This is the wonder of wonders

„How much did Christ do for Europe and how Europe thanked Him?

He did more than everything. For „everything” would have meant what people expected from Him. But Christ did for Europe much more than people would have expected.

In Europe, Christ disipated the darkness of paganism and the absurdness  of idolatry[...]. The paganism and the idolatry in Europe were as dark and as absurd as for the tribes of Africa nowadays. But much more mercyless, so mercyless that the blood of Iafet’s succesors chased the people in lands  farthest away than Ham’s blood.                                        

Religion without the true God, marriage without ethics, society without mercy, state without a higher reason than plunder – life without goal and death without hope. And besides, constant fear of the fierce gods who must have been relent with bloody sacrifices, humans and animals, than the divinations, the witchcraft and the meaningless day and night rituals. Darkness and obscurantism in the peasants’ huts, darkness and obscurantism in the aristocrats’ palaces, darkness and obscurantism at the Court, in poetry and in everything.

Satan kept European humanity bounded until Christ came. And the entire organism of the European humanity, the whole body and soul were not just sick, but the sickness itself. [...] And suddenly  Europe corrected, regained its sanity, illuminated, cleaned and cultivated itself.  As if someone would open the windows of  the prison/ cell and would clean, put in order and throw incence. Besides, Christ gave to the baptized nations of Europe the domination upon all the surface of the earth, so that, being baptized, to baptize others too; being sanctified, to sanctify  others; being tought, to teach also their brothers who were more ignorant and more weak. This is the wonder  of wonders that our Lord Jesus Christ did for Europe.” (Saint Nicolaj Velimirovici)

" Cât a făcut Hristos pentru Europa şi cum i-a mulţumit Europa lui Hristos ?

Mai mult decât totul. Căci totul ar fi însemnat ceea ce oamenii pot aştepta. Dar Hristos a făcut pentru Europa cu mult mai mult decât s-ar fi putut aştepta oamenii.

În Europa, Hristos a împrăştiat întunericul păgânismului şi absurditatea închinării la idoli[...] Păgânismul şi închinarea la idoli europeană au fost tot atât de întunecate şi de absurde precum păgânismul şi închinarea la idoli a triburilor din Africa zilelor noastre. Dar mult mai necruţătoare, într-atât de necruţătoare încât sângele urmaşilor lui Iafet a alungat oamenii pe meleaguri mai îndepărtate decât sângele lui Ham. Religie fără Dumnezeul cel adevărat, căsătorie fără morală, societate fără milă, stat fără o raţiune mai înaltă decât cea a răpirii tâlhăreşti- într-un cuvânt : viaţă fără rost şi moarte fără nădejde. Pe lângă acestea, frica neîntreruptă de înfricoşătorii dumnezei, care trebuiau îmbunaţi cu jertfe sângeroase, umane şi animale, apoi ghicitorile, vrăjitoriile şi cele fără de sens ceremonialuri din noapte si din zi. Întuneric şi prostie în bordeiul ţărănesc, întuneric şi prostie în casa boierească, întuneric şi prostie la curtea împărătească, şi în poezie, şi în toate.

Satana a ţinut legată omenirea europeană până când s-a arătat Hristos. Şi tot organismul omenirii europene, tot trupul şi sufletul au fost nu bolnave, ci însăşi boala[...] Şi dintr-o dată Europa s-a îndreptat, şi-a venit în fire, s-a luminat, s-a curăţit şi s-a cultivat. Ca şi când cineva ar deschide ferestrele temniţei şi ar curăţa, ar face ordine şi ar tămâia. Pe lângă acestea, Hristos a dat popoarelor botezate ale Europei stăpânirea asupra întregii feţe a pământului, pentru ca, botezaţi fiind, să-i boteze şi pe alţii; sfinţiţi fiind, să-i sfinţească şi pe alţii; învăţaţi fiind, să-i înveţe şi pe fraţii lor mai întunecaţi şi mai slabi. Iată această minune a minunilor a făcut-o Domnul Iisus Hristos cu Europa.”

"He is really “demanding”

         

   "Sometime we might feel that God is “uncomfortable”, hard to tolerate, as the people from Gadara felt, we might feel that we don’t like Him because He prejudices us, as He prejudiced the Gadara people… We musn’t do what they did, inviting Christ out of our lives because we don’t like His teaching; because we don’t like Him asking us to do proskinesis, to fast, to be charitable and do many other deeds not so easy to accomplish, instead of doing what is easy.

