Duminica Sfintei Cruci

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Pe măsură ce progresăm din ce în ce mai adânc în aceste săptămâni de Post, putem spune cu recunoştinţă şi bucurie, o bucurie senină şi exultantă, cuvintele unui Psalm:”Viu va fi sufletul meu şi cu recunoştinţă voi  da slavă lui Dumnezeu”.

            În ultima săptămână din Post, am văzut toate făgăduinţele de mântuire ale  Vechiului testament împlinite: Dumnezeu s-a făcut om, mântuirea a venit şi toate nădejdile au devenit posibile. Şi apoi, în a doua săptămână a Postului, am prăznuit glorioasa proclamaţie a tuturor Sfinţilor Creştinătăţii că nu numai că Dumnezeu s-a făcut om şi a trăit printre noi, ci şi că El S-a dăruit, prin Biserică, nouă şi tuturor sufletelor care sunt gata să-L primească, pe El, prezenţa Lui şi darul preschimbător al Duhului Sfânt care ne permite din ce în ce mai mult să intrăm în comuniune mai profundă cu Dumnezeul cel Viu, până ce într-o zi vom deveni părtaşi ai naturii divine.

            Iar azi, dacă ne întrebăm pe noi înşine: “Dar cum este posibil? Cum putem fi iertaţi, cum poate răul fi întors în bine?” – un pas ne duce mai adânc în recunoştinţă, mai adânc în bucurie, mai adânc în certitudine atunci când luăm în considerare, când contemplăm Crucea.

            Este un pasaj în Sfânta Evanghelie în care ni se spune că, atunci când Hristos vorbeşte de mântuire şi de condiţiile ei, Petru Îi spune: “Cine se poate atunci mântui?” – şi Hristos îi răspunde: “Ce nu este cu putinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu!” Şi El Însuşi a venit: plinătatea Dumnezeirii s-a sălăşluit într-un om şi El are puterea de a ierta, fiindcă El este victima întregii răutăţi, întregii cruzimi, întregii distrugeri din istorie. Pentru că, într-adevăr, nimeni în afară de victime nu-i pot ierta pe cei care au adus răul, suferinţa, nenorocirea, corupţia şi moartea în vieţile lor. Iar Hristos nu numai că i-a iertat pe ucigaşii Săi, când a spus: “Tată, iartă-I, că nu ştiu ce fac”; ci El trece dincolo de aceasta, fiindcă spune: “Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre fraţii şi surorile mele mai mici, Mie Mi-aţi făcut” – nu numai în bine, ci şi în rău, pentru că în compasiune şi în solidaritate, El se identifică cu cei care suferă; moartea, suferinţa, agonia celor care suferă sunt ale Lui. Şi aşa, când se roagă “Tată, iartă-i! Că nu ştiu ce fac, nu ştiu ce au făcut”, El Se roagă pentru fiecare  dintre noi, nu numai în numele Său, ci şi în numele celor pe care răul i-a cercetat din cauza păcatelor omeneşti.

            Dar nu numai Hristos iartă; toţi cei care au suferit, în trup, în suflet şi în duh – sunt chemaţi să le dea iertare/ libertate celor care i-au făcut să sufere. Şi aşa putem înţelege de ce Hristos spune: “Iertaţi, ca să fiţi iertaţi”, fiindcă şi victima şi călăul sunt legaţi într-un singur lanţ de solidaritate şi de răspundere reciprocă. Numai victima poate spune: “Doamne, iartă-l, iart-o” şi numai atunci Domnul poate spune: “Îi iert!”.
Dar ne dăm noi seama ce răspundere apasă pe umerii fiecăruia dintre noi pentru toţi şi pentru toate? Sau de adâncimea, de slăvita adâncime a nădejdii  care ni se deschide când privim la Cruce şi vedem că, din solidaritate cu toată omenirea,  Hristos ia asupra Sa toată suferinţa lumii, acceptând să moară o moarte imposibilă şi  spunând în numele tuturor suferinzilor: “Da, îi iertăm!”.

            Acesta este încă un pas către libertate, este încă un pas către momentul în care ne vom confrunta cu Învierea lui Hristos care ne include şi pe noi pe toţi pentru că Hristos înviat oferă tuturor şi fiecăruia dintre noi deplinătatea vietii veşnice.

            Şi aşa putem repeata că Postul este începutul unei vieţi noi, un timp nou, un timp al înnoirii, nu doar în pocăinţă, ci şi în faptul că Hristos ne ia ca păstorul oaia pierdută, cum a luat Domnul Crucea Sa, a dus-o la locul morţii şi a înfrânt moartea, a înfrânt răul prin iertare şi prin jertfirea vieţii Sale. Încă o dată ne confruntăm cu încă un pas spre libertatea şi înnoirea noastră. Haideţi să pătrundem încă şi mai adânc în această taină, în această minune a mântuirii, şi să ne bucurăm în Domnul, iar bucurându-ne, pas cu pas, să ne exprimăm recunoştinţa prin înnoirea vieţii noastre. Amin.

