Sfânta şi Marea Joi. Ultima Cină(I)

Două evenimente marchează Liturghia din Sfânta şi Marea Joi: Ultima Cină a lui Hristos cu ucenicii Săi şi trădarea lui Iuda. Sensul amândurora stă în dragoste. Ultima Cină este ultima revelare a dragostei mântuitoare a lui Dumnezeu pentru om, a dragostei ca însăşi esenţa mântuirii. Iar trădarea lui Iuda  ne dezvăluie că păcatul, moartea şi auto-distrugerea sunt cauzate tot de dragoste, dar de o dragoste deviată, distorsionată, dragoste îndreptată către ceea ce nu merită iubit. Aici este misterul acesti zile unice şi Liturghia sa, în care lumina şi întunericul, bucuria şi tristeţea sunt aşa de staniu amestecate, ne provoacă pe noi să facem alegerea de care depinde destinul veşnic al fiecăruia. “Iar înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit....”(Ioan 13, 1) Ca să înţelegem semnificaţia Ultimei Cine, trebuie să o vedem ca sfârşitul marii mişcări de Dragoste Dumnezeiască ce a început cu crearea lumii şi urmează acum să fie consumată în moartea şi învierea lui Hristos.

          Dumnezeu este dragoste(1Ioan 4, 8). Şi primul dar al dragostei a fost viaţa. Înţelesul, conţinutul vieţii a fost comuniunea. Ca să fie viu, omul a trebuit să mănânce şi să bea, să se împărtăşească de lume.  Lumea a fost, astfel, dragoste dumnezeiască făcută mâncare, făcută trup al omului. Şi fiind viu, adică împărtăşindu-se de lume, omul a trebuit să fie în comuniune cu Dumnezeu, să aibă pe Dumnezeu ca înţeles, conţinut şi sfârşit al vieţii sale. Comuniunea cu lumea dată de Dumnezeu era într-adevăr comuniune cu Dumnezeu. Omul a primit hrana sa de la Dumnezeu şi făcând-o trupul şi viaţa lui, el i-a oferit întreaga lume lui Dumnezeu, a transformat-o în viaţă în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu a dat naştere omului, dragostea omului pentru Dumnezeu a transformat viaţa sa în comuniune cu Dumnezeu. Acesta era Paradisul. Şi viaţa în el era într-adevăr euharistică. Prin om şi prin dragostea lui de Dumnezeu întreaga creaţie urma să fie sfinţită şi preschimbată într-o taină a prezenţei divine, iar omul să fie preotul slujitor acestei taine.

          Dar prin păcat omul şi-a pierdut viaţa euharistică, a pierdut-o pentru că a încetat să mai vadă lumea ca un mijloc de comuniune cu Dumnezeu şi viaţa sa ca euharistie, ca adorare şi mulţumire [lui Dumnezeu]... El se iubeşte pe sine şi lumea de dragul ei; el s-a făcut pe sine conţinutul şi ţelul acestei vieţi. El crede că foamea şi setea sa, adică dependenţa vieţii sale de lume – pot fi satisfăcute prin lume în sine şi prin hrană în sine. Dar lumea şi hrana, odată ce sunt lipsite de înţelesul lor iniţial de taină(sacrament) – ca mijloace de comuniune cu Dumnezeu, odată ce nu sunt primite pentru Dumnezeu şi umplute cu foamea şi setea de Dumnezeu, odată ce Dumnezeu nu mai este, adevăratul lor “conţinut” nu mai poate da viaţă, nu mai poate satisface nicio foame, pentru că nu au viaţă în ele însele... Şi aşa, punându-şi dragostea lui în ele, omul îşi deviază dragostea de la singurul obiect al dragostei, al foamei şi al tuturor dorinţelor. Şi omul moare. Fiindcă moartea este inevitabila descompunere a vieţii ce a fost despărţită de izvorul şi de conţinutul ei. Omul a crezut că va afla viaţă în lume şi în hrană, dar a aflat moarte. Viaţa lui a devenit comuniune cu moartea, pentru că, în loc să transforme lumea prin credinţă, dragoste şi adorare, în comuniune cu Dumnezeu, el s-a supus pe sine pe de-a întregul lumii, a încetat de a-i mai fi preot şi a devenit sclavul ei. Şi prin păcatul lui, întreaga lume a devenit un cimitir în care oamenii condamnaţi la moarte se împărtăşesc de moarte şi stau “în latura şi-n umbra morţii”(Matei 4, 16).