            It is true that Christ asks a certain way of life: He doesn’t allow us to speak, to act, not even to think anything… He is really “demanding”, that’s why He seems sometime “uncomfortable”. This is the reason why in the Church today, on a Sunday, we are so few persons to pray, because it seems difficult to some to come here or to make a confession, to take the Holy Eucharist, to fast, to pray, to give up some of their possessions for the poor and to sacrifice for their neighbour …

            Have you seen the Gadara people? They regretted the pigs more than the Jews in the desert the meet of the Egyptians and they didn’t know how to be glad for the cure of the two demonized who became human again that day. Why do you think that Christ chose the pigs to be “destroyed” deep into the sea? Because they are the symbol of the filth and mud in which those people liked to spend their days; symbol of sin, of decline, of “indifference”, through which He shows us the result of sin and rejection of God, as the Gadara people did.

            What about us, my dearly beloved, do we accept Christ in our hearts or do we reject Him and ask Him to stay apart, far away from us?... Many people believe in Him just theoretically … that God is somewhere, we don’t know where… There are people which think that His place isn’t in our souls and He isn’t interested, they say, in any  little thing we do; He doesn’t monitorize any dirty thought that persists in our mind or heart…they isolate Him in a distant place, so that He can’t “interfere” in their lives too deeply.  Others treat Him like a museum artifact, nicely displayed in a window, admired from time to time, how rarely it is possible…and that’s all! It mustn’t be like this! We must ask Christ to enter, not to get out of our lives! We must call Him to come and stay within us, being convinced that He knows anyway each bad word we spoke, each dirty thought that stays in our minds and each condamnable deed we do. That’s why He became flesh an came to us, to dwelt in our souls and remain there, being always present inside each of us and wishing to govern our being from within.

            Let’s avoid the sin of the Gadara people, the sin of  thinking that Christ is not “suitable” for  us, even if life with Him supposes fight, effort and work. It is true He doesn’t have for us only brakes, holidays and entertainment etc. He calls us to Church: to fast, to prayer, to charity, to control even our thoughts, not only the deeds, the words, the eyes and the ears."

(Sebastian, Bishop of Slatina and Romanaţi)

            Uneori, s-ar putea să ni se pară şi nouă, aşa după cum li s-a părut şi gadarenilor astăzi, că Domnul este „incomod” sau greu de suportat; că nu ne place sau că ne provoacă pagubă, după cum le-a provocat şi gadarenilor… Noi să nu procedăm ca aceia, poftindu-L pe Hristos afară din viaţa noastră, pentru că nu ne convine învăţătura Lui; pentru că nu ne place că ne pune la metanii, la post, la rugăciune, la milostenie şi alte fapte nu tocmai lesne de înfăptuit, în loc să facem ceea ce ne stă nouă la îndemână…

Este adevărat, Hristos ne cere un anumit mod de viaţă: nu ne îngăduie să vorbim, să înfăptuim, ba încă nici să gândim orice… El este, într-adevăr, „pretenţios” şi, pentru aceasta, ne poate părea uneori „incomod”. Este şi motivul pentru care astăzi, duminica, ne aflăm la biserică la rugăciune aşa de puţini credincioşi, pentru că li se pare unora greu să vină aici, ori să se spovedească, să se împărtăşească, să postească, să se roage, să renunţe la o parte din bunurile lor pentru a le dărui săracilor, să facă milostenie şi să se jertfească pentru aproapele…

            Aţi văzut gadarenii? Au regretat porcii mai ceva ca evreii în pustie cărnurile egiptenilor (Ieş. 16, 3) şi n-au ştiut să se bucure de vindecarea celor doi îndrăciţi care au devenit şi ei astăzi din nou „oameni”. De ce credeţi că a ales Hristos porcii spre a fi „nimiciţi” în adâncurile mării? Pentru că sunt simbolul mizeriei şi al mocirlei în care le şi place acelora să petreacă. Al păcatului, adică, al decăderii, al „nesimţirii”, ca să ne arate nouă unde duce păcatul şi respingerea lui Dumnezeu, aşa cum L-au respins gadarenii astăzi.

