Să învăţăm slava dragostei răstignite!

Când ni se spune în Evanghelia de azi: “Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”(Marcu 8, 34) – nu suntem chemaţi la ceva întunecat şi înfricoşător. Dumnezeu ne spune: Deschide-ţi inima spre dragoste! Nu rămâne un prizonier al iubirii egoiste de sine. Nu fii, în cuvintele Sf. Teofan Zăvorâtul, ca o mână de vreascuri care se înfăşoară în propria goliciune.

            Deschide-te! Priveşte – este aşa de multă dragoste, aşa de multă dragoste! Este o infinitate de moduri în care dragostea poate fi experiată şi împlinită, şi desăvârşită…

            Deschide-te şi iubeşte! Pentru că aceasta este calea Crucii! Nu calea celor doi tâlhari aduşi împreună cu Hristos ca să fie pedepsiţi pentru crimele lor, ci calea minunata pe care, dăruindu-te pe tine fără rezerve, depărtându-te de tine însuţi, existând numai pentru ceilalţi, iubind cu întreaga fiinţă, aşa încât să nu exişti decât spre folosul altora – aceasta este Crucea şi slava Crucii.

            Deci, când venerăm Crucea, când ne gândim la Răstignirea lui Hristos, când auzim chemarea Lui să ne lepădăm de noi înşine – iar aceste vorbe înseamnă, pur şi simplu: Leapădă-te de tine însuţi! Ia-ţi Crucea! – suntem chemaţi să ne deschidem noianului de iubire dumnezeiască, însemnând atât moartea sinelui nostru, cât şi deschidere către Dumnezeu, unii către alţii şi către toţi.

            La începutul Evangheliei după Sf. Ev. Ioan ni se spune: “Şi Cuvântul era cu Dumnezeu”…Cuvântul, Fiul nu are altă dragoste, alt gând, altă mişcare decât spre Cel Iubit, dăruindu-Se Lui, Care Se dă pe deplin Fiului. Să învăţăm, dar, slava dragostei răstignite, a Dragostei jertfelnice, care este, în cuvintele Vechiului Testament, mai tare decât moartea, decât iadul, mai tare decât toate, pentru că este Dragoste Dumnezeiască, turnată în noi, în toţi cei care au nevoie să fie iubiţi pentru a veni la Viaţă, să creadă în Dragoste şi ei înşişi să devină copii ai Dragostei, copii ai Luminii, ca să moştenească Viaţa veşnică. Amin.

            Mitropolitul Antonie de Suroj

http://www.mitras.ru/eng/eng_238.htm

Înălţarea Sfintei Cruci

            

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Am ţinut zilele acestea sărbătoarea Sfintei Cruci. Este în Sfânta Scriptură un pasaj în care Domnul ne spune: “ Nimeni nu are mai mare dragoste decât cel care îşi pune viaţa pentru aproapele său.” Şi aceste cuvinte rezolvă antinomia dintre oroarea crucii şi slava ei, dintre moare şi înviere. Nu este nimic mai glorios, mai plin de inspiraţie şi mai minunat decât să iubeşti şi să fii iubit.

            Şi să fii iubit de Dumnezeu, cu toată viaţa şi cu toată moartea Unuia- Născut Fiului Său, şi să vă iubiţi unii pe alţii   cu preţul întregii voastre vieţi şi, la nevoie, al morţii voastre, este o tragedie, dar mai ales o faptă slăvită.

            În canonul Sf. Liturghii spunem: “Sfânt şi Preasfânt eşti Tu, Doamne, şi Unul-Născut Fiul Tău şi Sfântul Tău Duh. Sfânt şi Preasfânt eşti Tu, fiindcă aşa ai iubit lumea încât şi pe Fiul Tău Unul–Născut L-ai dat, pentru ca cel ce va crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică, El Care a venit şi a împlinit tot ceea ce fusese rânduit spre folosul nostru, şi în noaptea în care a fost vândut, - nu! – în noaptea când S-a dat pe Sine Însuşi, a luat pâinea, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor Săi…”

            Aceasta este dragostea dumnezeiască. Din când în când cineva îşi dă viaţa mai uşor decât i-ar fi să ofere viaţa cuiva foarte iubit şi Dumnezeu-Tatăl tocmai aşa a făcut. Dar aceasta nu micşorează valoarea sacrificiului de sine pentru salvarea unei persoane sau a întregii lumi.  