 Mitropolitul Antonie

Duminica Sfântului Grigorie Palama

            În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Într-unul dintre Psalmi putem citi aceste cuvinte: “Cei ce au semănat cu lacrimi, cu bucurie vor secera”…Dacă în decursul săptămânilor de pregătire am văzut tot ceea ce este urât şi nedemn în noi oglindit în parabole, dacă am stat în faţa judecăţii propriei conştiinţe şi a judecăţii lui Dumnezeu, atunci cu adevărat am semănat cu lacrimi mântuirea noastră. Dar încă mai este timp, fiindcă şi după ce intrăm în perioada recoltei, Dumnezeu ne mai dă un răgaz. Pe măsură ce înaintăm spre Împărăţia lui Dumnezeu, spre Ziua Învierii, încă putem în orice clipă, pe fundalul mântuirii, în faţa triumfului lui Dumnezeu, să ne întoarcem spre El cu recunoştinţă şi totuşi, cu inima zdrobită,  şi să spunem: “Nu, Doamne! Poate că eu sunt lucrătorul din ceasul al unsprezecelea, dar primeşte-mă aşa cum ai promis să faci!”

            Săptămâna trecută am prăznuit triumful Ortodoxiei, ziua în care Biserica a proclamat că este legitim şi corect să pictezi icoane ale lui Hristos; nu a fost o declaraţie despre artă, ci o adâncă declaraţie teologică despre Întrupare. Vechiul Testament ne spune că Dumnezeu nu poate fi reprezentat prin vreo imagine, pentru că El este mister fără fund: El nu are nici măcar Nume, în afara tainicului nume pe  care numai Marele Preot îl ştie. Dar din Noul Testament am învăţat, şi acum ştim prin experienţă, că Dumnezeu s-a făcut om, că plinătatea Dumnezeirii s-a sălăşluit şi locuieşte veşnic în trup, deci Dumnezeu are un nume omenesc: Iisus, şi a căpătat un chip omenesc, care poate fi reprezentat în icoane. O icoană este, prin urmare, o proclamaţie a certitudinii noastre că Dumnezeu s-a făcut om; că El s-a făcut om ca să împlinească deplina, tragica şi glorioasa Lui solidaritate cu noi, să fie unul dintre noi ca şi noi să putem fi copiii lui Dumnezeu. El a devenit om ca noi să putem deveni dumnezei, după cum ne spune Sfânta Scriptură. Şi aşa, am fi putut de săptămâna trecută să ne bucurăm; şi de aceea, cu o săptămână în urmă, când deja eram pregătiţi să ne întâlnim cu această minune a Întrupării, blând, într-un chip aproape neauzit, biserica a cântat canonul Paştelui: Hristos a înviat din morţi – fiindcă nu este o promisiune pentru viitor, ci este o certitudine a prezentului, deschisă pentru noi ca o uşă, ca să intrăm prin Hristos, Uşa, aşa cum Se numeşte pe Sine, în veşnicie.

            Iar astăzi ne amintim de Sfântul Grigorie Palama, unul dintre marii Sfinţi ai Ortodoxiei, care împotriva ereziei şi a îndoielii, a proclamat, din lăuntrul grupului asceţilor şi al tuturor credincioşilor, a proclamat că harul lui Dumnezeu nu este un dar creat – este Dumnezeu Însuşi, comunicându-Se pe Sine nouă, astfel încât noi să ne umplem de prezenţa Sa, astfel ca noi treptat, primindu-L, să ne deschidem Lui, să devenim transparenţi sau cel puţin translucizi în lumina Lui, ca noi să devenim din ce în ce mai mult părtaşi ai naturii Sale divine.

            Aceasta  nu este o simplă promisiune; este o certitudine pe care o avem pentru că aceasta s-a întâmplat cu mii şi mii de bărbaţi şi femei pe care îi venerăm ca sfinţi ai lui Dumnnezeu: ei au devenit părtaşi ai naturii divine, ei sunt pentru noi o revelaţie şi o certitudine a ceea ce suntem chemaţi să fim şi să devenim şi noi.

            Şi astăzi facem încă un pas către bucuria şi slava Învierii/ Paştelui. Peste o săptămână vom cânta troparul Sfintei Cruci – Crucea care era îngrozirea criminalilor şi care a devenit acum semnul biruinţei şi al mântuirii, pentru că este semnul că iubirea lui Dumnezeu pentru noi nu are măsură, nu are limite, este pe atât de adâncă pe cât este Dumnezeu Însuşi, atrotcuprinzătoare, pe cât este Dumnezeu atotcuprinzător şi, într-adevăr, atât de tragic biruitoare, pe cât este Dumnezeu şi tragic, şi biruitor, de evlavie inspirator şi strălucitor cu lumina blândă şi voiasă pe care o cântăm la Vecernie.

            Să ne pregătim să întâmpinăm acest eveniment, arătarea Crucii, să-l privim şi să vedem în el semnul dragostei dumnezeieşti, ca o nouă certitudine a posibilei noastre mântuiri; şi când corul va cânta, de această dată mai tare, canonul Învierii, să ne dăm seama că, pas cu pas, Dumnezeu ne conduce la o biruinţă pe care El a repurtat-o şi pe care vrea să o împartă cu noi. Şi apoi vom merge mai departe; vom asculta la Sfinţii care ne învaţă cum să primim harul pe care Dumnezeu ni-l  oferă, cum să devenim demni de El; şi încă un pas – şi vom vedea biruinţa lui Dumnezeu în Sfânta Maria Egipteanca şi vom ajunge în pragul Săptămânii Sfinte. Dar să ne amintim că acum ne aflăm în vremea înnoirii, vremea în care biruinţa lui Dumnezeu ni s-a revelat, că suntem chemaţi să fim cuprinşi de ea, să răspundem la ea cu recunoştinţă, o recunoştinţă care ne va face oameni noi – şi cu bucurie! Şi o bucurie plină de lacrimi, ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu, o bucurie care este un răspuns responsabil la dragostea dumnezeiască. Amin!