            Noi, dragii mei, îl primim pe Hristos în inima noastră, sau îl respingem şi îl poftim să şadă undeva, cât mai departe?… Mulţi cred în El aşa, teoretic…Că adică, Dumnezeu este undeva, nu ştim unde… Sunt oameni care cred că locul lui nu este în sufletul nostru şi nu îl interesează, spun ei, chiar fiecare lucruşor pe care îl săvârşim noi; nu ne monitorizează până şi fiecare gând murdar care ne stăruie în minte ori în inimă… îl izolează undeva departe, pentru a nu Se „lega” prea în amănunt de viaţa lor. Alţii Îl tratează ca pe o „piesă de muzeu”, frumos expusă într-o vitrină, admirat din când în când, eventual cât mai rar… şi atât!... Nu trebuie să fie aşa! Pe Hristos trebuie să-L poftim să intre, nu să iasă din viata noastră! Trebuie să-L chemăm să Se sălăşluiască în noi, convinşi de faptul că El oricum cunoaşte fiecare cuvânt nepotrivit al nostru, fiecare gând murdar ce stăruie în minţile noastre şi fiecare faptă reprobabilă pe care o săvârşim. De aceea S-a întrupat şi a venit la noi, ca să locuiască în sufletele noastre şi să rămână acolo, fiind prezent permanent, sălăşluindu-se înlăuntrul fiecăruia dintre noi şi dorind să guverneze de acolo fiinţa noastră.

            Să nu cădem, aşadar, în păcatul în care au căzut gadarenii, acela de a-L socoti pe Hristos „nepotrivit” pentru noi, chiar dacă viaţa cu El presupune luptă, sudoare şi osteneală. E adevărat, El nu ne rezervă tocmai „concedii”, vacanţe, distracţii etc… El ne cheamă la biserică: să postim, să ne rugăm, să facem milostenie, să ne înfrânăm până şi gândurile, nu doar faptele şi cuvintele, ochii şi urechile…

Cum pot răbda condiţia mea păcătoasă?

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh!

 Deseori ne întrebăm  pe noi înşine sau unii pe alţii: Cum să mă împac cu condiţia mea de păcătos? Ce pot face ? Nu pot evita să comit păcate, doar Hristos este fără de păcat. Nu pot, din lipsa voinţei sau a curajului sau a posibilităţilor, să mă pocăiesc cu adevărat când săvârşesc un păcat sau în general, că am o condiţie păcătoasă. Ce-mi mai rămâne? Sunt  chinuit, lupt ca unul ce se îneacă şi nu văd nicio soluţie.

 Este un cuvânt spus odată de un stareţ rus, unul dintre Bătrânii de la Optina, către un vizitator:

« Nimeni nu poate trăi fără păcat, puţini ştiu cum să se pocăiască astfel încât păcatele lor să fie curăţate şi sufletele să le rămână albe ca lâna. Dar este un singur lucru pe care îl putem face noi toţi: când nu putem nici să evităm păcatul, nici să ne pocăim cu adevărat, putem purta povara păcatului, s-o purtăm cu răbdare, s-o purtăm cu durere, s-o purtăm fără să facem ceva pentru a evita suferinţa şi agonia lui, s-o purtăm aşa cum se poartă o cruce – nu crucea lui Hristos, nu crucea adevăratului ucenic, ci crucea tâlharului care a fost răstignit lângă El. Nu a spus tâlharul tovarăşului său care blasfemia pe Domnul: “ Noi suferim pentru că am săvârşit păcate; El îndură suferinţe fără de păcat...Şi lui, pentru că a acceptat pedeapsa, suferinţa, agonia, consecinţele răului săvârşit, consecinţele faptului de a fi omul care era, Hristos i-a spus: “Astăzi vei fi cu Mine în Rai...”?

Îmi amintesc viaţa unuia dintre sfinţi, povestea unuia care a venit la el şi i-a spus că a trăit o viaţă plină de răutăţi, impură, nevrednică atât de Dumnezeu, cât şi de el însuşi, şi apoi s-a pocăit, a respins tot răul făcut şi, totuşi, a rămas în puterea acelui rău. Şi sfântul i-a spus: “A fost o vreme în care ai sorbit cu încântare toată această mizerie; acum îţi dai seama că e murdărie şi simţi că te îneci de oroare şi dezgust. Ia aceasta ca o răsplată a trecutului tău  şi rabdă...”

