Intrarea Domnului în Ierusalim(I)

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Astăzi Hristos intră nu numai pe calea suferinţelor Sale, ci şi a acelei groaznice singurătăţi care Îl învăluie în toate zilele Săptămânii Patimilor Sale. Singurătatea începe cu o neînţelegere; poporul se aşteaptă ca intrarea Domnului în Ierusalim să fie triumfala procesiune a unui leader politic, a unui leader care va elibera poporul Său de opresiune, de sclavie, de ceea ce el consideră fără de Dumnezeu – fiindcă păgânismul de orice fel şi idolatria sunt o negare a Dumnezeului celui viu. Singurătatea se va dezvolta apoi într-o groaznică singurătate, aceea de a nu fi înţeles nici măcar de către ucenicii Săi. La Cina cea de Taină, când Mântuitorul le vorbeşte pentru ultima oară, ei se vor îndoi permanent de  înţelesul vorbelor Sale. Şi mai târziu, când merge în grădina Ghetsemani, înainte de înspăimântătoarea moarte pe care o are de înfruntat, cei mai apropiaţi ucenici ai Săi, Petru, Ioan şi Iacob – pe care i-a ales să-L însoţească, adorm, deprimaţi, osteniţi, deznădăjduiţi. Culmea acestei singurătăţi va fi strigătul lui Hristos de pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Abandonat de oameni, respins de poporul Israel, El întâlneşte extrema părăsire şi moare fără Dumnezeu, fără oameni, singur, numai cu dragostea Lui de Dumnezeu şi de oameni, moare de dragul omenirii şi spre slava lui Dumnezeu.

            Începutul Pătimirii lui Hristos este procesiunea triumfală de azi. Poporul aştepta un rege, un conducător – şi l-au găsit pe Mântuitorul sufletelor lor. Nimic nu amărăşte mai mult o persoană decât o speranţă pierdută, înşelată; şi aşa se explică de ce poporenii, care L-au primit astfel, care  au fost martori învierii lui Lazăr, care au văzut minunile lui Hristos şi i-au ascultat învăţăturile, au admirat fiecare cuvânt al Său, care erau gata să-I devină discipoli cât timp le aducea victorii, s-au despărţit de El, I-au întors spatele şi câteva zile mai târziu au strigat: “ Răstigneşte-L, răstigneşte-L!”. Iar Hristos a petrecut toate acele zile în singurătate, ştiind ce Îl aşteaptă, abandonat de toţi, în afară de Maica Domnului, care a stat tăcută alături, aşa cum a făcut pe parcursul întregii sale vieţi, participând la tragicul urcuş al Fiului ei către Cruce; ea care a primit Bunavestire, dar care a primit şi profeţia lui Simeon că o sabie va trece prin inima ei tot în tăcere.

In the Name of the Father, the Son and the Holy Ghost.

            Today Christ enters the path not only of His sufferings but of that dreadful loneliness which enshrouds Him during all the days of Passion week. The loneliness begins with a misunderstanding; the people expect that the Lord's entry into Jerusalem will be the triumphant procession of a political leader, of a leader who will free his people from oppression, from slavery, from what they consider godlessness - because all paganism or idol-worship is a denial of the living God. The loneliness will develop further into the dreadful loneliness of not being understood even by His disciples. At the Last Supper when the Saviour talks to them for the last time, they will be in constant doubt as to the meaning of His words. And later when He goes into the Garden of Gethsemane before the fearful death that is facing Him, His closest disciples, Peter, John and James - whom He chose to go with Him, fall asleep, depressed, tired, hopeless. The culmination of this loneliness will be Christ's cry on the cross, "My God, My God, why hast Thou forsaken me?" Abandoned by men, rejected by the people of Israel He encounters the extreme of forsakenness and dies without God, without men, alone, with only His love for God and His love for mankind, dying for its sake and for God's glory.