Mitropolitul Antonie Bloom

SAINT GREGORY PALAMAS SUNDAY

11 March 1990

            In the Name of the Father, the Son, and the Holy Ghost.

            In one of the Psalms we can read the following words: Those who have sown with tears will reap with joy... If in the course of weeks of preparation we have seen all that is ugly and unworthy in us mirrored in the parables, if we have stood before the judgement of our conscience and of our God, then we have truly sown in tears our own salvation. And yet, there is still time because even when we enter into the time of the harvest, God gives us a respite; as we progress towards the Kingdom of God, towards the Day of the Resurrection, we still can, at every moment, against the background of salvation, in the face of the victory of God, turn to Him with gratitude and yet, brokenheartedness, and say, ‘No, Lord! I am perhaps the worker of the eleventh hour, but receive me as Thou promised to do!’

See more: http://masarchive.org/Sites/Site/Texts-E-Sermons.html

Sfântul Gherasim de la Iordan

Icoane de la M-rea Sfântului  Gherasim de la Iordan

Victoria adevărului asupra minciunii

Duminica Ortodoxiei

            Începând cu anul 843 Biserica a desemnat prima Duminică din Postul Mare ca Duminica Ortodoxiei. În special, prăznuim azi restaurarea sfintelor  icoane de către Împărăteasa Teodora. În general, prăznuim:

1. Victoria închinării drept-credincioase, Ortodoxe, împotriva închinării false, eretice.

2. Victoria luminii asupra întunericului şi

3, Victoria adevărului asupra minciunii.

            Lupta adevărului contra minciunii încă se desfăşoară cu furie. Creştinii Ortodocşi trebuie să fie în avangarda acestei lupte. Minciuna, întunericul şi răul  nu sunt neutre, ele sunt mereu la lucru, mereu încercând să distrugă şi să distorsioneze adevărul. Primul pas spre câştigarea bătăliei este să-ţi dai seama că există adevăr. Să înţelegi că adevărul există, că există binele şi răul absolute şi nu doar “diferite opinii”. Relativismul, aşa cum este învăţat în şcoli şi în universităţi, aşa cum citim despre el în cărţi şi reviste, este o prostie. Ascultaţi la Isaia care spune: “Vai celor care numesc răul bine şi binele rău, care numesc întunericul lumină şi lumina întuneric, şi minciuna adevăr, iar adevărul minciună.”

            Falsitate este pretutindeni împrejurul nostru, în special în bizara deformare a înţelesurilor cuvintelor. Aceste distorsiuni au  un scop, să înşele şi să răspândească minciuna. Pofta, de exemplu, este numită “dragoste”. Alegerea liberă este o frază  folosită ca să ucidă prunci nenăscuţi….Oameni trăind în păcat numesc asta “convieţuire”. Homosexualitatea este numită “un stil alternativ de viaţă”. O beţie după orele de serviciu este numită “petrecere fericită”. Spiritul Crăciunului este deseori găsit într-o sticlă de băutură. Crimele sunt numite “greşeli”. Criminalii sunt numiţi “victime”. Păcatele sunt numite “indiscreţii”, minciunile, “dezinformare”. Manifestările T.V. de multe milioane de dolari, cu oameni îmbrăcaţi în veşminte religioase sunt acum numite “preoţie”/ slujire preoţească.

            Sub toată această confuzie lingvistică se ascunde  o gravă problemă morală. Este inabilitatea noastră de a distinge între bine şi rău, neputinţa noastră de a deosebi adevărul de minciună. Aceasta contribuie la starea de insanitate morală care există în zilele noastre.[…]

            Deci dacă dai unui lucru alt nume nou nu-i schimbi esenţa. Numind falsitatea adevăr nu o faci să fie corectă. Numind păcatul printr-un alt nume nu-l faci mai puţin un păcat. Să privim la modul în care distorsionăm definiţiile în zilele noastre:

            1. Arta a fost cândva menită să manifeste prin mâini omeneşti frumuseţea vieţii sau frumuseţea formei. Nimic nu mai poate fi numit “artă” în zilele noastre. Fundaţia Naţională pentru Artă, care este fondată cu dolari din taxele plătite de noi,  expune public un crucifix  cufundat în urina artistului. Aceasta nu este artă, ci un atac la adresa Creştinătăţii. În acelaşi context este expusă şi  o fiinţă umană într-un coş de gunoi. El mărturiseşte că omul nu este  nimic mai mult decât gunoi. Noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu creează gunoaie!!