Aceasta o putem  face fiecare dintre noi: să îndurăm consecinţele păcatelor, să îndurăm robia noastră cu răbdare, cu smerenie, cu inima înfrântă, nu cu indiferenţă, nu ca şi cum, dacă am fost abandonaţi de Dumnezeu păcatului nostru, de ce să nu păcătuim?  Ci primind-o  aceasta ca pe o percepţie tămăduitoare a păcatului, a ceea ce păcatul ne-a făcut, a ororii păcatului. Şi dacă îndurăm cu răbdare, va veni o zi  în care  respingerea noastră lăuntrică  a păcatului va da roade şi când ni se va da libertatea de păcat.

Aşa că, dacă putem, în toate modurile în care putem, să evităm păcatul de orice fel, chiar şi acele păcate care par lipsite de importanţă, pentru că până şi cea mai mică fisură într-un dig  va duce, mai devreme sau mai târziu, la distrugerea lui. Dacă putem, să ne pocăim cu adevărat, adică să ne întoarcem deplin de la trecutul nostru [de păcat la o viaţă curată,] într-un act eroic, de voinţă. ; dar dacă nu putem face nici una din cele două, atunci să purtăm smerit şi răbdător toată suferinţa şi toate urmările păcatului.

Şi această atitudine va fi şi ea odată răsplătită de Domnul Care, în viaţa lui Moise, păstrată de tradiţia populară, ca răspuns dat îngerilor Săi la întrebarea:  “Cât vei mai răbda păcatele lor” – păcatele evreilor în pustie - , a răspuns: “ Îi voi arunca de la Mine când mulţimea păcatelor lor va covârşi mulţimea suferinţelor lor”.

Să acceptăm aşadar, suferinţa, chiar dacă nu o putem oferi ca suferinţă fără de pată. Amin.”

Mitropolitul Antonie de Suroj – Cum pot răbda condiţia mea păcătoasă? (1984)

Sursa: http://www.metropolit-anthony.orc.ru/eng/eng_95.htm

Icoana :
http://ro.orthodoxwiki.org/Icoana_%C3%8En%C4%83l%C5%A3%C4%83rii

Bărbatul şi femeia

    

   “Problema femeii şi a locului ei în Biserică ar trebui tratată de noi cu mult mai multă profunzime decât se face de obicei. A venit la noi din aproape afară: noi toţi răspundem la ceea ce alte denominaţiuni creştine şi publicul larg simt şi spun. Dar cred că Biserica Ortodoxă – şi voi reveni la aceasta - nu s-a gândit îndeajuns şi, când prin persoana reprezentanţilor ei,  face declaraţii definitive, declaraţii aproape infailibile, se abate de la sobrietatea şi adâncimea care ar trebui să fie caracteristice Ortodoxiei, mai ales dacă gândim Ortodoxia în termenii în care Părintele Sofronie mi-a definit-o odată, spunând: “Cine îndrăzneşte să  se numească pe sine Ortodox? Să fim cu adevărat Ortodocşi înseamnă să Îl cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum este El şi să-L adorăm pe măsura sfinţeniei Sale”.

            Acum, Biserica din care facem parte este în acelaşi timp mai vastă şi mai restrânsă decât societatea înconjurătoare. Ea are întreaga vastitate şi adâncime, unicitate şi sfinţenie a lui Dumnezeu, pentru că este o societate teandrică, o societate simultan şi în egală măsură umană şi divină. Deplinătatea lui Dumnezeu  a sălăşluit şi sălăşluieşte în Hristos, Iisus Omul. El este şi o revelaţie în Biserică, primul născut din morţi, adevărat om,  ceea ce omul este chemat să fie, adică o fiinţă omenească total una cu Dumnezeu. Dar şi  Duhul Sfânt trăieşte în Biserică, este viaţa Bisericii şi călăuza Bisericii la tot adevărul şi înţelepciunea.