            The beginning of Christ's Passion is today's triumphal procession. The people expected a king, a leader - and they found the Saviour of their souls. Nothing embitters a person so much as a lost, a disappointed hope; and that explains why people who could receive Him like that, who witnessed the raising of Lazarus, who saw Christ's miracles and heard His teaching, admired every word, who were ready to become His disciples as long as He brought victory, broke away from Him, turned their backs on Him and a few days later shouted, "Crucify Him, crucify Him." And Christ spent all those days in loneliness, knowing what was in store for Him, abandoned by every one except the Mother of God, who stood silently by, as She had done throughout her life, participating in His tragic ascent to the Cross; She who had accepted the Annunciation, the Good Tidings, but who also accepted in silence Simeon's prophecy that a sword would pierce her heart.

Metropolitan Anthony of Sourozh

Duminica Sfântei Maria Egipteanca

              În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Facem azi amintire de Sfânta Maria Egipteanca, în treptata înaintare din slavă în slavă care este Postul, şi care trebuie să ne ducă pas cu pas în faţa slavei Dragostei divine  răstignite, a dragostei  jertfelnice a Sfintei Treimi.

            Sfânta Maria Egipteanca a fost o păcătoasă, o persoană ale cărei păcate erau cunoscute de toată lumea, nu doar lui Dumnezeu; poate că ea era singura care nu era conştientă de aceasta, din cauză că păcatul era viaţa ei. Şi totuşi, într-o zi, ea a vrut să meargă şi să se închine unei icoane a Maicii Domnului în biserică. Suprema frumuseţe a femeii, întruchipată în Maica Domnului, i-a mişcat inima, a ajuns până la ea. Dar când a ajuns la poarta acestei biserici, o putere nevăzută a împiedicat-o să-i treacă pragul. Fariseul a putut să stea acolo pentru că avea inima zdrobită; Maria Egipteanca nu avea inimă înfrântă şi smerită şi intrarea în biserică i-a fost interzisă. Şi a stat acolo, conştientă că ceea ce era ea, era incompatibil cu sfinţenia acelei Prezente, a prezenţei lui Dumnezeu, a prezenţei Maicii lui Dumnezeu, a prezenţei a tot ceea ce este sfânt pe pământ şi în cer.

            Şi ea a fost adânc zguduită de această experienţă, într-atât încât a lăsat tot ce a fost viaţa ei înainte, s-a retras în pustie şi, printr-o viaţă pe care cărţile liturgice o definesc drept “extremă”, a luptat să-şi stăpânească trupul, sufletul, amintirile – tot ceea ce era păcătos, dar şi tot ceea ce ar fi putut s-o ţină departe de Dumnezeu. Iar noi ştim cât de slăvită a fost viaţa ei, ce fel de persoană a devenit ea.

            Ce lecţie putem primi noi de la ea? Cât de des am bătut la uşa lui Dumnezeu în felul în care Maria a încercat să  ajungă în prezenţa Lui? Cât de des am încercat noi să ne rugăm, să fim în prezanţa Lui în tăcere? Cât de des am tânjit noi după Dumnezeu şi cât de des am simţit că între rugăciunea noastră şi El, între tăcerea noastră şi El, între dorul nostru şi El, este o barieră pe care n-o putem trece. Ne plângem, ne rugăm către un cer gol, ne întoarcem către icoane care rămân mute: tot ceea ce putem percepe este o divină absenţă, şi o absenţă aşa înfricoătoare fiindcă nu numai că nu putem ajunge până la El, dar ne şi dăm seama că fără să ajungem la El, sufletul nostru este pierdut, nu se află în noi decât un gol, un gol care, dacă persistă, dacă devine condiţia noastră definitivă, înseamnă mai mult decât moarte – separarea  finală de Dumnezeu.