Părintele Alexander Schmemann

Intrarea Domnului în Ierusalim

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Astăzi Hristos intră nu numai pe calea suferinţelor Sale, ci şi a acelei groaznice singurătăţi care Îl învăluie în toate zilele Săptămânii Patimilor Sale. Singurătatea începe cu o neînţelegere; poporul se aşteaptă ca intrarea Domnului în Ierusalim să fie triumfala procesiune a unui leader politic, a unui leader care va elibera poporul Său de opresiune, de sclavie, de ceea ce el consideră fără de Dumnezeu – fiindcă păgânismul de orice fel şi idolatria este o negare a Dumnezeului celui viu. Singurătatea se va dezvolta apoi într-o groaznică singurătate, aceea de a nu fi înţeles nici măcar de către ucenicii Săi. La Cina cea de Taină, când Mântuitorul le vorbeşte pentru ultima oară, ei se vor îndoi permanent de  înţelesul vorbelor Sale. Şi mai târziu, când merge în grădina Ghetsemani, înainte de înspăimântătoarea moarte pe care o are de înfruntat, cei mai apropiaţi ucenici ai Săi, Petru, Ioan şi Iacob – pe care i-a ales să-L însoţească, adorm, deprimaţi, osteniţi, deznădăjduiţi. Culmea acestei singurătăţi va fi strigătul lui Hristos de pe cruce: “Dumnezeu; Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Abandonat de oameni, respins de poporul Israel, El întâlneşte extrema părăsire şi moare fără Dumnezeu, fără oameni, singur, numai cu dragostea Lui de Dumnezeu şi de oameni, moare de dragul omenirii şi spre slava lui Dumnezeu.

            Începutul Pătimirii lui Hristos este procesiunea triumfală de azi. Poporul aştepta un rege, un conducător – şi l-au găsit pe Mântuitorul sufletelor lor. Nimic nu amărăşte mai mult o persoană decât o speranţă pierdută, înşelată; şi aşa se explică de ce poporenii, care L-au primit astfel, care  au fost martori învierii lui Lazăr, care au văzut minunile lui Hristos şi i-au ascultat învăţăturile, au admirat fiecare cuvânt al Său, care erau gata să-I devină discipoli cât timp le aducea victorii, s-au despărţit de El, I-au întors spatele şi câteva zile mai târziu au strigat: “ Răstigneşte-L, răstigneşte-L!”. Iar Hristos a petrecut toate acele zile în singurătate, ştiind ce Îl aşteaptă, abandonat de toţi în afară de Maica Domnului, care a stat tăcută alături, aşa cum a făcut pe parcursul întregii sale vieţi, participând la tragicul urcuş al Fiului ei către Cruce; ea care a primit Bunavestire, dar care a primit şi profeţia lui Simeon că o sabie va trece prin inima ei tot în tăcere.

             Pe parcursul zilelor următoare, nu doar ne vom aminti, ci vom fi prezenţi la Patimile lui Hristos. Vom face parte din mulţimea care  îi înconjura pe Hristos şi pe ucenicii Săi şi pe Maica Domnului. Pe măsură ce ascultăm lecturile din Sfânta Evanghelie, ascultăm rugăciunile Bisericii, ne imaginăm aceste zile ale Patimilor, să ne întrebăm fiecare pe sine: “Eu unde stau, cine sunt eu în această mulţime? Un fariseu? Un scrib? Un trădător, un laş? Sau stau printre Apostoli?” Dar şi ei au fost copleşiţi de frică. Petru L-a renegat de trei ori, Iuda L-a trădat, Ioan, Iacob şi Petru au adormit tocmai când Hristos avea mai multă nevoie de  dragostea omenească şi de sprijin; ceilalţi ucenici au fugit, nimeni n-a rămas în afară de Ioan şi de Maica Domnului, cei care erau legaţi de El cu acel fel de dragoste care nu se teme de nimic şi este gata să ia parte la orice.

            Încă o dată să ne întrebăm cine suntem şi unde stăm, care este poziţia noastră în această mulţime. Stăm noi cu nădejde sau cu disperare, sau cum? Şi dacă stăm cu indiferenţă, şi noi facem totuşi parte din mulţimea îngrozitoare care Îl înconjura pe Hristos, ascultând şi apoi plecând de acolo; aşa cum vom pleca de la Biserică. Sfânta Cruce va sta aici  Joi şi vom citi Sfintele Evanghelii despre Cruce, Răstignire şi moarte – şi apoi ce se va întâmpla? Crucea va rămâne, dar noi vom pleca acasă să ne odihnim, să mâncăm, să dormim, să ne pregătim pentru osteneala zilei următoare. Şi  în tot acest timp, Hristos este pe Cruce, Hristos este în mormânt. Ce lucru groaznic este acesta, exact ca ucenicii în vremea lor, nu suntem în stare să petrecem o noapte, o oră cu  El. Să ne gândim la aceasta şi în ceasul din urmă să ne întoarcem la Hristos strigând cu vorbele tâlharului : “Pomeneşt-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!” Amin.