            2. Priviţi la definiţia familiei. Familia este menită să fie sacră. Este menită să fie unitatea de bază instituită de Dumnezeu pentru propagarea rasei noastre. Este menită să fie prima şcoală de învăţătură omenească. A fost, de asemenea gândită ca principalul mijloc prin care societatea să-şi transmită valorile şi normele de bine şi de rău din generaţie în generaţie. Dar nu aşa stau lucrurile acum. Astăzi familia este ce vrea fiecare să fie. Pe la sfârşitul deceniului al şaptelea, preşedintele Carter a iniţiat la Casa Albă o conferintă despre familie. În loc să fie lăudat, a fost  criticat de diferite  grupuri militante. Ele au criticat vederile preşedintelui ca  prea distructive, prea tradiţionale. Cedând presiunilor, conferinţa a fost redenumită “Conferinţa familiilor”. Cupluri de homosexuali şi cupluri trăind necununate au fost incluse. Deci familia nu mai este o unitate instituită de Dumnezeu, ci a ajuns să fie  tot ce vor ei să fie.

            Fostul primar al New Yorkului, Koch, a spus: “Căsătoria nu este necesară pentru o familie bună”. Şi feministele spun: “Căsătoria este o instituţie partiarhală care trebuie abolită”. Atât de mult ne-am îndepărtat noi, ca societate, de adevăr: luaţi naminte la definiţia familiei….Când îl scoatem pe Dumnezeu din ecuaţie, totul ia o întorsătură stranie, capătă un înţeles străin

            Recent, într-un ziar local a fost publicat un articol despre moartea lui Howard Hunter. Conţine o listă de lucruri în care cred Mormonii. Ei folosesc unele cuvinte pe care şi noi(Ortodocşii) le folosim, ca Iisus, mântuire, Treime, Mântuitor, dar ei au redefinit sau au transformat şi distorsionat înţelesul acestor cuvinte, astfel încât ele sunt total diferite de ceea ce erau în Biblie şi în Biserica originară.  Pentru noi Ortodocşii  Sfânta Euharistie este cea mai sfântă. Termenul este folosit de multe grupuri azi. Găsim multe definiţii care sunt diferite de ceea ce  a intenţionat  Hristos: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu.” “Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu”. El a vorbit serios. El ni s-a dăruit pe Sine. El nu a spus că această pâine reprezintă Trupul Meu, că acest vin reprezintă Sângele Meu. Ceea ce oamenii numesc în multe biserici “Euharistie” nu este Comuniune. Nu putem să ne fabricăm propriile definiţii. Definiţiile dogmatice ale Bisericii noastre sunt neschimbate de 2000 de ani.

            Sunt multe minciuni în lume mascate ca adevăruri. Şi este adevăr. Iisus este întruparea adevărului. Iar Biserica este aici ca să definească şi să protejeze adevărul. Potrivit profetului Isaia: “Vai celor care numesc răul bine şi binele rău, care numesc întunericul lumină şi lumina întuneric, minciuna adevăr, iar adevărul minciună.” Haideţi să facem din Duminica Ortodoxiei Duminica Adevărului.

            Părintele John Kaloudis, Holy Trinity Cathedral, Salt Lake City, UT

Sunday of Orthodoxy

Fr. John Kaloudis, Holy Trinity Cathedral, Salt Lake City, UT

            Since 843 the Church has designated the first Sunday of Lent as Sunday of Orthodoxy.

Specifically, we celebrate the restoration of Icons by the Empress Theodora. Generally, we commemorate:

1) The victory of Orthodoxy-right worship, over heresy-false worship.

2) The victory of light over darkness and

3) The victory of truth over falsehood.

            The battle of truth over falsehood still rages. Orthodox Christians should be in the forefront of this battle. Falsehood, darkness and evil are not neutral, they are always at work, always attempting to destroy and distort the truth.

The first step to winning this battle is to acknowledge that there is truth. To acknowledge that truth exists; that there is absolute right and wrong and not just "differing opinions." Relativism as is being taught in schools and Universities, as we read about in books and magazines is foolishness. Listen to Isaiah who says: "Woe to those who call evil good and good evil, who call darkness light and light darkeners, and falsehood truth and truth falsehood."

            Falsehood is all around us. Especially in the bizaar distortions in the meaning of words. These distortions have one purpose which is to deceive and to spread falsehood. Lust for example is called "love". Pro-choice is a term used to kill unborn children. People with adolescent peeping-Tom mentalities are called "mature audiences". People living in sin call that "living together". Homosexuality is called "an alternative life style". An after work drinking spree is called "happy hour". Christmas spirit is often something found in a bottle. Crimes are called "mistakes". Criminals are called "victims". Sins are called "indiscretions". Lies are called "misinformation". Multi-million dollar T.V. endeavors with people clothed in religious garments are now called "ministries".

            Beneath all this linguistic confusion, lies a serious moral problem. It is our inability to distinguish between good and evil. Our inability to determine truth from falsehood. This contributes to the state of moral insanity that exists today.

The following story was told of President Lincoln: A committee of people were gathered to address a particular problem. Then there was an argument that they made based on supposes-suppose this, suppose that. Lincoln listened and after a little while he asked a question. "How many legs would a sheep have if you called his tail a leg? They answered: "Five." Lincoln answered: "No, Just because you call a tail a leg, doesn't make it a leg."