            Dar cât de des Dumnezeu Însuşi a bătut la uşa inimii noastre. Vă amintiţi cuvintele din Apocalipsă: Eu stau la uşă şi bat…Cât de des Dumnezeu, în cuvintele Sfintei Evanghelii, în evenimentele vieţii noastre, în slabele îndemnuri ale inimii noastre, într-o şoaptă a Duhului Sfânt, în toate modurile prin care Dumnezeu încearcă să ajungă până la noi – cât de des Dumnezeu a bătut la această uşă şi cât de des am avut noi grijă ca această uşă să nu se deschidă. Sau pur şi simplu nu ne-a păsat dacă se deschide fiindcă eram ocupaţi cu lucruri care erau mai importante pentru noi atunci decât prezenta Lui care ne întrerupea, ne deranja; şi cât de des am refuzat să deschidem uşa fiindcă venirea Domnului la noi ar fi însemnat să punem capăt unor lucruri care ne plăceau, erau valoroase pentru noi, contau…Şi Domnul a stat bătând şi uşa i-a fost trântită în faţă: în acelaşi fel în care fiecare uşă a fost închisă în faţa Mamei lui Dumnezeu şi a Sfântului Iosif în noaptea Naşterii Mântuitorului.

            S-ar putea să nu fim conştienţi de aceasta cu intensitatea cu care ar trebui; şi totuşi, pentru fiecare dintre noi, dovada este că ne aflăm acolo şi mii de alte persoane în acelaşi moment au perceput prezenţa lui Dumnezeu, au auzit bătaia Lui, au lăsat uşa întredeschisă, au ascultat spusele Sale, au trăit un moment de graţie, un moment în care deodată venim la viaţă şi apoi închidem uşa din nou. Ne alegem propria singurătate, alegem să fim fără El şi ceea ce ne imaginăm, că suntem liberi de El, nu este aşa, nu suntem  niciodată liberi, nu suntem liberi nu pentru că El ne robeşte, nu pentru că El ne ia prizonieri. Nu suntem niciodată liberi pentru că El este în cele din urmă supremul dor al întregii noastre fiinţe, pentru că El este deplinătatea vieţii, slava vieţii, exaltarea vieţii,  după care tânjim, pe care încercăm să o adunăm corect.

            Sfânta Maria Egipteanca s-a confruntat cu absenţa divină, cu refuzul lui Dumnezeu de a o îngădui în prezenţa Sa, ea s-a confruntat în sine cu o uşă trântită în faţă şi a simţit că dacă nu se deschide această uşă, totul este în zadar. Şi s-a depărtat de tot ceea ce stătea între ea şi Dumnezeu, şi viaţă, şi exaltare, şi plinătate.      

            Oare nu este ea pentru noi un exemplu, o chemare, o imagine a ceea ce poate fi viaţa fiecăruia dintre noi? Dar putem spune: Da! Acestea i se aplică ei, care era o sfântă în devenire… Fiecare este chemat să intre în comuniune cu Dumnezeu în aşa fel încât Dumnezeu şi noi să devenim una, ca fiecare dintre noi să devină părtaş al naturii divine, un membru viu, un frate, o soră, un mădular al lui Hristos, un templu al Duhului Sfânt, un fiu şi o fiică a Dumnezeului celui viu! Aceasta este vocaţia noastră, dar poate fi ea împlinită prin noi înşine?Nu, nu poate! Dar se poate împlini de către Dumnezeu în noi numai dacă ne întoarcem spre El cu toată mintea noastră, cu toată inima, cu toată dorirea, cu hotărâre; da, este hotărâre şi dorire, o pasionată şi disperată dorire… Şi atunci, atunci toate lucrurile devin posibile. Am spus-o atât de des, când Sfântul Pavel  I-a cerut lui Dumnezeu putere să-şi împlinească misiunea, Domnul i-a spus: Harul meu prisoseşte în tine, puterea Mea se arată în slăbiciune…Iar la sfârşitul vieţii lui, după ce şi-a împlinit misiunea, Sfântul Pavel, care ştia ce spunea, a zis: Toate îmi sunt cu putinţă, cu puterea lui Hristos care mă sprijină… Toate sunt cu putinţă fiindcă Dumnezeu nu ne cheamă la mai mult decât poate fi împlinit în noi şi cu noi de către El.

            Câtă nădejde, câtă inspiraţie putem găsi la fiecare dintre Sfinţii lui Dumnezeu, aşa fragili cum suntem, şi în care puterea, slava, victoria, viaţa se dezvăluie, se desfăşoară pe sine glorios.