            Şi noi suntem chemaţi în Hristos, Fiul Unul-Născut, prin puterea Duhului Sfânt, în unire cu Hristos, să devenim – şi acestea sunt imagini ale Sf. Irineu – când va fi vremea potrivită, să devenim Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, fiind primiţi întru fiime prin adopţie, dar odată adoptaţi, prin nimic diferiţi de Unicul, Singurul Unul-Nascut din Tatăl. În acest sens, Biserica este la fel de vastă şi de adâncă precum Dumnezeu şi omul în desăvârşirea si împlinirea omenităţii lui; în acelaşi timp, este în Biserică o limitare, o micime care rezultă din imaturitatea noastră şi din faptul că n-am ajuns încă la statura deplinătăţii lui Hristos. Mare precum Dumnezeu, mică precum omul, deopotrivă capabil de desăvârşire, dar încă în procesul desăvârşirii. Şi acesta este înţelesul naturii noastre eschatologice, al naturii eschatologice a Bisericii. Totul este dat, dar nu este totul încă posedat, totul este acolo, dar suntem prea mici ca să-i cuprindem deplinătatea; şi deşi chemaţi să devenim părtaşi ai naturii divine, ne aflăm încă în devenire, pe cale, şi nu încă acasă, în patrie. Şi aceasta se vede atât de clar în structura bisericilor noastre împărţite în tărâmuri: Altarul, care este tărâmul lui Dumnezeu, în care nimeni nu poate intra dacă nu are de împlinit o funcţie sacră, şi tărâmul în care Dumnezeu intră – nava Bisericii, unde suntem noi.

            Mai este şi o altă latură a Bisericii. Noi suntem o societate restrânsă într-o societate mai vastă. Deşi Biserica cuprinde toate lucrurile ca un trup omenesc, ca să folosesc cuvintele traducerii lui Moffat la una dintre epistole: “noi suntem avangarda Cerului”. Metropola noastră, casa noastră este în Ceruri şi noi suntem trimişi de Dumnezeu să-I fim crainici, să fim martorii şi martirii Lui pe pământ, mici, dar proclamând Împărăţia(cu putere). Ca să folosesc iarăşi o imagine, unii dintre voi poate îşi amintesc cuvintele lui C.S. Lewis într-una dintre transmisiunile sale din timpul războiului: “Mesajul Evangheliei ar trebui să fie acesta, oamenii văzând un creştin ar trebui să exclame: Iată, statuile au prins viaţă!” Imagini împrimate în memorie, fără viaţă ca pământul din care a fost luat Adam, devin persoane vii, nu doar fiinţe animate, ci persoane în viaţă, înzestrate cu deplinătatea vieţii divine, turnată din energiile divine ale harului lui Dumnezeu.”(Mitropolitul Antonie Bloom, “Bărbatul şi femeia”, 1986, fragment)

 *******

“The problem of woman or the challenge of the place of woman in the Church should be met by us with much greater depth and much deeper thought than is usually done. It has come to us almost from the outside: we are responding to what other Christian denominations and what people at large feel and say. But I think that the Orthodox Church, and I will come back to this later, has not thought enough and when it makes in the person of its representatives definitive statements, almost infallible statements it falls very short from the sobriety and the depth which should be characteristic of Orthodoxy, especially if we think of Orthodoxy in the terms which Fr. Sofrony has once defined for me when he said: “Who can dare call himself an Orthodox? To be truly an Orthodox should mean that we know God as He is and worship Him according to His holiness”.

Now, the Church in which we live is at the same time vaster and smaller than the surrounding society. It has all the vastness and the depth, the oneness and the holiness of God because it is a Theandric society, a society simultaneously and equally human and divine. The fullness of God abided in Christ and abides in Christ, the Man Jesus. He is both a revelation in the Church, the first-born of the dead, of true humanity, of what man is called to be, that is, a human being totally at one with God. But also the Holy Spirit lives in the Church, is the Church’s life and the Church’s guide into all truth and wisdom. And we are called in Christ, the Only-begotten Son, by the power of the Spirit, in the unity of Christ to become — and these are as an image of St. Irenaeus — to become when the time will be ripe the only-begotten son of God, entering into sonship through adoption, but at the same time once adopted in no wise different from the Only-begotten One, the Sole-begotten. In that sense the Church is as vast and deep as God and man in their fulfilment and humanity; at the same time there is in the Church a limitation, a smallness which results from our immaturity and from the fact that we have not yet achieved the full measure of the stature of Christ. As great as God, as small as mankind, both possessed by the fullness and yet in the making. And this is the meaning of our eschatological nature, of the eschatological nature of the Church. All is given but yet all is not possessed, all is there but we are too small to engulf this plenitude; and called to become partakers of the divine nature we still are in the making, on the way, in via, and not yet at home, in patria. And this is shown so clearly in the structure of our churches divided into realms: the sanctuary which is the specific realm of God into which no one can enter unless it is to fulfil a sacred function, and the realm into which God enters — the nave where we are.