            So giving something a new name doesn't change it. Calling falsehood truth, doesn't make it right. Calling sin by another name doesn't make it less of a sin. Let's look at the way we are distorting definition today:

            1) Art, once meant to portray through human hands the beauty of life or the beauty of form. Anything can be called art today. The National Endowment for the Arts which is funded by our tax dollars, has on public display a crucifix submerged in the urine of the artist. This is not art but an attack on Christianity. At the same display a human being is in a trash can. This artist was asked to interpret this art. He stated that humans are nothing more than trash. We are created in the image of God, and God doesn't make trash!!

            2)Look at the definition of family. Family is meant to be sacred. It is meant to be the basic unit instituted by God for the propagation of our race. It is meant to be the first school of human instruction. It was also supposed to be the means by which society transmits values and standards of right and wrong from generation to generation. That's not the case today. Today family is what you want it to be. In the late 70s President Carter called a White House conference on Family. Instead of being praised, he was criticized by different militant groups. They criticized the president' view as too destructive, too traditional. Bowing to the pressure the conference was renamed "Conference of Families". Homosexual couples and couples living together were included. So family was no longer a God instituted unit but instead was anything they wanted it to be.

- See more at: http://lent.goarch.org/messages/sunday_orthodoxy.asp#sthash.hLEPsOb2.dpuf

Duminica Ortodoxiei - Sunday of Orthodoxy

            În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Prăznuim astăzi, ca de fiecare dată la sfârşitul primei săptămâni din Post, Triumful Ortodoxiei. Şi ca în fiecare an, trebuie să ne gândim la ce a însemnat, nu numai ca eveniment istoric, ci şi în viaţa personală Triumful Ortodoxiei. Mai întâi de toate trebuie să ne amintim că Triumful Ortodoxiei nu înseamnă triumful Ortodocşilor asupra altor oameni. Însemnă triumful Adevărului Divin în inimile celor care aparţin Bisericii Ortodoxe şi care proclamă Adevărul revelat de Dumnezeu în integritatea şi simplitatea sa.

            Astăzi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu din toată inima că S-a revelat pe Sine Însuşi nouă, că a risipit întunericul din minţile şi din inimile miilor şi miilor de oameni cărora El, Care este Adevărul le-a împărtăşit cunoştinţa Adevăului Divin desăvârşit.

            Ocazia acestui praznic a oferit-o recunoaşterea legitimităţii venerării sfintelor icoane. Făcând aceasta, noi mărturisim că Dumnezeu – invizibil şi inefabil, Dumnezeul pe Care nu-L putem înţelege, a devenit cu adevărat om, că Dumnezeu a luat trup omenesc, că El a trăit în mijlocul nostru plin de smerenie, de simplitate, dar şi de slavă. Şi mărturisind acestea, venerăm icoanele nu ca pe idoli, ci ca pe mărturii ale Întrupării  Adevărului.

            Făcând aceasta, nu trebuie să uităm că nu venerăm lemnul sau pictura icoanei, ci pe Dumnezeu Care Se revelează în lume. Fiecare dintre noi, toţi oamenii, suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Noi toţi suntem icoane vii şi aceasta  aduce cu sine o mare responsabilitate, fiindcă o icoană poate fi desfigurată, o icoană poate fi transformată într-o caricatură şi chiar într-o blasfemie. Iar noi trebuie să ne gândim la noi înşine şi să ne întrebăm: suntem noi vrednici, suntem noi capabili să fim icoane, “chipuri” ale lui Dumnezeu? Un scriitor din Vest a spus că întâlnind un Creştin, cei din jurul său ar trebui să-l vadă ca pe o revelaţie, o viziune a ceva ce n-au mai perceput niciodată, că diferenţa dintre un Creştin şi un ne-Creştin este aşa de mare, de radicală, de izbitoare ca diferenţa dintre o statuie şi o persoană vie. O statuie poate fi frumoasă, dar este făcută din piatră sau din lemn şi este moartă. O fiinţă omenească s-ar putea să nu pară la prima vedere aşa frumoasă, dar cei care o întâlnesc ar trebui, asemenea celor ce venerează o icoană – sfinţită, consacrată de Biserică – să vadă în ea strălucirea prezenţei harului Sfântului Duh, să-L vadă pe Dumnezeu revelându-se pe Sine în forma smerită a unei fiinţe omeneşti.

            Atâta timp cât noi nu suntem capabili să fim o asemenea viziune pentru cei care ne înconjoară, înseamnă că am dat greş în împlinirea datoriei noastre, noi nu proclamăm Triumful Ortodoxiei prin viaţa noastră, ci oferim o minciună. Şi astfel fiecare dintre noi, şi toţi împreună, purtăm toată răspunderea pentru faptul că lumea, întâlnind milioane de Creştini, nu s-a convertit prin viziunea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul ei, purtată în vase de lut, dar pline de slavă, sfinţite, transfigurând lumescul din ele.

             Ce este adevărat depre noi individual, personal, este adevărat şi despre bisericile noastre. Ele au fost chemate de Hristos să fie o familie, o comunitate de Creştini care să formeze un trup de oameni uniţi printr-o dragoste desăvârşită, o dragoste jertfelnică, o dragoste care este dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Biserica a fost şi este încă chemată să fie o comunitate de oameni care să se caracterizeze prin dragoste, să fie întruparea dragostei lui Dumnezeu. Dar, ceea ce vedem în bisericile noastre nu este miracolul dragostei divine.

