Comori ale Ortodoxiei. Mănăstirea Turnu - Prahova (08 05 2016)

Noi nu trebuie numai să iertăm ci să şi uităm

Însă de acea ruşine împreună şi de însuşi păcatele cele mari, precum şi de pedeapsa cea mare, noi putem scăpa, dacă vom ierta aproapelui nostru atacurile sau vătămările, ce el ne-a făcut. Căci Însuşi Domnul Dumnezeu zice: “De veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc va ierta vouă greşelile voastre; iar dacă nu veţi ierta altor oameni, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile” (Mat. 6, 14-15). Iar Apostolul Pavel zice: „dragostea acoperă mulţime de păcate” (I Petru 4, 8).

Dar noi nu trebuie numai să iertăm ci să şi uităm; că aşa întreaga rană a sufletului nostru trebuie vindecată. Precum turbatul niciodată nu simte odihnă, aşa şi acela, care nu uită vătămarea suferită, ci totdeauna o aminteşte, niciodată nu va putea avea pacea cea adevărată, pe cât el adeseori pomeneşte cuvintele sau faptele vătămătorului său.

 ...Dar poate tu zici: ai fost foarte rău vătămat şi clevetit. Totuşi păzeşte-te, de-aţi răzbuna singur
necazul ci lasă lui Dumnezeu răzbunarea, El va apăra afacerea ta, mai bine decât poţi tu dori. Tu
eşti dator numai a te ruga pentru duşmani, iar ceea ce are să se întâmple cu acesta, Dumnezeu a
rezervat sie. Incă nici să doreşti rău duşmanului tău, ci îndeobşte să-l laşi în judecata Domnului.

Despre împăcare şi despre iubirea vrăjmaşilor

“Nu vă răzbunaţi voi singuri, iubiţilor. Căci scris este: „A mea este răzbunarea, Eu voi

răsplăti, zice Domnul”. Drept aceea de flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pâine, de însetează, adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni de foc grămădeşti pe capul lui” .

(Rom. 12, 19- 20).

Dacă Dumnezeu ar voi să pedepsească, după cum se cade, toate atacurile, ce noi săvârşim împotriva Lui, în adevăr noi n-am mai trăi nici o zi. Încă Palmistul a zis: „De te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi”? (Ps. 129, 3). Fără a gândi la toate păcatele cele ascunse, pe care numai conştiinţa păcătosului le cunoaşte, şi care numai Dumnezeu le vede, fără a pomeni toate acelea, dacă noi am trebui să dăm socoteală numai de păcatele noastre cele  văzute, cum am putea noi dobândi iertarea lor?

Ce iertare am putea noi dobândi, dacă Dumnezeu ar voi să cerceteze lenevirea şi nerespectul nostru la rugăciune? Când noi prin rugăciunea ne apropiem de Dânsul şi Îl chemăm, adeseori nu-I arătăm nici atâta cinste şi stimă, câtă obişnuiesc a arăta robii stăpânului, soldaţii ofiţerilor săi şi prietenii prietenilor.

Căci când vorbeşti cu prietenul tău, faci aceasta cu băgare de seamă: iar când ceri de la Dumnezeu iertare şi lăsare păcatelor tale, adeseori eşti uşor la minte şi împrăştiat, şi când

îngenunchezi şi buzele tale limbuţesc, gândurile tale sboară în deşert pretutindeni, prin casa ta, prin târg, pe uliţi. Şi aceasta aşa de adeseori se întâmplă cu noi! Deci dacă Dumnezeu de toate acestea ar cere de la noi socoteală, cum am putrea noi dobândi iertare?

Dacă mai departe Dumnezeu ar judeca defăimările, care noi în toate zilele aruncăm unul asupra altuia şi criticile noastre cele aspre şi nedrepte asupra celor deaproape ai noştri, cu ce ne-am dezvinovăţi, ce am putea zice? Dacă peste acestea El ar voi să pedepsească după cum se cade toate privirile noastre cele prihănite şi necurate, poftele cele păcătoase ale inimii noastre, toate vorbele noastre cele necuviincioase, ce mare pedeapsă am trebui noi să suferim?