Now, there is another side also to the Church. We are a small society in a vaster society. Although the Church contains all things as a human body to use the words of Moffat’s translation of one of the epistles: “we are a vanguard of Heaven”. Our metropolis, our home is in Heaven and we are sent by God to be His heralds, His witnesses and His martyrs on earth, small but proclaiming the Kingdom. Again to use an image, some of you may remember the words of C.S. Lewis in one of his war broadcasts when he said: “The message of the Gospel should be this, people seeing Christian should exclaim: Lo, statues have come to life!” Graven images, lifeless like the earth from which Adam was taken, are becoming living persons, not only animated beings, but persons alive with the fullness of life divine, poured out in the divine energies in the grace of God."

 

 

 

 

From the Sacrifice of the Lamb to the diversion of the Little Rabbit(II)

Dearly beloved,

after many centuries in which Christ, “our Pascha”(The Canon of Ressurection, Chant IV, Stihira II) was the innocent Lamb and “the living and unsacrified sacrifice”(Chant VI, Stihira III), the secularized man disfigured also this symbol. Bored by its long history, he must have felt it like a tidious routine, instead of reconsidering continually its value, thinking himself as an emancipated person,  he invented the “change” – so easy for those who don’t love enough the tradition and replaced it, just for the love of changing – only if he didn’t do it on purpose, as a diversion.

This way the prefigurated lamb, accomplished through the sacrifice of Christ our Lord, remained the supreme symbol of the Pascha and of our Ressurection, assumed into the incipient symbolic system of the Roman catacombs and into the byzantine Christian iconography, also into the western iconography, almost perfectly identifying itself with Christ the Lord, which sacrificed Himself willingly for us.

I speak about the so called Easter Rabbit; symbol invented by the Protestants in 1867 as an alternative to the Christian tradition (ibidem, page 222), the rabbit is stigmatized in the Old Testament as an impure creature, and in the popular beliefs, as a demonic one. Associated especially with witchcraft, the rabbit is in the conscience of the people an evil creature, characterized as a coward, a symbol of an excessive fertility and of lascivity, opposite to the innocence of the lamb. In spite of its negative connotations, like any other new and foreign thing, the rabbit gradually substituted the lamb – considered a too old, too boring symbol, having no representativeness for the new spirit of today marketing  Christianity. This shows our Christian exhaustion and it is a perfidious diversion, ment to shetter the holy tradition in its fight with the sinfull imagination of the modern man. It is a diversion from the well known line of Moş Gerilă versus Moş Crăciun(Santa Claus), or  of the communist  carol: “„Foaie verde portocală, noi suntem copii de şcoală….(“Green leaf of an orange tree,/ We are pupils of our country…”), with a total abhorrence of the traditional Romanian Chrismas carols, although a diversion from the range of those cheap findings, lacking in the true reviving perfume of the Christian history.

So, at such a feast like Easter, I invite you all – clergy and people – to become more aware of what is truly valuable and representative for our faith, rejecting instinctively the fabrications and diversions, made on purpose in the laboratories of those who don’t appreciate the sacrificial spirit of the Christianity, - based on the sacrifice of the Lamb -, but try to compromise it by substitutes like the rabbit, despite its so very well known traits.

The folklore has its charm and beauty, at the height of the history of  our people’s creations, mythology and folkloric works, but now it is perverted a symbolistic which is strongly anchored into our history, our menthality and our faith, with biblical, moral and even dogmatic foundations.

Let us love our faith – this faith which is considered now, by the secularized man, more and more dangerous and damaging for the children before their full age – and let us spread it, being confident that our faith could be the reason of our life, the spring of our hope in the middle of all the obstacles, a lighthouse which guides our life, a shore and  the fortress of our salvation.

Let us tresure the teachings of our Church, its history and its traditions, being aware that all these made fruits and developed through the work of our saint forefathers and under the protection of the Holy Ghost, but let us learn also how to defend ourselves of  all that might damage our creed, our morality, our true Christian values and our love for the sacred tresure of our faith.

Christ is risen!

