În numele Tatălui, al
Fiului şi al Sfântului Duh.
Facem azi amintire de
Sfânta Maria Egipteanca, în treptata înaintare din slavă în slavă care este
Postul, şi care trebuie să ne ducă pas cu pas în faţa slavei Dragostei
divine răstignite, a dragostei jertfelnice a Sfintei Treimi.
Sfânta Maria
Egipteanca a fost o păcătoasă, o persoană ale cărei păcate erau cunoscute de
toată lumea, nu doar lui Dumnezeu; poate că ea era singura care nu era
conştientă de aceasta, din cauză că păcatul era viaţa ei. Şi totuşi, într-o zi,
ea a vrut să meargă şi să se închine unei icoane a Maicii Domnului în biserică.
Suprema frumuseţe a femeii, întruchipată în Maica Domnului, i-a mişcat inima, a
ajuns până la ea. Dar când a ajuns la poarta acestei biserici, o putere
nevăzută a împiedicat-o să-i treacă pragul. Fariseul a putut să stea acolo
pentru că avea inima zdrobită; Maria Egipteanca nu avea inimă înfrântă şi
smerită şi intrarea în biserică i-a fost interzisă. Şi a stat acolo, conştientă
că ceea ce era ea, era incompatibil cu sfinţenia acelei Prezente, a prezenţei
lui Dumnezeu, a prezenţei Maicii lui Dumnezeu, a prezenţei a tot ceea ce este
sfânt pe pământ şi în cer.
Şi ea a fost adânc
zguduită de această experienţă, într-atât încât a lăsat tot ce a fost viaţa ei
înainte, s-a retras în pustie şi, printr-o viaţă pe care cărţile liturgice o
definesc drept “extremă”, a luptat să-şi stăpânească trupul, sufletul,
amintirile – tot ceea ce era păcătos, dar şi tot ceea ce ar fi putut s-o ţină
departe de Dumnezeu. Iar noi ştim cât de slăvită a fost viaţa ei, ce fel de
persoană a devenit ea.
Ce lecţie putem primi noi de la ea? Cât de
des am bătut la uşa lui Dumnezeu în felul în care Maria a încercat să ajungă în prezenţa Lui? Cât de des am
încercat noi să ne rugăm, să fim în prezanţa Lui în tăcere? Cât de des am
tânjit noi după Dumnezeu şi cât de des am simţit că între rugăciunea noastră şi
El, între tăcerea noastră şi El, între dorul nostru şi El, este o barieră pe
care n-o putem trece. Ne plângem, ne rugăm către un cer gol, ne întoarcem către
icoane care rămân mute: tot ceea ce putem percepe este o divină absenţă, şi o
absenţă aşa înfricoătoare fiindcă nu numai că nu putem ajunge până la El, dar
ne şi dăm seama că fără să ajungem la El, sufletul nostru este pierdut, nu se află
în noi decât un gol, un gol care, dacă persistă, dacă devine condiţia noastră
definitivă, înseamnă mai mult decât moarte – separarea finală de Dumnezeu.
Dar cât de des
Dumnezeu Însuşi a bătut la uşa
inimii noastre. Vă amintiţi cuvintele din Apocalipsă: Eu stau la uşă şi bat…Cât
de des Dumnezeu, în cuvintele Sfintei Evanghelii, în evenimentele vieţii
noastre, în slabele îndemnuri ale inimii noastre, într-o şoaptă a Duhului
Sfânt, în toate modurile prin care Dumnezeu încearcă să ajungă până la noi – cât
de des Dumnezeu a bătut la această uşă şi cât de des am avut noi grijă ca
această uşă să nu se deschidă. Sau pur şi simplu nu ne-a păsat dacă se deschide
fiindcă eram ocupaţi cu lucruri care erau mai importante pentru noi atunci
decât prezenta Lui care ne întrerupea, ne deranja; şi cât de des am refuzat să
deschidem uşa fiindcă venirea Domnului la noi ar fi însemnat să punem capăt
unor lucruri care ne plăceau, erau valoroase pentru noi, contau…Şi Domnul a
stat bătând şi uşa i-a fost trântită în faţă: în acelaşi fel în care fiecare
uşă a fost închisă în faţa Mamei lui Dumnezeu şi a Sfântului Iosif în noaptea
Naşterii Mântuitorului.