Dacă El ar cere socoteală de la noi pentru toate vorbele cele de ocară, cum am cuteza noi să zicem măcar cel mai mic cuvânt spre dezvinovăţirea noastră, când şi acela este vinovat focului gheenei, care zice fratelui său: nebune? (Mat.5, 22). Şi dacă se va cerceta încă şi slava cea deşartă, cu care noi ne mândrim pentru postul şi milostenia noastră, dacă s-ar cerceta, nu de către Dumnezeu, ci de către noi păcătoşii, cum am putea noi atunci să mai căutăm la cer?

Dacă pe lângă aceasta se va judeca şi necinstea, cu care noi urmărim unii pe alţii, lăudăm pe oameni în faţă dar pe din dos îi clevetim, cum am putea noi suferi pedeapsa pentru aceasta? Ce trebuie să zic eu despre jurămintele cele mincinoase, despre mânia cea nedreaptă şi despre pisma, cu care noi adeseori nu numai pe vrăjmaşi, dar şi pe prieteni îi prigonim? Ce trebuie să zic eu  despre aceea, că noi ne bucurăm, când altora le merge rău şi ne desfătăm întru nenorocirea aproapelui?

Acestea toate sunt păcate vădite, care tuturor sunt cunoscute şi mai toţi le săvârşesc. Sunt încă şi altele, care sunt cunoscute numai conştiinţei păcătosului.

Ce ruşine pentru noi, când ele în ziua judeăcăţii se vor vădi înaintea a toată lumea!

(Sf. Ioan Hrisostom, Cuvânt la Duminica a IV-a după Pogorârea Sfântului Duh)

Cuvintele sfinţilor, oglinda în care ne privim şi vedem neputinţele noastre, păcatele şi patimile care ne macină fără curmare şi fără leac de atâta vreme. Făţărnicia, pizma, ura- lipsa de evlavie! Asprimea în cuvânt, răutatea, intoleranţa! Slava deşartă, urâta mândrie, mânia ucigaşă!

Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le

Think before speaking!

“Wisdom isn’t not to talk at all, but to know when to talk. It is the science of being silent and the science of talking! Think before speaking and answer appropriately! In your knowledge, be like an uneducated man to chase away many temptations! Do not exalt your knowledge, for no one knows anything! And the crown of all things is to reprimand yourself, to make yourself more exiguous than your neighbour and to strive for God!” 

Avva Isaia

„Înţelepciunea constă nu în faptul de a vorbi, ci în faptul de a şti când să vorbeşti. În ştiinţa de a tăcea şi în ştiinţa de a vorbi! Cugetă înainte de a vorbi şi răspunde aşa cum trebuie! În ştiinţa ta fii ca un neînvăţat, ca să pui pe fugă multele ispite! Nu te lăuda cu ştiinţa ta, deoarece nimeni nu ştie nimic. Iar cununa a toate este să te mustri pe tine însuţi, să te faci mai mic decât aproapele tău şi să năzuieşti către Dumnezeu!"

 Avva Isaia

Prăznuirea Icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Socola

          Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu  care a izvorât lacrimi s-a aflat în biserica Academiei Teologice la Mănăstirea Socola din Iaşi.

            După Sfânta Liturghie săvârşită pe 1 februarie 1854, au fost observate lacrimi pe icoană. Episcopul Filaret Scriban, rectorul Seminarului, a luat icoana din rama ei ca să o examineze. După ce a şters lacrimile cu o pânză curată, a aşezat-o la loc şi a cerut tuturor să plece din biserică, apoi a încuiat uşile.  Când s-a întors la biserică pentru Vecernie cu studenţii şi profesorii, lacrimi curgeau din icoană din nou. În scxurt timp, vestea despre acest miracol s-a răspândit în toată ţara şi pelerinii au alergat din toate părţile să se închine Sfintei Icoane.