            Să primim încă o dată inspiraţie din ceea ce auzim, din ceea ce întâlnim direct în Sfânta Evanghelie, în Sfânta Împărtăşanie, în rugăciune, în tăcerea în prezenţa lui Dumnezeu. Să facem încă un pas către arătarea dragostei lui Dumnezeu manifestată în Săptămâna Sfântă, în ultimii paşi de pe Drumul Crucii, în victoria finală a Dragostei răstignite, în Victoria Învierii lui Dumnezeu. Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj

            In the Name of the Father, the Son and the Holy Ghost.

            We keep today the memory of Saint Mary of Egypt in the gradual progression from glory to glory which Lent is, and which must lead us step by step to facing the supreme glory of the Divine Love crucified, the sacrificial love of the Holy Trinity.

            Saint Mary of Egypt was a sinner, someone whose sin was known to everyone and not to God alone; perhaps she was the only one who was least of all aware of it because sin was her life. And yet, one day, she wanted to go and venerate an icon of the Mother of God in a church. The supreme beauty of womanhood in the Mother of God reached her heart, touched it. But when she came to the gate of this church, a power prevented her from crossing the threshold. The Publican had been able to stand there because his heart was broken; Mary of Egypt had no broken heart, and the entrance of the church was forbidden to her. And she stood there, aware that what she was, was incompatible with the holiness of the Presence, the presence of God, the presence of the Mother of God, the presence of all that is holy on earth and in heaven.

See more: http://masarchive.org/Sites/Site/Texts-E-Sermons.html

The sin

“Oh, the sin! Such a terrible germ . This sin stained and perverted the man. It perverted the love for ourselves, which before the fall of the first created, was a pure, natural love. But through sin this love, like an impetuous river, overflowed its borders and caused and still causes great catastrophes. Love became egocentric, savage. Passions dominated the man. Everything for ourselves, nothing for the others, let them starve, be thirsty, be naked and exposed to thousands of dangers and needs. The hot iron doesn’t burn the selfish man. Locked in his shell like a snail,  he takes care only of himself.  For him, the others are only means of exploitation for satisfying his debauch and his love for vanity and money/gold.”( Metropolitan Augustin of Florina)

"O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit din hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa  ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor."

Duminica Sfântului Ioan al Scării

                   În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Postul este timp pentru pocăinţă, un timp în care inima noastră de piatră trebuie preschimbată de Dumnezeu într-o inimă de carne, din nesimţitoare trebuie să devină sensibilă, din rece şi dură, caldă şi deschisă către ceilalţi şi către Dumnezeu Însuşi, într-adevăr.

            Postul este timp al înnoirii, când, ca primăvara, totul devine nou; când viaţa noastră, care intrase într-o zonă de crepuscul, devine vie cu toată intensitatea pe care Dumnezeu ne-o poate transmite nouă, oamenilor, făcându-ne părtaşi ai Sfântului Său Duh, prin Sfintele Taine şi prin darul direct al lui Dumnezeu, de natură divină. Este un timp al reconcilierii, iar reconcilierea este bucurie: este bucuria lui Dumnezeu şi  este bucuria ta: este un nou început.

            Astăzi este ziua Sfântului Ioan al Scării şi vreau să vă citesc câteva fraze ale sale, care sunt relevante pentru perioada de timp în care ne aflăm: “Pocăinţa, aceasta este întoarcerea noastră la Dumnezeu, este înnoirea Botezului nostru; este efortul nostru de a reînnoi legământul nostru cu Dumnezeu, făgăduinţa noastră de a ne schimba viaţa. Este un timp în care putem dobândi smerenie, care înseamnă pace.; pace cu Dumnezeu, pace cu noi înşine, pace cu întreaga lume creată. Pocăinţa se naşte din nădejde şi respingerea din disperare. Iar unul care se pocăieşte este unul care merită pedeapsă şi totuşi pleacă de la tribunal fără a fi ruşinat, pentru că pocăinţa este pacea noastră cu Dumnezeu. Şi se dobândeşte printr-o viaţă vrednică, străină de păcatele pe care le-am săvârşit în trecut. Pocăinţa este curăţirea conştiintei noastre. Pocăinţa înseamnă îndepărtarea oricărei dureri şi a tristeţii.”

