PROHODUL DOMNULUI ( versiunea integrala)

ALILUIA-IATA MIRELE - VASILIKOS

Intrarea Domnului în Ierusalim

Pe parcursul zilelor următoare, nu doar ne vom aminti, ci vom fi prezenţi la Patimile lui Hristos. Vom face parte din mulţimea care  îi înconjura pe Hristos şi pe ucenicii Săi şi pe Maica Domnului. Pe măsură ce ascultăm lecturile din Sfânta Evanghelie, ascultăm rugăciunile Bisericii, ne imaginăm aceste zile ale Patimilor, să ne întrebăm fiecare pe sine: “Eu unde stau, cine sunt eu în această mulţime? Un fariseu? Un scrib? Un trădător, un laş? Sau stau printre Apostoli?” Dar şi ei au fost copleşiţi de frică. Petru L-a renegat de trei ori, Iuda L-a trădat, Ioan, Iacob şi Petru au adormit tocmai când Hristos avea mai multă nevoie de  dragostea omenească şi de sprijin; ceilalţi ucenici au fugit, nimeni n-a rămas în afară de Ioan şi de Maica Domnului, cei care erau legaţi de El cu acel fel de dragoste care nu se teme de nimic şi este gata să ia parte la orice.

            Încă o dată să ne întrebăm cine suntem şi unde stăm, care este poziţia noastră în această mulţime. Stăm noi cu nădejde sau cu disperare, sau cum? Şi dacă stăm cu indiferenţă, şi noi facem totuşi parte din mulţimea îngrozitoare care Îl înconjura pe Hristos, ascultând şi apoi plecând de acolo; aşa cum vom pleca de la Biserică. Sfânta Cruce va sta aici  Joi şi vom citi Sfintele Evanghelii despre Cruce, Răstignire şi moarte – şi apoi ce se va întâmpla? Crucea va rămâne, dar noi vom pleca acasă să ne odihnim, să mâncăm, să dormim, să ne pregătim pentru osteneala zilei următoare. Şi  în tot acest timp, Hristos este pe Cruce, Hristos este în mormânt. Ce lucru groaznic este acesta, exact ca ucenicii în vremea lor, nu suntem în stare să petrecem o noapte, o oră cu  El. Să ne gândim la aceasta şi în ceasul din urmă să ne întoarcem la Hristos strigând cu vorbele tâlharului : “Pomeneşt-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!” Amin.

            http://masarchive.org/Sites/Site/Texts-E-Sermons.html

Intrarea Domnului în Ierusalim(I)

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Astăzi Hristos intră nu numai pe calea suferinţelor Sale, ci şi a acelei groaznice singurătăţi care Îl învăluie în toate zilele Săptămânii Patimilor Sale. Singurătatea începe cu o neînţelegere; poporul se aşteaptă ca intrarea Domnului în Ierusalim să fie triumfala procesiune a unui leader politic, a unui leader care va elibera poporul Său de opresiune, de sclavie, de ceea ce el consideră fără de Dumnezeu – fiindcă păgânismul de orice fel şi idolatria sunt o negare a Dumnezeului celui viu. Singurătatea se va dezvolta apoi într-o groaznică singurătate, aceea de a nu fi înţeles nici măcar de către ucenicii Săi. La Cina cea de Taină, când Mântuitorul le vorbeşte pentru ultima oară, ei se vor îndoi permanent de  înţelesul vorbelor Sale. Şi mai târziu, când merge în grădina Ghetsemani, înainte de înspăimântătoarea moarte pe care o are de înfruntat, cei mai apropiaţi ucenici ai Săi, Petru, Ioan şi Iacob – pe care i-a ales să-L însoţească, adorm, deprimaţi, osteniţi, deznădăjduiţi. Culmea acestei singurătăţi va fi strigătul lui Hristos de pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Abandonat de oameni, respins de poporul Israel, El întâlneşte extrema părăsire şi moare fără Dumnezeu, fără oameni, singur, numai cu dragostea Lui de Dumnezeu şi de oameni, moare de dragul omenirii şi spre slava lui Dumnezeu.