            Deci, când ne gândim la Cruce tebuie să cugetăm la misterul straniei întrepătrunderi dintre victorie şi tragedie. Crucea, obiectul unei morţi infamante, unei morţi ca pedeapsă la care criminalii erau condamnaţi, devine obiectul victoriei, pentru că moartea lui Hristos a fost a unui innocent, pentru că a fost o dăruire de Sine din dragoste. De aceea, Sf. Ap. Pavel poate spune: “Nu eu, ci Hristos Care trăieşte în mine.” Dragostea dumnezeiască îl umple cu totul, aşa că nu mai rămâne loc pentru nici un alt gând sau sentiment, de nici o apropiere,  în afara dragostei, o dragoste care se dăruieşte fără reserve, jertfelnică, răstignită, dar dragoste exultând de bucuria vieţii.

 

In the Name of the Father, the Son and the Holy Ghost.

            We have been keeping these days the Feast of the Exaltation of the Cross. There is a passage in the Gospel in which the Lord says to us, "No one has greater love than he who gives his life for his neighbour". And these words resolve the antinomy between the horror of the Cross and the glory of it, between death and the Resurrection. There is nothing more glorious, more awe-inspiring and wonderful than to love and to be loved. And to be loved of God with all the life, with all the death of the Only-Begotten Son, and to love one another at the cost of all our life and, if necessary, of our death is both tragedy but mainly victory.

Metropolitan Anthony of Sourozh

Read more: 

http://www.mitras.ru/eng/eng_238.htm

 

 

Avva Paphnutius - Avva Pafnutie

        

         To a brother which lived in the Thebaid desert a thought came: “Why do you stay here fruitless? Stand up, go to the monastery and there you will bring fruits.”         

            Then he went to Avva Paphnutius and told him his thought. The Elder said: Go, stay in your cell and say a prayer in the morning, one at noon and one during the night. When you are hungry, eat; when you are thirty, drink; when you are sleepy, go to sleep, but stay in the desert and do not listen to this thought.

            He went then to Avva John and told him what Avva Paphnutius said. Avva John said: Do not pray at all, just remain in your cell.

            Leaving that place, he went to Avva Arsenios and told him everything. The Elder said: Respect  what the Fathers  told you; I have nothing else to add.

            And the brother left clarified.

 

Unui frate care sălăşluia în pustia Tebaidei i-a venit un gând, spunându-i: de ce şezi neroditor? Ridică-te, du-te în chinovie şi acolo vei da roade.

            Atunci s-a dus la avva Pafnutie şi i-a împărtăşit gândul. Iar bătrânul i-a spus: du-te şezi în chilia ta, şi fă o rugăciune dimineaţa şi una seara şi una noaptea. Când ţi-e foame, mâncă, iar când ţi-e sete, bea, când ţi-e somn, dormi, dar rămâi în loc pustiu, şi nu asculta (de gând).

            S-a dus şi la avva Ioan şi i-a spus cuvintele avvei Pafnutie. Avva Ioan îi spuse: nu fă deloc rugăciune, numai stai în chilia ta.

            De acolo s-a dus la avva Arsenie şi i le-a spus pe toate. Bătrânul îi zise: ţine ce ţi-au zis părinţii; mai mult de atâta n-am ce să-ţi spun.

            Iar acela se duse, lămurit.                