            Şi dacă ne întrebăm pe noi înşine cum putem dobândi aceasta, cum putem să-I răspundem lui Dumnezeu Care ne primeşte aşa cum tatăl îşi primeşte fiul rătăcitor, un Dumnezeu Care ne-a aşteptat cu dor, Care, deşi respins, nu ne-a părăsit – cum putem noi să-I răspundem? Iată un scurt cuvânt despre rugăciune:

            “Nu folosiţi în rugăciune false vorbe înţelepte; pentru că este deseori  simpla şi nesofisticata şoaptă a copiilor cea care Îl bucură pe Tatăl nostru ceresc. Nu încerca să spui multe când vorbeşti cu Dumnezeu, fiindcă altfel mintea ta,  în căutarea cuvintelor, se va pierde în ele. Un singur cuvânt rostit de fariseu a adus mila dumnezeiască asupra lui; un singur cuvânt plin de credinţă l-a salvat pe tâlharul de pe cruce. Folosirea multor cuvinte în rugăciune ne risipeşte mintea şi o umple cu imagini. Un singur cuvânt spus lui Dumnezeu adună mintea în prezemţa Sa. Şi dacă un cuvânt în rugăciunea ta te mişcă adânc, dacă îl simţi profund, - rămâi în el, rămâi în el, fiindcă în asemenea momente Îngerul nostru păzitor se roagă cu noi, fiindcă suntem cinstiţi cu noi înşine şi cu Dumnezeu.”

            Să ne amintim  ce spune Sfântul Ioan al Scării, chiar dacă uitaţi scurtele comentarii (pe care le-am introdus ca să fac textul său mai uşor de înţeles). Să ne amintim cuvintele sale pentru că el a fost un om care ştia ce înseamnă să recurgi la Dumnezeu, să fii bucuria lui Dumnezeu şi să te bucuri cu El. Ne este oferit acum, într-o vreme când înaintăm  către zilele Patimilor, ne este oferit ca un exemplu de ce  poate face harul divin ca să transforme un om simplu, obişnuit, într-o lumină a lumii.

            Să învăţăm de la el, să-i urmăm exemplul, să ne bucurăm în ceea ce Dumnezeu poate face cu puterea Sa într-o fiinţă omenească, şi cu încredere, cu credinţă, cu o bucurie exaltată şi totuşi senină, să urmăm sfatul, să ascultăm la Dumnezeu cum ne roagă să găsim un mod de viaţă şi spunându-ne că împreună cu El, în El, vom fi vii, pentru că El este  Adevărul, dar şi Calea şi Viata veşnică. Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj, 9 aprilie 1989

            SAINT JOHN OF THE LADDER

            In the Name of the Father, the Son and the Holy Ghost.

            Lent is a time of repentance, a time when our heart of stone must be made by the power of God into a heart of flesh, from insensitive to become perceptive, from cold and hard to become warm and open to others, and indeed, to God Himself.

            Lent is a time of renewal when like spring, everything become new again; when our life that had gone into a twilight becomes alive with all the intensity which God can communicate to us, humans, by making us partakers of His Holy Spirit, by making us partakers, through the Holy Sacraments and the direct gift of God, of the Divine nature. It is a time of reconciliation, and reconciliation is a joy: it is God's joy, and it is our joy; it's a new beginning.

            Today is the day of Saint John of the Ladder, and I want to read to you a few phrases of his which are relevant to the particular time of the year in which we live:

            “Repentance, that is our return to God is renewal of our baptism; it is our effort to renew our covenant with God, our promise to change our life. It is at time when we can acquire humility, that is peace; peace with God, peace with ourselves, peace with all the created world. Repentance is born of hope and rejection of despair. And one who repents, is one who deserves condemnation — and yet, goes away from the tribunal without shame, because repentance is our peace with God. And this is achieved through a worthy life, alien to the sins we committed in the past. Repentance is cleansing of our conscience. Repentance implies (to be?) ready carrying of all sadness and pain.”