            Începutul Pătimirii lui Hristos este procesiunea triumfală de azi. Poporul aştepta un rege, un conducător – şi l-au găsit pe Mântuitorul sufletelor lor. Nimic nu amărăşte mai mult o persoană decât o speranţă pierdută, înşelată; şi aşa se explică de ce poporenii, care L-au primit astfel, care  au fost martori învierii lui Lazăr, care au văzut minunile lui Hristos şi i-au ascultat învăţăturile, au admirat fiecare cuvânt al Său, care erau gata să-I devină discipoli cât timp le aducea victorii, s-au despărţit de El, I-au întors spatele şi câteva zile mai târziu au strigat: “ Răstigneşte-L, răstigneşte-L!”. Iar Hristos a petrecut toate acele zile în singurătate, ştiind ce Îl aşteaptă, abandonat de toţi, în afară de Maica Domnului, care a stat tăcută alături, aşa cum a făcut pe parcursul întregii sale vieţi, participând la tragicul urcuş al Fiului ei către Cruce; ea care a primit Bunavestire, dar care a primit şi profeţia lui Simeon că o sabie va trece prin inima ei tot în tăcere.

In the Name of the Father, the Son and the Holy Ghost.

            Today Christ enters the path not only of His sufferings but of that dreadful loneliness which enshrouds Him during all the days of Passion week. The loneliness begins with a misunderstanding; the people expect that the Lord's entry into Jerusalem will be the triumphant procession of a political leader, of a leader who will free his people from oppression, from slavery, from what they consider godlessness - because all paganism or idol-worship is a denial of the living God. The loneliness will develop further into the dreadful loneliness of not being understood even by His disciples. At the Last Supper when the Saviour talks to them for the last time, they will be in constant doubt as to the meaning of His words. And later when He goes into the Garden of Gethsemane before the fearful death that is facing Him, His closest disciples, Peter, John and James - whom He chose to go with Him, fall asleep, depressed, tired, hopeless. The culmination of this loneliness will be Christ's cry on the cross, "My God, My God, why hast Thou forsaken me?" Abandoned by men, rejected by the people of Israel He encounters the extreme of forsakenness and dies without God, without men, alone, with only His love for God and His love for mankind, dying for its sake and for God's glory.

            The beginning of Christ's Passion is today's triumphal procession. The people expected a king, a leader - and they found the Saviour of their souls. Nothing embitters a person so much as a lost, a disappointed hope; and that explains why people who could receive Him like that, who witnessed the raising of Lazarus, who saw Christ's miracles and heard His teaching, admired every word, who were ready to become His disciples as long as He brought victory, broke away from Him, turned their backs on Him and a few days later shouted, "Crucify Him, crucify Him." And Christ spent all those days in loneliness, knowing what was in store for Him, abandoned by every one except the Mother of God, who stood silently by, as She had done throughout her life, participating in His tragic ascent to the Cross; She who had accepted the Annunciation, the Good Tidings, but who also accepted in silence Simeon's prophecy that a sword would pierce her heart.

Metropolitan Anthony of Sourozh

Duminica Sfântei Maria Egipteanca

              În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Facem azi amintire de Sfânta Maria Egipteanca, în treptata înaintare din slavă în slavă care este Postul, şi care trebuie să ne ducă pas cu pas în faţa slavei Dragostei divine  răstignite, a dragostei  jertfelnice a Sfintei Treimi.

            Sfânta Maria Egipteanca a fost o păcătoasă, o persoană ale cărei păcate erau cunoscute de toată lumea, nu doar lui Dumnezeu; poate că ea era singura care nu era conştientă de aceasta, din cauză că păcatul era viaţa ei. Şi totuşi, într-o zi, ea a vrut să meargă şi să se închine unei icoane a Maicii Domnului în biserică. Suprema frumuseţe a femeii, întruchipată în Maica Domnului, i-a mişcat inima, a ajuns până la ea. Dar când a ajuns la poarta acestei biserici, o putere nevăzută a împiedicat-o să-i treacă pragul. Fariseul a putut să stea acolo pentru că avea inima zdrobită; Maria Egipteanca nu avea inimă înfrântă şi smerită şi intrarea în biserică i-a fost interzisă. Şi a stat acolo, conştientă că ceea ce era ea, era incompatibil cu sfinţenia acelei Prezente, a prezenţei lui Dumnezeu, a prezenţei Maicii lui Dumnezeu, a prezenţei a tot ceea ce este sfânt pe pământ şi în cer.

            Şi ea a fost adânc zguduită de această experienţă, într-atât încât a lăsat tot ce a fost viaţa ei înainte, s-a retras în pustie şi, printr-o viaţă pe care cărţile liturgice o definesc drept “extremă”, a luptat să-şi stăpânească trupul, sufletul, amintirile – tot ceea ce era păcătos, dar şi tot ceea ce ar fi putut s-o ţină departe de Dumnezeu. Iar noi ştim cât de slăvită a fost viaţa ei, ce fel de persoană a devenit ea.

