această cădere liberă care nu se va sfârşi decât odată cu
lumea. Privesc în urmă pentru că înainte mă îngrozesc să privesc. S-a săpat o
prăpastie de netrecut între lumea antebelică şi cea postbelică. Toate valorile
s-au prăbuşit încet, s-au sfărâmat, iar în locul lor a rămas demagogia goală.
Minciuna tronează în lume, e la ea acasă mai peste tot. Şi ceea de e mai trist,
ne minţim pe noi înşine când ne închipuim că progresăm. Dacă nu se petrece un
miracol dumnezeiesc, nu văd cum ar putea să se mai salveze ceva. O fi pesimism?
Nu ştiu. Doar atât pot să spun: punând în oglindă prezetul şi trecutul văd un
uriaş şi un bicisnic. Dacă Eminescu, acum mai bine de un secol deplângea
decăderea generală a societăţii, mă întreb când a început ea? Răspunsul meu e
hotărât: atunci când Omul a luat locul lui Dumnezeu în Univers, crezând că se
emancipează. Atunci când a dispreţuit credinţa, creştinismul şi Biserica,
imaginându-şi că se descurcă de unul singur. Când şi-a recunoscut ca strămoş
maimuţa, atunci s-a coborât la nivelul instinctual şi a decăzut din statura de
om, netrebnicindu-se din ce în ce mai mult. Şi atunci, cum se explică viaţa
mărturisitorilor? Uşor, ca în viaţa Sf. Ilie Tezviteanul: Dumnezeu mereu mai
are un număr de bărbaţi drepţi şi sfinţi.
Cum poţi
să nu închei într-o asemenea notă de disperare? Ceva trebuie să dea puţină
speranţă; iată, lumea aceasta trebuie să dispară, coruperea ei este revelată de
Sfânta Scriptură. Să ne mângâiem dar cu gândul că decăderea vertiginoasă nu
este decât semnul apropierii plinirii celor scrise!