Read more:

 http://masarchive.org/Sites/Site/Texts-E-Sermons.html

Duminica Sfintei Cruci

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Pe măsură ce progresăm din ce în ce mai adânc în aceste săptămâni de Post, putem spune cu recunoştinţă şi bucurie, o bucurie senină şi exultantă, cuvintele unui Psalm:”Viu va fi sufletul meu şi cu recunoştinţă voi  da slavă lui Dumnezeu”.

            În ultima săptămână din Post, am văzut toate făgăduinţele de mântuire ale  Vechiului testament împlinite: Dumnezeu s-a făcut om, mântuirea a venit şi toate nădejdile au devenit posibile. Şi apoi, în a doua săptămână a Postului, am prăznuit glorioasa proclamaţie a tuturor Sfinţilor Creştinătăţii că nu numai că Dumnezeu s-a făcut om şi a trăit printre noi, ci şi că El S-a dăruit, prin Biserică, nouă şi tuturor sufletelor care sunt gata să-L primească, pe El, prezenţa Lui şi darul preschimbător al Duhului Sfânt care ne permite din ce în ce mai mult să intrăm în comuniune mai profundă cu Dumnezeul cel Viu, până ce într-o zi vom deveni părtaşi ai naturii divine.

            Iar azi, dacă ne întrebăm pe noi înşine: “Dar cum este posibil? Cum putem fi iertaţi, cum poate răul fi întors în bine?” – un pas ne duce mai adânc în recunoştinţă, mai adânc în bucurie, mai adânc în certitudine atunci când luăm în considerare, când contemplăm Crucea.

            Este un pasaj în Sfânta Evanghelie în care ni se spune că, atunci când Hristos vorbeşte de mântuire şi de condiţiile ei, Petru Îi spune: “Cine se poate atunci mântui?” – şi Hristos îi răspunde: “Ce nu este cu putinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu!” Şi El Însuşi a venit: plinătatea Dumnezeirii s-a sălăşluit într-un om şi El are puterea de a ierta, fiindcă El este victima întregii răutăţi, întregii cruzimi, întregii distrugeri din istorie. Pentru că, într-adevăr, nimeni în afară de victime nu-i pot ierta pe cei care au adus răul, suferinţa, nenorocirea, corupţia şi moartea în vieţile lor. Iar Hristos nu numai că i-a iertat pe ucigaşii Săi, când a spus: “Tată, iartă-I, că nu ştiu ce fac”; ci El trece dincolo de aceasta, fiindcă spune: “Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre fraţii şi surorile mele mai mici, Mie Mi-aţi făcut” – nu numai în bine, ci şi în rău, pentru că în compasiune şi în solidaritate, El se identifică cu cei care suferă; moartea, suferinţa, agonia celor care suferă sunt ale Lui. Şi aşa, când se roagă “Tată, iartă-i! Că nu ştiu ce fac, nu ştiu ce au făcut”, El Se roagă pentru fiecare  dintre noi, nu numai în numele Său, ci şi în numele celor pe care răul i-a cercetat din cauza păcatelor omeneşti.

            Dar nu numai Hristos iartă; toţi cei care au suferit, în trup, în suflet şi în duh – sunt chemaţi să le dea iertare/ libertate celor care i-au făcut să sufere. Şi aşa putem înţelege de ce Hristos spune: “Iertaţi, ca să fiţi iertaţi”, fiindcă şi victima şi călăul sunt legaţi într-un singur lanţ de solidaritate şi de răspundere reciprocă. Numai victima poate spune: “Doamne, iartă-l, iart-o” şi numai atunci Domnul poate spune: “Îi iert!”.
Dar ne dăm noi seama ce răspundere apasă pe umerii fiecăruia dintre noi pentru toţi şi pentru toate? Sau de adâncimea, de slăvita adâncime a nădejdii  care ni se deschide când privim la Cruce şi vedem că, din solidaritate cu toată omenirea,  Hristos ia asupra Sa toată suferinţa lumii, acceptând să moară o moarte imposibilă şi  spunând în numele tuturor suferinzilor: “Da, îi iertăm!”.