S-ar putea să nu fim
conştienţi de aceasta cu intensitatea cu care ar trebui; şi totuşi, pentru
fiecare dintre noi, dovada este că ne aflăm acolo şi mii de alte persoane în
acelaşi moment au perceput prezenţa lui Dumnezeu, au auzit bătaia Lui, au lăsat
uşa întredeschisă, au ascultat spusele Sale, au trăit un moment de graţie, un
moment în care deodată venim la viaţă şi apoi închidem uşa din nou. Ne alegem
propria singurătate, alegem să fim fără El şi ceea ce ne imaginăm, că suntem
liberi de El, nu este aşa, nu suntem
niciodată liberi, nu suntem liberi nu pentru că El ne robeşte, nu pentru
că El ne ia prizonieri. Nu suntem niciodată liberi pentru că El este în cele
din urmă supremul dor al întregii noastre fiinţe, pentru că El este
deplinătatea vieţii, slava vieţii, exaltarea vieţii, după care tânjim, pe care încercăm să o
adunăm corect.
Sfânta Maria
Egipteanca s-a confruntat cu absenţa divină, cu refuzul lui Dumnezeu de a o
îngădui în prezenţa Sa, ea s-a confruntat în sine cu o uşă trântită în faţă şi
a simţit că dacă nu se deschide această uşă, totul este în zadar. Şi s-a
depărtat de tot ceea ce stătea între ea şi Dumnezeu, şi viaţă, şi exaltare, şi
plinătate.
Oare nu este ea pentru noi un exemplu, o
chemare, o imagine a ceea ce poate fi viaţa fiecăruia dintre noi? Dar putem
spune: Da! Acestea i se aplică ei, care era o sfântă în devenire… Fiecare este
chemat să intre în comuniune cu Dumnezeu în aşa fel încât Dumnezeu şi noi să
devenim una, ca fiecare dintre noi să devină părtaş al naturii divine, un
membru viu, un frate, o soră, un mădular al lui Hristos, un templu al Duhului
Sfânt, un fiu şi o fiică a Dumnezeului celui viu! Aceasta este vocaţia noastră,
dar poate fi ea împlinită prin noi înşine?Nu, nu poate! Dar se poate împlini de
către Dumnezeu în noi numai dacă ne întoarcem spre El cu toată mintea noastră,
cu toată inima, cu toată dorirea, cu hotărâre; da, este hotărâre şi dorire, o
pasionată şi disperată dorire… Şi atunci, atunci toate lucrurile devin
posibile. Am spus-o atât de des, când Sfântul Pavel I-a cerut lui Dumnezeu putere să-şi
împlinească misiunea, Domnul i-a spus: Harul meu prisoseşte în tine, puterea
Mea se arată în slăbiciune…Iar la sfârşitul vieţii lui, după ce şi-a împlinit
misiunea, Sfântul Pavel, care ştia ce spunea, a zis: Toate îmi sunt cu putinţă,
cu puterea lui Hristos care mă sprijină… Toate sunt cu putinţă fiindcă Dumnezeu
nu ne cheamă la mai mult decât poate fi împlinit în noi şi cu noi de către El.
Câtă nădejde, câtă
inspiraţie putem găsi la fiecare dintre Sfinţii lui Dumnezeu, aşa fragili cum
suntem, şi în care puterea, slava, victoria, viaţa se dezvăluie, se desfăşoară
pe sine glorios.
Să primim încă o dată
inspiraţie din ceea ce auzim, din ceea ce întâlnim direct în Sfânta Evanghelie,
în Sfânta Împărtăşanie, în rugăciune, în tăcerea în prezenţa lui Dumnezeu. Să
facem încă un pas către arătarea dragostei lui Dumnezeu manifestată în
Săptămâna Sfântă, în ultimii paşi de pe Drumul Crucii, în victoria finală a
Dragostei răstignite, în Victoria Învierii lui Dumnezeu. Amin.
Mitropolitul Antonie de Suroj
In the Name of the
Father, the Son and the Holy Ghost.
We keep today the
memory of Saint Mary of Egypt in the gradual progression from glory to glory
which Lent is, and which must lead us step by step to facing the supreme glory
of the Divine Love crucified, the sacrificial love of the Holy Trinity.
Saint Mary of Egypt
was a sinner, someone whose sin was known to everyone and not to God alone;
perhaps she was the only one who was least of all aware of it because sin was
her life. And yet, one day, she wanted to go and venerate an icon of the Mother
of God in a church. The supreme beauty of womanhood in the Mother of God
reached her heart, touched it. But when she came to the gate of this church, a
power prevented her from crossing the threshold. The Publican had been able to
stand there because his heart was broken; Mary of Egypt had no broken heart, and the
entrance of the church was forbidden to her. And she stood there, aware that
what she was, was incompatible with the holiness of the Presence, the presence
of God, the presence of the Mother of God, the presence of all that is holy on
earth and in heaven.