            De la început, Biserica a fost construită în acord cu imaginea Statului, ierarhică, strictă, formală. În aceasta am dat noi greş – să fim cu adevărat ceea ce prima comunitate de Creştini a fost. Tertullian, scriind în apărarea Creştinilor, îi spunea Împăratului Romei: “Când oamenii ne întâlnesc, ei se opresc şi exclamă: “Cum se iubesc oamenii aceştia unii pe alţii!” Dar noi nu mai suntem cu toţii un singur trup de oameni despre care să se poată spune aceasta. Şi trebuie să învăţăm să recreăm ceea ce Dumnezeu vrea de la noi, ceea ce odată a existat: să recreăm comunităţi, biserici, parohii, diocese, patriarhate, Biserica întreagă, în aşa fel încât viaţa ei adevărată, realitatea ei să fie dragostea. Dar nu am învăţat încă aceasta.

            Şi astfel, când ţinem praznicul Triumfului  Ortodoxiei, trebuie să ne amintim că Dumnezeu a triumfat, că noi proclamăm adevărul, Adevărul lui Dumnezeu, Însuşi întrupat şi revelat, şi este o răspundere mare pentru noi toţi împreună şi individual, în această lume, că nu trebuie să dezminţim adevărul celor mărturisite prin viaţa pe care o ducem. Un teolog vestic a spus că noi putem proclama întregul adevăr al Ortodoxiei şi în acelaşi timp să-l desfigurăm să-l transformăm în minciună prin felul în care trăim, arătând cu viaţa noastră că toate acestea sunt doar vorbe, nu realitate.

            Trebuie să ne pocăim pentru aceasta, trebuie să ne schimbăm, să devenim astfel încât oamenii, întâlnindu-ne, să poată vedea prin noi adevărul lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu, în fiecare şi în toţi. Atâta timp cât n-am făcut aceasta, nu am luat parte la triumful Ortodoxiei. Dumnezeu a triumfat, dar ne-a pus pe noi să facem triumful Său triumful vieţii pentru întreaga lume.

            Deci, să învăţăm să trăim conform învăţăturilor evanghelice, care sunt Adevărul şi Viaţa, nu doar individual, ci şi colectiv, şi să construim societăţi de creştini care să fie o revelaţie a Sfintei Evanghelii, astfel încât lumea, privind la noi, să spună: “Haideţi să reformăm instituţiile noastre, să reformăm relaţiile noastre, să înnoim tot ceea ce este vechi şi să devenim o nouă societate, în care Legea lui Dumnezeu, Viaţa lui Dumnezeu să prospere şi să triumfe. Amin.

                                                                Mitropolitul Antonie de Suroj

            In the Name of the Father, the Son and the Holy Ghost.

            We are keeping today, as every year at the end of the first week of Lent, the Feast of the Triumph of Orthodoxy. And every year we must give thought to what is meant, not only as a historical event, but also in our personal lives. First of all we must remember that the Triumph of Orthodoxy is not the Triumph of the Orthodox over other people. It is the Triumph of the Truth Divine in the hearts of those who belong to the Orthodox Church and who proclaim the Truth revealed by God in its integrity and directness.

            Today we must thank God with all our hearts that He has revealed Himself to us, that He has dispelled darkness in the minds and hearts of thousands and thousands of people, that He who is the Truth has shared the knowledge of the perfect Truth Divine with us.

            The occasion of this feast was the recognition of the legitimacy of venerating icons. By doing this we proclaim that God - invisible, ineffable, the God whom we cannot comprehend, has truly become man, that God has taken flesh, that He has lived in our midst full of humility, of simplicity, but of glory also. And proclaiming this we venerate the icons not as idols, but as a declaration of the Truth of the Incarnation.

See more:  http://masarchive.org/Sites/Site/Texts-E-Sermons.html

Orthodox testimony

         

I wish to explain here why I am an Orthodox Christian and no any other kind of Christian which exists in our days. The Sunday of Orthodoxy is near and the subject is natural.  First of all, I must confess that I loved and admired Jesus Christ long before I understood that it is essential for me, as a human being, to believe. I began to read the Gospel in 1989, as I can remember, or even earlier, before or after seeing the amazing movie of Zefirelli, “Jesus of Nazareth”. I was so touched by Christ that I decided to read the Scripture and see for myself  the facts that founded the Christian Religion. And I began to want to believe because I was conquered by the beauty of Christ, by the wisdom of His teachings, by the greatness of His love and sacrifice for mankind.

            I think that was the work of the grace of  the Holy Ghost which had persisted in the depths of my heart from the moment of my Baptism. I was baptized as an Orthodox Christian in my early childhood, very soon after my birth. But no one in my family was a true  believer. Maybe my Godmother, yes, I think she believed in God, but she didn’t attend the Sunday  service or frequent the Church. My mother and my father had just respected a tradition when they decided to marry at the church and baptize me.  And my faith died before its birth!