            Acesta este încă un pas către libertate, este încă un pas către momentul în care ne vom confrunta cu Învierea lui Hristos care ne include şi pe noi pe toţi pentru că Hristos înviat oferă tuturor şi fiecăruia dintre noi deplinătatea vietii veşnice.

            Şi aşa putem repeata că Postul este începutul unei vieţi noi, un timp nou, un timp al înnoirii, nu doar în pocăinţă, ci şi în faptul că Hristos ne ia ca păstorul oaia pierdută, cum a luat Domnul Crucea Sa, a dus-o la locul morţii şi a înfrânt moartea, a înfrânt răul prin iertare şi prin jertfirea vieţii Sale. Încă o dată ne confruntăm cu încă un pas spre libertatea şi înnoirea noastră. Haideţi să pătrundem încă şi mai adânc în această taină, în această minune a mântuirii, şi să ne bucurăm în Domnul, iar bucurându-ne, pas cu pas, să ne exprimăm recunoştinţa prin înnoirea vieţii noastre. Amin.

 Mitropolitul Antonie

Duminica Sfântului Grigorie Palama

            În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Într-unul dintre Psalmi putem citi aceste cuvinte: “Cei ce au semănat cu lacrimi, cu bucurie vor secera”…Dacă în decursul săptămânilor de pregătire am văzut tot ceea ce este urât şi nedemn în noi oglindit în parabole, dacă am stat în faţa judecăţii propriei conştiinţe şi a judecăţii lui Dumnezeu, atunci cu adevărat am semănat cu lacrimi mântuirea noastră. Dar încă mai este timp, fiindcă şi după ce intrăm în perioada recoltei, Dumnezeu ne mai dă un răgaz. Pe măsură ce înaintăm spre Împărăţia lui Dumnezeu, spre Ziua Învierii, încă putem în orice clipă, pe fundalul mântuirii, în faţa triumfului lui Dumnezeu, să ne întoarcem spre El cu recunoştinţă şi totuşi, cu inima zdrobită,  şi să spunem: “Nu, Doamne! Poate că eu sunt lucrătorul din ceasul al unsprezecelea, dar primeşte-mă aşa cum ai promis să faci!”

            Săptămâna trecută am prăznuit triumful Ortodoxiei, ziua în care Biserica a proclamat că este legitim şi corect să pictezi icoane ale lui Hristos; nu a fost o declaraţie despre artă, ci o adâncă declaraţie teologică despre Întrupare. Vechiul Testament ne spune că Dumnezeu nu poate fi reprezentat prin vreo imagine, pentru că El este mister fără fund: El nu are nici măcar Nume, în afara tainicului nume pe  care numai Marele Preot îl ştie. Dar din Noul Testament am învăţat, şi acum ştim prin experienţă, că Dumnezeu s-a făcut om, că plinătatea Dumnezeirii s-a sălăşluit şi locuieşte veşnic în trup, deci Dumnezeu are un nume omenesc: Iisus, şi a căpătat un chip omenesc, care poate fi reprezentat în icoane. O icoană este, prin urmare, o proclamaţie a certitudinii noastre că Dumnezeu s-a făcut om; că El s-a făcut om ca să împlinească deplina, tragica şi glorioasa Lui solidaritate cu noi, să fie unul dintre noi ca şi noi să putem fi copiii lui Dumnezeu. El a devenit om ca noi să putem deveni dumnezei, după cum ne spune Sfânta Scriptură. Şi aşa, am fi putut de săptămâna trecută să ne bucurăm; şi de aceea, cu o săptămână în urmă, când deja eram pregătiţi să ne întâlnim cu această minune a Întrupării, blând, într-un chip aproape neauzit, biserica a cântat canonul Paştelui: Hristos a înviat din morţi – fiindcă nu este o promisiune pentru viitor, ci este o certitudine a prezentului, deschisă pentru noi ca o uşă, ca să intrăm prin Hristos, Uşa, aşa cum Se numeşte pe Sine, în veşnicie.