            http://masarchive.org/Sites/Site/Texts-E-Sermons.html

Predică la Duminica Sfintei Maria Egipteanca

          În  numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh

          În a cincia duminică a Postului Mare o pomenim pe Sfânta Maria Egipteanca şi ea ne poate învăţa multe din cele ce trebuie să ştim. Ea a fost o păcătoasă, cunoscută public, o tentaţie şi un scandal pentru bărbaţi. Cum a devenit păcătoasă nu ştim; ori că a fost sămânţa răului în ea, ori că a fost sedusă sau violată, cum a devenit o prostituată nu vom şti niciodată. Ceea ce ştim cu certitudine este că într-o zi ea a ajuns la o biserică a Maicii Domnului – chipul desăvârşirii – şi dintr-o dată a simţit că nu poate intra. Nu e nevoie să ne imaginăm că o forţă nevăzută miraculoasă a oprit-o să treacă pragul bisericii; forţa a fost probabil în ea însăşi; ea a simţit că tărâmul era prea sfânt şi persoana Maicii Domnului preasfântă ca ea să îndrăznească să intre şi să stea în pridvorul bisericii.

          Atât a fost deajuns pentru ea ca să-şi dea seama că întregu-i trecut era întuneric şi că nu era decât o cale de a ieşi din întuneric: să se scuture de tot răul şi să înceapă o viaţă nouă. Ea nu s-a dus pentru sfat, nu s-a dus să se spovedească, ci a ieşit din cetate în pustie, în pustiul arzător unde nu era nimic altceva decât nisip, căldură şi foame, şi o singurătate descurajantă.

          Ea ne poate învăţa ceva măreţ. Aşa cum Sfântul Serafim de Sarov a repetat de multe ori celor care veneau la el, diferenţa dintre un păcătos  care este pierdut şi unul care şi-a găsit calea către mântuire nu stă în altceva decât în hotărâre. Harul lui Dumnezeu este mereu acolo, dar noi, nu. Dar Maria a răspuns; prin oroarea noii percepţii de sine ea a răspuns sfinţeniei, harului şi desăvârşirii în sfinţenie a Maicii Domnului şi n-a fost nimic, nimic prea mult pentru ca ea să îşi schimbe viaţa.

          An după an, în postire şi în rugăciune, în căldura arzătoare, în disperata singurătate a pustiei, ea a luptat cu tot răul care se acumulase în sufletul său; fiindcă nu este deajuns să devii conştient de rău, nici măcar să-l respingi printr-un act al voinţei, el este acolo, în amintirile, dorinţele, slăbiciunile noastre, în putreziciunea pe care răul o aduce. Ea a trebuit să lupte întreaga viaţă, dar la sfârşitul vieţii a triumfat; într-adevăr, ea a luptat lupta cea bună, a devenit curată de orice pată, a putut intra în Împărăţia lui Dumnezeu; nu într-o biserică, nu într-un loc, ci în veşnicie.

          Ea ne poate învăţa multe: ne poate învăţa că numai dacă într-o zi vom deveni conştienţi că în tărâmul în care noi păşim atât de liber – în biserică, sau pur şi simplu în lumea creată de Dumnezeu şi care a rămas curată de orice rău, deşi subordonată, supusă răului din cauza noastră- este atâta sfinţenie  încât numai noi nu avem un loc acolo, ne-am putea pocăi ca răspuns, adică ne-am putea întoarce îngroziţi de la noi înşine, împotriva nouă înşine cu hotărâre. Apoi am putea să-i urmăm exemplul.

          Acest exemplu al ei  ne este prezentat ca un moment de încununare a acestei primăveri a vieţii care este Postul. Cu o săptămână în urmă am auzit învăţăturile şi chemarea Sfântului Ioan Scărarul, cel care a stabilit o întreagă scară a desăvârşirii pentru noi, ca să biruim răul şi să ajungem la lumină. Iar azi vedem pe cineva care din adâncul păcatului a fost adusă la înălţimea sfinţeniei, şi cum spune Canonul Sfântului Andrei Criteanul: “Fii sigur că Dumnezeu, care poate să-l vindece pe lepros, poate curăţii şi lepra care este în tine”.

          Să vedem, deci, în Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca o nouă încurajare, o nouă speranţă, o nouă bucurie, dar şi o provocare, o chemare, fiindcă este zadarnic să cântăm laude sfinţilor dacă nu învăţăm de la ei şi nu-i luăm ca modele. Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj

http://masarchive.org/Sites/texts/1990-04-01-1-E-E-S-EM04-159StMaryOfEgypt.html