            Thirty five years passed. My father died and I was destroyed. Death presented before me and I couldn’t ignore it. The afterlife subject seriously preoccupied me. I started to meet some persons which where Orthodox Christians and I began to admire them almost just as I admired Christ when I met Him through the Gospel words and I felt that He was the only person which deserved to be loved. I was then very disappointed by people and by the experiences of my life, by my errors and inability to be happy. My supreme value was then happiness.  Looking at those Christians I thought: “These people are happy, peaceful, serene. Why can’t I be like them? What makes them so different? Could it be their faith?” And I concluded that was faith that gave them those virtues I longed for.  They spoke me about the Church and I began to accompany them to the service sometimes.

            Then the mercy of God touched my soul and I felt the burden of my sins and a strong desire to confess them and to be forgiven. I felt the need for a Spiritual Father and a guide which could take me near Christ, my bliss and my hope. After my first confession (at the age of 37!) I received a penitence kanon and I felt the power of these two remedies that Christ has left for our spiritual cure. My first Communion(the Holy Eucharist) happened as a miracle of God’ mercy and love for me.  It was the year 2000. I was full of hope. God will cure my sick soul and will fill my heart with joy if I will stay in the Church where I have found the Truth, the Life and the Salvation.

            Secondly, I am a traditionalist, I love  and treasure the values our forefathers left us, and the Orthodox Christian faith is my heritage as a Romanian. I can’t and I won’t be anything else but Orthodox Christian. I treasure the work and life of our brothers and sisters which chose the monastic life, knowing now what sacrifices and what dedication, what love, hope and faith implies. My guiding lights are the monks, all those avva and amma which were chosen to show us the way in the darkness of   this world. I know that they are Theophores and Christophores, that they love the truth and they will never deceive us, for they have a high conscience.

            Thirdly, Orthodoxy kept intact the teachings of Christ and of the Holy Fathers of the Christian Church, approved by God Himself  and inspired by the Holy Ghost, teachings and dogmas which where established and sanctioned at the first Seven Councils of the Church. I respect their words and convictions for which many payed a hard price and gave their lives. I won’t ever call them otherwise that “the holy vassels of the Holy Ghost”through which flow the divine grace. I know this is hard for many Christian which were not Orthodox! I respect priesthood and the work of the Holy Ghost through our priests. In time, man has corrupted the word of God from the Scriptures and the human understanding of it has split  the Church and hurt the believers. Dogmatic innovations perverted the unique truth left by Christ in the Gospel. I think that the innovations are wrong and distort the truth and I can’t agree with them. I stay with the Orthodox Church and the Holy Fathers, for they led holy lives and bled for the faith.

            Finally, we, the Romanians, kept our identity in the historical dramatic context of the Eastern Europe through our Orthodox beliefs. All the conqurors tried to impose their faith and their language on us, tried to transforme us in something we were not. Tragicly, sometimes they succeded by force and lies. A river of tears and blood flew over Transilvania for almost a thousand years and still the Romanians from Transilvania are Orthodox, even if many other of them were desnationalised in the past centuries. And Bassarabia is another example to meditate on.  I wish to reinforce my conviction that a true Romanian can’t be anything else but Orthodox, it is in our nature to believe in Christ and in the teachings that, by traditions, Saint Apostle Andrew preached to the Greaks and the Dacians from Dobrogea some two thousands years ago. These teachings and dogmas are kept alive by the Orthodox Church of Romania. The Seven Holy Sacraments instituted by Christ Himself are administrated by the Orthodox Church of Romania. And they are alive and working miracles for the believers.

            This Sunday we celebrate the Triumph of Orthodoxy in the hearts of its believers, as Metropolithan Anthony of Suroj said in one of his sermons, and if we want that Orthodoxy really triumphs in our hearts he advise us to lead a true Christian life, to let anyone see through us the greatness, beauty and truth of the Orthodox Christian beliefs. For those who know me personally, please forgive me for not leading the life I should live. For the non-Christian who know me, please forgive me that I don’t give you a living proof of the truth of Orthodox Christianity for I am full of sins and passions and very far away of what God wants for us to be! And for the other readers of my testimony, please forgive me for saying and not doing, talking and not acting, and disgracing the beauty of the Orthodox Christianity by my bad example.  Full of pride and lacking in any good deeds, still I hope that Christ will forgive me, save me, and help me to be a better Christian in the end.

P.S. I wish to explain why I write in English and not in Romanian. I love my native tongue, but English is wide world known and it is a better way of communication on the net. And I know for sure that the Romanians know English language well enough to understand and won’t be offended by my  choice; I simply try to gain as many readers as I can.  It is my only why of doing something in the given conditions  of my life. God bless us all!

Postul este cel mai bun străjer al sufletului

 

"De asta are creştinul proba postului, să înveţe să se înfrâneze,

să mute atenţia de la bunătăţile materiale pe bunătăţile spirituale.  

Să deschidă poarta cerului şi a sufletului cu cheia rugăciunii."

«  - Cât de important este postul pentru evoluţia creştinului ?