            Iar astăzi ne amintim de Sfântul Grigorie Palama, unul dintre marii Sfinţi ai Ortodoxiei, care împotriva ereziei şi a îndoielii, a proclamat, din lăuntrul grupului asceţilor şi al tuturor credincioşilor, a proclamat că harul lui Dumnezeu nu este un dar creat – este Dumnezeu Însuşi, comunicându-Se pe Sine nouă, astfel încât noi să ne umplem de prezenţa Sa, astfel ca noi treptat, primindu-L, să ne deschidem Lui, să devenim transparenţi sau cel puţin translucizi în lumina Lui, ca noi să devenim din ce în ce mai mult părtaşi ai naturii Sale divine.

            Aceasta  nu este o simplă promisiune; este o certitudine pe care o avem pentru că aceasta s-a întâmplat cu mii şi mii de bărbaţi şi femei pe care îi venerăm ca sfinţi ai lui Dumnnezeu: ei au devenit părtaşi ai naturii divine, ei sunt pentru noi o revelaţie şi o certitudine a ceea ce suntem chemaţi să fim şi să devenim şi noi.

            Şi astăzi facem încă un pas către bucuria şi slava Învierii/ Paştelui. Peste o săptămână vom cânta troparul Sfintei Cruci – Crucea care era îngrozirea criminalilor şi care a devenit acum semnul biruinţei şi al mântuirii, pentru că este semnul că iubirea lui Dumnezeu pentru noi nu are măsură, nu are limite, este pe atât de adâncă pe cât este Dumnezeu Însuşi, atrotcuprinzătoare, pe cât este Dumnezeu atotcuprinzător şi, într-adevăr, atât de tragic biruitoare, pe cât este Dumnezeu şi tragic, şi biruitor, de evlavie inspirator şi strălucitor cu lumina blândă şi voiasă pe care o cântăm la Vecernie.

            Să ne pregătim să întâmpinăm acest eveniment, arătarea Crucii, să-l privim şi să vedem în el semnul dragostei dumnezeieşti, ca o nouă certitudine a posibilei noastre mântuiri; şi când corul va cânta, de această dată mai tare, canonul Învierii, să ne dăm seama că, pas cu pas, Dumnezeu ne conduce la o biruinţă pe care El a repurtat-o şi pe care vrea să o împartă cu noi. Şi apoi vom merge mai departe; vom asculta la Sfinţii care ne învaţă cum să primim harul pe care Dumnezeu ni-l  oferă, cum să devenim demni de El; şi încă un pas – şi vom vedea biruinţa lui Dumnezeu în Sfânta Maria Egipteanca şi vom ajunge în pragul Săptămânii Sfinte. Dar să ne amintim că acum ne aflăm în vremea înnoirii, vremea în care biruinţa lui Dumnezeu ni s-a revelat, că suntem chemaţi să fim cuprinşi de ea, să răspundem la ea cu recunoştinţă, o recunoştinţă care ne va face oameni noi – şi cu bucurie! Şi o bucurie plină de lacrimi, ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu, o bucurie care este un răspuns responsabil la dragostea dumnezeiască. Amin!

Mitropolitul Antonie Bloom

SAINT GREGORY PALAMAS SUNDAY

11 March 1990

            In the Name of the Father, the Son, and the Holy Ghost.

            In one of the Psalms we can read the following words: Those who have sown with tears will reap with joy... If in the course of weeks of preparation we have seen all that is ugly and unworthy in us mirrored in the parables, if we have stood before the judgement of our conscience and of our God, then we have truly sown in tears our own salvation. And yet, there is still time because even when we enter into the time of the harvest, God gives us a respite; as we progress towards the Kingdom of God, towards the Day of the Resurrection, we still can, at every moment, against the background of salvation, in the face of the victory of God, turn to Him with gratitude and yet, brokenheartedness, and say, ‘No, Lord! I am perhaps the worker of the eleventh hour, but receive me as Thou promised to do!’

See more: http://masarchive.org/Sites/Site/Texts-E-Sermons.html

Sfântul Gherasim de la Iordan

Icoane de la M-rea Sfântului  Gherasim de la Iordan