            Ştirea despre Icoana de la Socola a ajuns şi în Rusia, iar unii credeau că icoana pomenită de Tolstoi în “Război şi pace” ar putea să se refere la această icoană. Lacrimi continuau să izvorască din Sfânta Icoană în fiecare zi, sau la două, trei ori patru zile câteodată. Mulţi oameni au fost martori ai minunii, sau au văzut urmele de lacrimi pe faţa icoanei şi erau convinşi că este o minune adevărată.

            În timpul Războiului Crimeii (1854-1856), ofiţerul comandant al armatei austriece a auzit despre Icoana de la Socola şi a trimis un colonel să investigheze. Colonelul, spre mirarea sa, a văzut Icoana plângând.

            După cinci ani de la această minune, Episcopul Melchisedec al Romanului, unul dintre primii martori ai minunii, îşi amintea cum făcuse speculaţii despre cauza acestor lacrimi minunate.  El ştia că astfel de icoane apăreau în unele vremuri  şi locuri înainte ca unele evenimente dramatice să se petreacă; ele preziceau catastrofe pentru Biserică şi pentru ţară.

            Observaţia episcopului s-a dovedit corectă. Soldaţii austrieci au ocupat Moldova în timpul Războiului Crimeii, provocând mari daune locuitorilor. Mănăstirea Socola, centru de viaţă spirituală  pentru o sută de ani, a fost desfiinţată, iar călugării s-au răspândit. Icoana Maicii Domnului a fost mutată.

            După construirea Catedralei Mitropolitane din Iaşi, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Socola a fost aşezată vizavi de moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva

Este vanitatea mai puternică în noi decât foamea de Dumnezeu?

         “Astăzi ne confruntăm cu o nouă parabolă, o nouă poveste din viaţa lui Hristos: povestea lui Zaheu. Si această poveste ni se adresează direct, iar întrebarea care ni se pune este: Ce conteză mai mult pentru fiecare dintre noi? Buna părere a celor de lângă noi, ca oamenii să nu te ia în râs, să nu râdă de tine fiindcă tu cauţi să Îl vezi pe Dumnezeu, să Îl întâlneşti? Sau nevoia, chemarea lăuntrică de a descoperi  ceea ce te poate aduce faţă în faţă cu Hristos? Este vanitatea mai puternică în noi decât foamea de Dumnezeu? Şi Sfântul Ioan al Scării  spune clar că vanitatea(slava deşartă) este urâciune înaintea lui Dumnezeu şi laşitate înaintea oamenilor. Care este atitudinea noastră: suntem noi gata să renunţăm la toate ca să-L întâlnim pe Dumnezeu, sau nu? Şi nu atât oamenii ne împiedică, oamenii nu râd de noi, ei sunt total indiferenţi; dar asta nu înseamnă că noi, asemenea cerşetorilor, nu ne întoarcem către ei, aşteptând aprobarea lor; şi ca să primim această aprobare, renunţăm la căutare, la singurul lucru care ne poate vindeca şi dărui o viaţă nouă.  De asemenea, vom găsi în noi voci conflictuale, spunând: “Nu te pune într-o situaţie ridicolă! Nu ieşi în evidenţă printr-o căutare care nu este necesară; ai tot ce îţi trebuie… Zaheu era bogat, Zaheu era cunoscut ca cetăţean onorabil – aşa şi noi! Avem atât de multe, suntem respectaţi – o să o luam pe o cale care ne va face ”gunoiul pământului”, cum spune Sfântul Apostol Pavel, să ne înjosim? Aceasta este întrebarea pe care ne-o pune astăzi povestea lui Zaheu: sunt vanitatea, care înseamnă cautarea lucrurilor vane, goale, şi frica de opinia oamenilor cele ce vor prevala, sau foamea pe care fiecare  dintre noi o are, uneori, de întâlnirea cu Dumnezeul cel Viu?”

           Mitropolitul Antonie Bloom