            Ce lecţie putem primi noi de la ea? Cât de des am bătut la uşa lui Dumnezeu în felul în care Maria a încercat să  ajungă în prezenţa Lui? Cât de des am încercat noi să ne rugăm, să fim în prezanţa Lui în tăcere? Cât de des am tânjit noi după Dumnezeu şi cât de des am simţit că între rugăciunea noastră şi El, între tăcerea noastră şi El, între dorul nostru şi El, este o barieră pe care n-o putem trece. Ne plângem, ne rugăm către un cer gol, ne întoarcem către icoane care rămân mute: tot ceea ce putem percepe este o divină absenţă, şi o absenţă aşa înfricoătoare fiindcă nu numai că nu putem ajunge până la El, dar ne şi dăm seama că fără să ajungem la El, sufletul nostru este pierdut, nu se află în noi decât un gol, un gol care, dacă persistă, dacă devine condiţia noastră definitivă, înseamnă mai mult decât moarte – separarea  finală de Dumnezeu.

            Dar cât de des Dumnezeu Însuşi a bătut la uşa inimii noastre. Vă amintiţi cuvintele din Apocalipsă: Eu stau la uşă şi bat…Cât de des Dumnezeu, în cuvintele Sfintei Evanghelii, în evenimentele vieţii noastre, în slabele îndemnuri ale inimii noastre, într-o şoaptă a Duhului Sfânt, în toate modurile prin care Dumnezeu încearcă să ajungă până la noi – cât de des Dumnezeu a bătut la această uşă şi cât de des am avut noi grijă ca această uşă să nu se deschidă. Sau pur şi simplu nu ne-a păsat dacă se deschide fiindcă eram ocupaţi cu lucruri care erau mai importante pentru noi atunci decât prezenta Lui care ne întrerupea, ne deranja; şi cât de des am refuzat să deschidem uşa fiindcă venirea Domnului la noi ar fi însemnat să punem capăt unor lucruri care ne plăceau, erau valoroase pentru noi, contau…Şi Domnul a stat bătând şi uşa i-a fost trântită în faţă: în acelaşi fel în care fiecare uşă a fost închisă în faţa Mamei lui Dumnezeu şi a Sfântului Iosif în noaptea Naşterii Mântuitorului.

            S-ar putea să nu fim conştienţi de aceasta cu intensitatea cu care ar trebui; şi totuşi, pentru fiecare dintre noi, dovada este că ne aflăm acolo şi mii de alte persoane în acelaşi moment au perceput prezenţa lui Dumnezeu, au auzit bătaia Lui, au lăsat uşa întredeschisă, au ascultat spusele Sale, au trăit un moment de graţie, un moment în care deodată venim la viaţă şi apoi închidem uşa din nou. Ne alegem propria singurătate, alegem să fim fără El şi ceea ce ne imaginăm, că suntem liberi de El, nu este aşa, nu suntem  niciodată liberi, nu suntem liberi nu pentru că El ne robeşte, nu pentru că El ne ia prizonieri. Nu suntem niciodată liberi pentru că El este în cele din urmă supremul dor al întregii noastre fiinţe, pentru că El este deplinătatea vieţii, slava vieţii, exaltarea vieţii,  după care tânjim, pe care încercăm să o adunăm corect.

            Sfânta Maria Egipteanca s-a confruntat cu absenţa divină, cu refuzul lui Dumnezeu de a o îngădui în prezenţa Sa, ea s-a confruntat în sine cu o uşă trântită în faţă şi a simţit că dacă nu se deschide această uşă, totul este în zadar. Şi s-a depărtat de tot ceea ce stătea între ea şi Dumnezeu, şi viaţă, şi exaltare, şi plinătate.      

            Oare nu este ea pentru noi un exemplu, o chemare, o imagine a ceea ce poate fi viaţa fiecăruia dintre noi? Dar putem spune: Da! Acestea i se aplică ei, care era o sfântă în devenire… Fiecare este chemat să intre în comuniune cu Dumnezeu în aşa fel încât Dumnezeu şi noi să devenim una, ca fiecare dintre noi să devină părtaş al naturii divine, un membru viu, un frate, o soră, un mădular al lui Hristos, un templu al Duhului Sfânt, un fiu şi o fiică a Dumnezeului celui viu! Aceasta este vocaţia noastră, dar poate fi ea împlinită prin noi înşine?Nu, nu poate! Dar se poate împlini de către Dumnezeu în noi numai dacă ne întoarcem spre El cu toată mintea noastră, cu toată inima, cu toată dorirea, cu hotărâre; da, este hotărâre şi dorire, o pasionată şi disperată dorire… Şi atunci, atunci toate lucrurile devin posibile. Am spus-o atât de des, când Sfântul Pavel  I-a cerut lui Dumnezeu putere să-şi împlinească misiunea, Domnul i-a spus: Harul meu prisoseşte în tine, puterea Mea se arată în slăbiciune…Iar la sfârşitul vieţii lui, după ce şi-a împlinit misiunea, Sfântul Pavel, care ştia ce spunea, a zis: Toate îmi sunt cu putinţă, cu puterea lui Hristos care mă sprijină… Toate sunt cu putinţă fiindcă Dumnezeu nu ne cheamă la mai mult decât poate fi împlinit în noi şi cu noi de către El.