 

Patericul Egiptean audio

Episcopul Goradz-Noul Mărturisitor

Matei Pavlik s-a născut la 26 mai 1878 în satul Hrubá Vrbka din Moravia, viitoarea Republică Cehă. Născut într-o ambianţă catolică, Matei a urmat Facultatea de Teologie din Olomouc, la terminarea căreia a fost consacrat preot. Pe parcursul studiilor, el a fost interesat de misiunea Sfinţilor Chiril şi Metodiu şi de Ortodoxie.

            După Primul Război Mondial, formarea Cehoslovaciei a adus o libertate religioasă deplină. În acest context, mulţi au abandonat Biserica Romano Catolică; unii au părăsit credinţa definitiv, alţii s-au orientat spre vechile biserici Protestante cehe, iar alţii, ca Matei, au îmbrăţişat Ortodoxia Răsăriteană. Biserica Ortodoxă Sârbă le-a oferit adăpost. Fiind un leader în Moravia, Fratele   Pavlik a fost hirotonit episcop pentru patria sa. La 24 septembrie 1921a fost sfinţit episcop pentru Moravia şi Silezia,  cu numele Gorazd.

            Din punct de vedere istoric, numele său monahal era semnificativ, fiind numele episcopului care i-a urmat Sfântului Metodiu în Moravia în anul 885. Papa Ştefan al V-lea i-a atras pe ucenicii Sf. Metodiu la ritul latin, care a fost impus în Moravia. Prin numele Gorazd s-a recunoscut continuitatea Bisericii Ortodoxe în Moravia.

            Vreme de un deceniu şi mai bine, Episcopul Gorazd şi credincioşii săi au organizat parohii şi au zidit biserici în Boemia. În total au ridicat unsprezece biserici şi două capele. Cărţile de cult cele mai importante au fost traduse şi publicate în cehă, limba folosită la slujele Bisericii. Pe mulţi i-a întors la credinţa Ortodoxă strămoşească.

            După invadarea Cehoslovaciei de către nazişti în 1938, biserica a fost subordonată Mitropoliei din Berlin. Reinhard Heydrich a fost desemnat guvernatorul Cehoslovaciei. Pe 27 mai 1942, un grup de luptători din rezistenţa cehă l-au atacat şi ucis pe Heydrich, apoi s-a refugiat în cripta catedralei ortodoxe. Când episcopul Goradz a aflat aceasta, şi-a dat seama de seriozitatea pericolului care apăsa pe Biserica Ortodoxă Cehă şi le-a cerut luptătorilor să se mute cât mai repede cu putinţă. Totuşi, pe 18 iunie, naziştii au aflat grupul ascuns în catedrală şi toţi au fost ucişi.

            Represaliile au venit curând. Doi preoţi şi epitropii bisericii au fost arestaţi. Episcopul Goradz, vrând să-şi ajute credincioşii, a luat vina asupra sa, scriind chiar autorităţilor naziste. Pe 27 iunie 1942 el a fost arestat şi torturat, iar pe 4 septembrie a fost executat prin împuşcare, împreună cu cei doi preoţi şi cu epitropii. Trupul său a fost ars în crematoriul Strašnice.

            Represaliile au continuat, naziştii i-au ridicat în masă pe cehi, inclusive întregul sat Lidice, apoi au ucis bărbaţii şi copiii, iar pe femei le-au închis în lagăre de concentrare. Bisericile Ortodoxe din Moravia şi Boemia au fost închise şi li s-a interzis orice activitate. Mitropolitul Serafim a refuzat să-l condamne pe episcopul Goradz. Numai după sfârşitul războiului bisericile s-au deschis din nou.

            La 4 mai 1961, Biserica Ortodoxă Sârbă l-a recunoscut pe episcopul Goradz ca nou martir şi la 4 august 1987 el a fost canonizat în Catedrala Sfântul Goradz din Olomouc, Moravia.

 

 

 

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ

This is the wonder of wonders

„How much did Christ do for Europe and how Europe thanked Him?