Yours wishfull of all the good things,

+Sebastian,

Bishop of Slatina and Romanati

 

Dragii mei,

După secole întregi, în care Hristos, „Paştele nostru“ (Canonul Învierii, Cântarea a IV-a, stihira a II-a), a fost Mielul cel nevinovat şi „jertfa cea vie şi nejertfită“ (idem, Cântarea a VI-a, stihira a III-a), omul secularizat a găsit cu cale să măsluiască şi acest simbol. Plictisit de prea îndelungata istorie a acestuia, pe care se vede că a resimţit-o mai degrabă ca pe o rutină plictisitoare, în loc să îi reconsidere continuu valoarea, omul astfel emancipat a urzit „schimbarea“ – atât de comodă celor care nu pot iubi îndeajuns tradiţia, pentru a nu o înlocui, aşa, de dragul schimbării – dacă nu cumva a făcut-o ca pe o intenţionată diversiune.

Este vorba despre cunoscutul, de acum, IEPURAŞ DE PAŞTI, simbol inventat de către reformatorii protestanţi în anul 1867, ca o alternativă la tradiţia creştină (Vasile Pistolea, Triptic pascal… cit., p. 222, apud Julia Maria Cristea, Sărbători, tradiţii, ritualuri, mituri…, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2007), iepurele este stigmatizat în Vechiul Testament drept animal impur, iar în credinţele populare ca fiind demonic. Legat mai curând de magie, iepurele trece, în conştiinţa oamenilor, mai degrabă drept un animal malefic, caracterizat ca fricos, şi simbol mai curând al fertilităţii excesive şi al lascivităţii, în oponenţă cu inocenţa mielului. Astfel, în pofida conotaţiilor negative ale trăsăturilor sale, şi ca orice lucru „nou“ şi „de import“, iepurele a înlocuit treptat mielul – socotit a fi un simbol prea învechit, prea anost şi, oricum, lipsit de reprezentativitate pentru spiritul nou al creştinismului acestuia de marketing, de astăzi.

Aceasta arată, pe de o parte, oboseala noastră creştină, iar pe de alta constituie o diversiune perfidă, menită să zdruncine tradiţia sfântă, în lupta ei cu imaginaţia păcătoasă a omului modern. Este o diversiune din bine cunoscuta serie a lui Moş Gerilă versus Moş Crăciun, a „colindului“ comunist „Foaie verde portocală, noi suntem copii de şcoală….“ în dispreţul tradiţionalelor colinde româneşti, precum şi din gama celorlalte găselniţe ieftine şi lipsite de parfumul revigorant al istoriei creştine.

Aşadar, la un praznic ca acesta, vă invit pe toţi – cler şi popor - să devenim mai conştienţi de ceea ce este cu adevărat valoros şi reprezentativ pentru credinţa noastră, respingând instinctiv tot ceea ce constituie făcătură ori diversiune, anume construite în „laboratoarele“ celor care nu văd cu ochi buni spiritul jertfelnic al creştinismului – fundamentat pe jertfa Mielului -, ci caută să îl compromită prin substituiri ca cea a iepurelui – în ciuda caracteristicilor sale bine cunoscute.

Folclorul are farmecul şi frumuseţea lui, demne de istoria creaţiilor populare, ale mitologiei şi ale folcloristicii, dar aici se deturnează o simbolistică puternic ancorată în istoria, mentalitatea şi credinţa noastră, cu temeinice fundamente biblice, morale şi chiar dogmatice.

Să ne iubim credinţa – aceasta care tinde să fie socotită astăzi, de către omul secular, tot mai periculoasă şi mai dăunătoare copiilor până la vârsta majoratului - şi s-o împărtăşim, cu certitudinea că ne poate fi raţiune de a fi a existenţei noastre, izvor de speranţă în mijlocul obstacolelor de tot felul, far călăuzitor în viaţă, liman şi cetate mântuitoare.

Să preţuim învăţătura Bisericii noastre, istoria şi tradiţiile ei, conştienţi fiind că toate acestea au rodit şi s-au dezvoltat prin lucrarea înaintaşilor noştri sfinţi şi sub adumbrirea Duhului Sfânt, dar să învăţăm şi să ne apărăm de tot ceea ce ne-ar putea vătăma crezul nostru, morala, valorile noastre autentic creştine şi dragostea pentru tot ceea ce constituie tezaurul sacru al credinţei noastre.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Al vostru de tot binele doritor,

† SEBASTIAN

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/04/08/diversiunea-iepurasului-pastorala-ps-sebastian-pasti/

 

From the Sacrifice of the Lamb to the diversion of the Little Rabbit

Pastoral letter at the Ressurection of our Lord

Holy Easter is, undoubtedly, the greatest feast of Christianity; that’s why it is anticipated, every year, by a period of special preparation, consisting of fasting, praying and special Church services – clearly specified in the Triod – in order to properly meet the great feast of the Ressurection of our Lord.