            Câtă nădejde, câtă inspiraţie putem găsi la fiecare dintre Sfinţii lui Dumnezeu, aşa fragili cum suntem, şi în care puterea, slava, victoria, viaţa se dezvăluie, se desfăşoară pe sine glorios.

            Să primim încă o dată inspiraţie din ceea ce auzim, din ceea ce întâlnim direct în Sfânta Evanghelie, în Sfânta Împărtăşanie, în rugăciune, în tăcerea în prezenţa lui Dumnezeu. Să facem încă un pas către arătarea dragostei lui Dumnezeu manifestată în Săptămâna Sfântă, în ultimii paşi de pe Drumul Crucii, în victoria finală a Dragostei răstignite, în Victoria Învierii lui Dumnezeu. Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj

            In the Name of the Father, the Son and the Holy Ghost.

            We keep today the memory of Saint Mary of Egypt in the gradual progression from glory to glory which Lent is, and which must lead us step by step to facing the supreme glory of the Divine Love crucified, the sacrificial love of the Holy Trinity.

            Saint Mary of Egypt was a sinner, someone whose sin was known to everyone and not to God alone; perhaps she was the only one who was least of all aware of it because sin was her life. And yet, one day, she wanted to go and venerate an icon of the Mother of God in a church. The supreme beauty of womanhood in the Mother of God reached her heart, touched it. But when she came to the gate of this church, a power prevented her from crossing the threshold. The Publican had been able to stand there because his heart was broken; Mary of Egypt had no broken heart, and the entrance of the church was forbidden to her. And she stood there, aware that what she was, was incompatible with the holiness of the Presence, the presence of God, the presence of the Mother of God, the presence of all that is holy on earth and in heaven.

See more: http://masarchive.org/Sites/Site/Texts-E-Sermons.html

The sin

“Oh, the sin! Such a terrible germ . This sin stained and perverted the man. It perverted the love for ourselves, which before the fall of the first created, was a pure, natural love. But through sin this love, like an impetuous river, overflowed its borders and caused and still causes great catastrophes. Love became egocentric, savage. Passions dominated the man. Everything for ourselves, nothing for the others, let them starve, be thirsty, be naked and exposed to thousands of dangers and needs. The hot iron doesn’t burn the selfish man. Locked in his shell like a snail,  he takes care only of himself.  For him, the others are only means of exploitation for satisfying his debauch and his love for vanity and money/gold.”( Metropolitan Augustin of Florina)

"O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit din hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa  ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor."

Duminica Sfântului Ioan al Scării

                   În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Postul este timp pentru pocăinţă, un timp în care inima noastră de piatră trebuie preschimbată de Dumnezeu într-o inimă de carne, din nesimţitoare trebuie să devină sensibilă, din rece şi dură, caldă şi deschisă către ceilalţi şi către Dumnezeu Însuşi, într-adevăr.

            Postul este timp al înnoirii, când, ca primăvara, totul devine nou; când viaţa noastră, care intrase într-o zonă de crepuscul, devine vie cu toată intensitatea pe care Dumnezeu ne-o poate transmite nouă, oamenilor, făcându-ne părtaşi ai Sfântului Său Duh, prin Sfintele Taine şi prin darul direct al lui Dumnezeu, de natură divină. Este un timp al reconcilierii, iar reconcilierea este bucurie: este bucuria lui Dumnezeu şi  este bucuria ta: este un nou început.

            Astăzi este ziua Sfântului Ioan al Scării şi vreau să vă citesc câteva fraze ale sale, care sunt relevante pentru perioada de timp în care ne aflăm: “Pocăinţa, aceasta este întoarcerea noastră la Dumnezeu, este înnoirea Botezului nostru; este efortul nostru de a reînnoi legământul nostru cu Dumnezeu, făgăduinţa noastră de a ne schimba viaţa. Este un timp în care putem dobândi smerenie, care înseamnă pace.; pace cu Dumnezeu, pace cu noi înşine, pace cu întreaga lume creată. Pocăinţa se naşte din nădejde şi respingerea din disperare. Iar unul care se pocăieşte este unul care merită pedeapsă şi totuşi pleacă de la tribunal fără a fi ruşinat, pentru că pocăinţa este pacea noastră cu Dumnezeu. Şi se dobândeşte printr-o viaţă vrednică, străină de păcatele pe care le-am săvârşit în trecut. Pocăinţa este curăţirea conştiintei noastre. Pocăinţa înseamnă îndepărtarea oricărei dureri şi a tristeţii.”