 - Sfântul Vasile cel Mare zice : « Postul este cel mai bun străjer al sufletului, cel mai sigur tovarăş al  corpului, arma vitejilor, întărirea atleţilor. El alungă spiritele, îndeamnă la pietate, face a iubi înfrânarea, inspiră modestie, dă curaj în război  şi te învaţă a iubi pacea. Postul dă aripi rugăciunii pentru a se înălţa  şi a pătrunde în ceruri. Postul este sprijinul caselor, parintele sănătăţii, povăţuitorul tinerimii, podoaba bătrânilor, plăcutul tovarăş al călătorilor, amicul sigur al soţilor ». Dacă le ai pe toate acestea prin post ce-ţi mai trebuie altceva ? Dacă renunţi la post e ca şi cum te-ai dezarma singur. Dacă un tânăr învaţă de la  părinte să se abţină azi de la carne şi de la mâncăruri de dulce, mâine va învăţa sa se abţină de la droguri, de la tutun, de la alcool. Lecţia abţinerilor, a interdicţiilor care  salvează trupul şi sufletul la un moment dat, ajută pe om să treacă peste multe ispite, peste multe necazuri. Spui azi :  Ei, copilul e şcolar, nu-l postesc, ca să poată învăţa carte ! E o greşeală, carte înveţi şi dacă mănânci  fructe, legume, pâine...Ba mintea e mai  liberă, trupul e mai liber, poate să facă un efort mai mare. »

« De asta are creştinul proba postului, să înveţe să se înfrâneze, să mute atenţia de la bunătăţile materiale pe bunătăţile spirituale. Să deschidă poarta cerului şi a sufletului cu cheia rugăciunii. Că zicea şi un Sfânt Părinte că acel care se domină pe sine îi domină şi pe ceilalţi şi o face cu înţelepciunea duhului şi a minţii. Omul  se priveşte superficial pe sine, e gata întotdeauna să cedeze primului impuls în tot ce face, fără să se sfătuiască cu îngerul său, fără să se raporteze la harul cu care a fost îndumnezeit. Oamenii care nu au încredere în ei înşişi pierd uşor şi încrederea în Dumnezeu... Iar relaţia cu Dumnezeu se stabileşte printr-o temeinică cunoaştere a sinelui, printr-o relaţie de iubire cu aproapele. Numai iubindu-l  pe aproapele îl poţi cunoaşte. Că nimeni nu se deschide spre cel de alături dacă nu simte că este iubit. Aşa şi Dumnezeu, numai dacă Îl iubeşti poţi să Îl cunoşti, se lasă văzut...

Spune, de altfel, şi Sfântul Maxim Mărturisitorul :

« Iubirea de Dumnezeu este tendinţa virtuoasă a sufletului, iar cel ce o are nu doreşte nimic din lucrurile create, mai presus de iubirea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, este cu neputinţă să păstrezi o astfel de iubire dacă simţi cea mai mică  aplecare spre lucrurile lumeşti. Cel ce Îl iubeşte pe Dumnezeu duce o viaţă îngerească pe pământ. El posteşte, veghează, se roagă şi are tot gândul bun pentru semenul său. »

Adrian Alui Gheorghe - « Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire »

“That’s why the Christian has the fasting test, to learn to restrain himself, to move his attention from the material to spiritual goods, to open the gate of Heaven and of his soul with the key of prayer.”  Avva Justin Pârvu

 - «  The fasting is the best guardian of the soul – says St. Basil the Great . It is the best comrade of the body, the weapon of the braves, the power of the athletes. The fasting chases away the evil  spirits, impels to piety, makes you  love  restrain, inspires modesty, gives courage in battle and teaches you to love peace. The fasting gives wings to the prayer to rise and enter the Heaven. The fasting is the help of the households, the father of health, the adviser of the youth, the adornment of the elder, the pleasant companion of the traveller, the trustworthy friend of the spouses ». If you have all these by fasting, why would you need anything else ? If you give up fasting it is as you will disarm yourself. If a young man learns today from his father to abstrain from meat and from all sorts of food, tomorrow he will learn to abstrain from drugs, from smoking, from alchool. The lesson of restraints, of prohibitions which save the body and the soul some moment in time, helps a person to surpass many temptations, many hardships. Today you are saying : Oh, the child is just a pupil, I don’t put him to fast so that he could learn easier ! It is a mistake, you can learn even if you eat fruits, vegetables, bread...On the contrary, the mind is more free, the body is more free, it can do a greater effort. »

“That’s why the Christian has the fasting test, to learn to restrain himself, to move his attention from the material to spiritual goods, to open the gate of Heaven and of his soul with the key of prayer. A Holy Father of the Church said that who can govern himself, he  can govern the others, and he will do it with the entire wisdom of hid mind and his spirit. Man consider himself superficialy, he is always ready to give up to the first impulse in his actions, without asking his angel for advice, without reminding of the grace with which he was made God. People which don’t trust themselves lose easily their trust in God…And the relationship with God is built by a solid knowledge of oneself, by a loving relationship with one’s neighbour. Only by loving your neighbour you can know him. Because no one opens his heart if he doesn’t feel himself loved. God as well lets Himself seen only if you love Him, and just  by loving Him you may know Him…

Saint Maxim the Confessor:

“The love for mankind is the virtuos tendency of the soul, and he who has it doesn’t desire anything of the created world more then he desires God. It is impossible to keep such a love if you feel the slightest tendency to have earthly things. He who loves God leeds an angelic life on earth. He is fasting, praying, vigiles and has only good thoughts for his neighbour.”

The Venerable Father Justin Pârvu, in the book “About death, sacrifice and love with Father Justin Pârvu(Author: Adrian alui Gheorghe)