He did more than everything. For „everything” would have meant what people expected from Him. But Christ did for Europe much more than people would have expected.

In Europe, Christ disipated the darkness of paganism and the absurdness  of idolatry[...]. The paganism and the idolatry in Europe were as dark and as absurd as for the tribes of Africa nowadays. But much more mercyless, so mercyless that the blood of Iafet’s succesors chased the people in lands  farthest away than Ham’s blood.                                        

Religion without the true God, marriage without ethics, society without mercy, state without a higher reason than plunder – life without goal and death without hope. And besides, constant fear of the fierce gods who must have been relent with bloody sacrifices, humans and animals, than the divinations, the witchcraft and the meaningless day and night rituals. Darkness and obscurantism in the peasants’ huts, darkness and obscurantism in the aristocrats’ palaces, darkness and obscurantism at the Court, in poetry and in everything.

Satan kept European humanity bounded until Christ came. And the entire organism of the European humanity, the whole body and soul were not just sick, but the sickness itself. [...] And suddenly  Europe corrected, regained its sanity, illuminated, cleaned and cultivated itself.  As if someone would open the windows of  the prison/ cell and would clean, put in order and throw incence. Besides, Christ gave to the baptized nations of Europe the domination upon all the surface of the earth, so that, being baptized, to baptize others too; being sanctified, to sanctify  others; being tought, to teach also their brothers who were more ignorant and more weak. This is the wonder  of wonders that our Lord Jesus Christ did for Europe.” (Saint Nicolaj Velimirovici)

" Cât a făcut Hristos pentru Europa şi cum i-a mulţumit Europa lui Hristos ?

Mai mult decât totul. Căci totul ar fi însemnat ceea ce oamenii pot aştepta. Dar Hristos a făcut pentru Europa cu mult mai mult decât s-ar fi putut aştepta oamenii.

În Europa, Hristos a împrăştiat întunericul păgânismului şi absurditatea închinării la idoli[...] Păgânismul şi închinarea la idoli europeană au fost tot atât de întunecate şi de absurde precum păgânismul şi închinarea la idoli a triburilor din Africa zilelor noastre. Dar mult mai necruţătoare, într-atât de necruţătoare încât sângele urmaşilor lui Iafet a alungat oamenii pe meleaguri mai îndepărtate decât sângele lui Ham. Religie fără Dumnezeul cel adevărat, căsătorie fără morală, societate fără milă, stat fără o raţiune mai înaltă decât cea a răpirii tâlhăreşti- într-un cuvânt : viaţă fără rost şi moarte fără nădejde. Pe lângă acestea, frica neîntreruptă de înfricoşătorii dumnezei, care trebuiau îmbunaţi cu jertfe sângeroase, umane şi animale, apoi ghicitorile, vrăjitoriile şi cele fără de sens ceremonialuri din noapte si din zi. Întuneric şi prostie în bordeiul ţărănesc, întuneric şi prostie în casa boierească, întuneric şi prostie la curtea împărătească, şi în poezie, şi în toate.

Satana a ţinut legată omenirea europeană până când s-a arătat Hristos. Şi tot organismul omenirii europene, tot trupul şi sufletul au fost nu bolnave, ci însăşi boala[...] Şi dintr-o dată Europa s-a îndreptat, şi-a venit în fire, s-a luminat, s-a curăţit şi s-a cultivat. Ca şi când cineva ar deschide ferestrele temniţei şi ar curăţa, ar face ordine şi ar tămâia. Pe lângă acestea, Hristos a dat popoarelor botezate ale Europei stăpânirea asupra întregii feţe a pământului, pentru ca, botezaţi fiind, să-i boteze şi pe alţii; sfinţiţi fiind, să-i sfinţească şi pe alţii; învăţaţi fiind, să-i înveţe şi pe fraţii lor mai întunecaţi şi mai slabi. Iată această minune a minunilor a făcut-o Domnul Iisus Hristos cu Europa.”