            Şi dacă ne întrebăm pe noi înşine cum putem dobândi aceasta, cum putem să-I răspundem lui Dumnezeu Care ne primeşte aşa cum tatăl îşi primeşte fiul rătăcitor, un Dumnezeu Care ne-a aşteptat cu dor, Care, deşi respins, nu ne-a părăsit – cum putem noi să-I răspundem? Iată un scurt cuvânt despre rugăciune:

            “Nu folosiţi în rugăciune false vorbe înţelepte; pentru că este deseori  simpla şi nesofisticata şoaptă a copiilor cea care Îl bucură pe Tatăl nostru ceresc. Nu încerca să spui multe când vorbeşti cu Dumnezeu, fiindcă altfel mintea ta,  în căutarea cuvintelor, se va pierde în ele. Un singur cuvânt rostit de fariseu a adus mila dumnezeiască asupra lui; un singur cuvânt plin de credinţă l-a salvat pe tâlharul de pe cruce. Folosirea multor cuvinte în rugăciune ne risipeşte mintea şi o umple cu imagini. Un singur cuvânt spus lui Dumnezeu adună mintea în prezemţa Sa. Şi dacă un cuvânt în rugăciunea ta te mişcă adânc, dacă îl simţi profund, - rămâi în el, rămâi în el, fiindcă în asemenea momente Îngerul nostru păzitor se roagă cu noi, fiindcă suntem cinstiţi cu noi înşine şi cu Dumnezeu.”

            Să ne amintim  ce spune Sfântul Ioan al Scării, chiar dacă uitaţi scurtele comentarii (pe care le-am introdus ca să fac textul său mai uşor de înţeles). Să ne amintim cuvintele sale pentru că el a fost un om care ştia ce înseamnă să recurgi la Dumnezeu, să fii bucuria lui Dumnezeu şi să te bucuri cu El. Ne este oferit acum, într-o vreme când înaintăm  către zilele Patimilor, ne este oferit ca un exemplu de ce  poate face harul divin ca să transforme un om simplu, obişnuit, într-o lumină a lumii.

            Să învăţăm de la el, să-i urmăm exemplul, să ne bucurăm în ceea ce Dumnezeu poate face cu puterea Sa într-o fiinţă omenească, şi cu încredere, cu credinţă, cu o bucurie exaltată şi totuşi senină, să urmăm sfatul, să ascultăm la Dumnezeu cum ne roagă să găsim un mod de viaţă şi spunându-ne că împreună cu El, în El, vom fi vii, pentru că El este  Adevărul, dar şi Calea şi Viata veşnică. Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj, 9 aprilie 1989

            SAINT JOHN OF THE LADDER

            In the Name of the Father, the Son and the Holy Ghost.

            Lent is a time of repentance, a time when our heart of stone must be made by the power of God into a heart of flesh, from insensitive to become perceptive, from cold and hard to become warm and open to others, and indeed, to God Himself.

            Lent is a time of renewal when like spring, everything become new again; when our life that had gone into a twilight becomes alive with all the intensity which God can communicate to us, humans, by making us partakers of His Holy Spirit, by making us partakers, through the Holy Sacraments and the direct gift of God, of the Divine nature. It is a time of reconciliation, and reconciliation is a joy: it is God's joy, and it is our joy; it's a new beginning.

            Today is the day of Saint John of the Ladder, and I want to read to you a few phrases of his which are relevant to the particular time of the year in which we live:

            “Repentance, that is our return to God is renewal of our baptism; it is our effort to renew our covenant with God, our promise to change our life. It is at time when we can acquire humility, that is peace; peace with God, peace with ourselves, peace with all the created world. Repentance is born of hope and rejection of despair. And one who repents, is one who deserves condemnation — and yet, goes away from the tribunal without shame, because repentance is our peace with God. And this is achieved through a worthy life, alien to the sins we committed in the past. Repentance is cleansing of our conscience. Repentance implies (to be?) ready carrying of all sadness and pain.”

Read more:

 http://masarchive.org/Sites/Site/Texts-E-Sermons.html