So, being the referential feast of our faith, a lot of theology was written about it, there were developed special lithurgical norms, it appeared a divine symbolic significance, a folklore was created and the diversions also appeared, as the evil doesn’t let itself for long expected - diversions which try to minimize and ridicule the significance of such a feast.

The Christian world retained, from the Paschal symbols, especially the Cross – as a way of preparation and passage from death to the eternal life, the Lamb, as sacrificial animal par excellence, and the Egg, as the symbol of regeneration and continuation of life, because the Cross appears in the icon of the liberation of our protoparents, Adam and Eve from Hell(the true icon of the Ressurection in Orthodoxy), as a ground and altar of our  Salvation and Ressurection, and the egg as an image of our planet, of its cyclic movement and renewal – a sign of the man’s rebirth through Christ’s Death and Ressurection.

The symbol most frequently met, through the centuries, is the lamb. This one, with its innocence, candor and submissivness, was always “the symbol of  spring, and of the cyclical triumph of life against death”(Vasile Pistolea, “Paschal triptique” the cross, the lamb and the egg”) and represented the main sacrificial animal not only in the Christianity, but also in  the Judaism and even in the Islamism.

So the lamb appears as an offering made by Abel at the beginning of the world(Genesis 4, 4). Then, the lamb appears as a saving animal, for its blood , with which the Jews grease the doorsteps and the doorways of their houses in Egypt, saved their lives(Exodus 12, 21-27). Our Saviour Jesus Christ is compared with a lamb by the prophet Isaiah in his book(53, 7) and the Israelites are generally named “lambs” called to follow the Lord(Isaiah 40, 11).

In the New Testament, Christ our Lord is “the lamb of God, which taketh away the sin of the world”(John 1, 29), and “the good Shepard which giveth his life for the sheep”(John 10, 11). “Sheep” are called the Christians in the parable of the lost sheep(Luke 15, 3-7) and “speaking flock” and “little lambs”, when He forgave Peter the Apostle, who denied Christ(John 21, 15-17). Then, choosing to die just on the Judaic Passover, the Lord “personalized” the lamb from the sacrificial altars of the Old Testament, identifying Himself with that lamb and becoming Himself the offering on the altar of the whole mankind Salvation(idem, Religious Feasts and Traditions of the Romanians”). This is the reason why John the Apostle names Christ “the lamb” in the Book of Revelation” 28 times, presenting Him either as  Lord over the Sion Mount(Rev.14, 1), or triumphant over the death and Judge of the world(Rev. 5, 15; 5, 19).

 

Scrisoare pastorală la Învierea Domnului

„De la Jertfa Mielului la diversiunea iepuraşului“

 

Sfintele Paşti constituie, fără îndoială, cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, fapt pentru care şi este precedată, în fiecare an, de o perioadă de pregătire specială, ce constă în post, rugăciuni şi slujbe bisericeşti deosebite – toate rânduite amănunţit în Triod – în vederea întâmpinării aşa cum se cuvine a măritului praznic al Învierii Domnului.

Astfel, fiind sărbătoarea de referinţă a credinţei noastre, pe seama ei s-a scris multă teologie, s-au dezvoltat rânduieli liturgice speciale, a apărut o simbolistică sacră, s-a ţesut folclor şi, cum răul nu se lasă nici el prea mult aşteptat, au apărut şi diversiunile, în încercarea de a arunca în derizoriu însemnătatea unei sărbători ca aceasta.

Între simbolurile Paştilor, lumea creştină a reţinut mai ales Crucea – ca mod de pregătire şi de „trecere“ de la moarte la viaţă; Mielul – ca animal de sacrificiu prin excelenţă şi Oul – ca simbol al regenerării şi perpetuării vieţii. Aceasta, întrucât crucea apare în icoana eliberării protopărinţilor Adam şi Eva din iad (adevărata icoană a Învierii în Ortodoxie) ca „suport“ şi altar al mântuirii şi învierii, iar oul – ca cel ce nu o dată a fost asemănat planetei noastre, cu trimitere specială la renaşterea sau mişcarea lui ciclică – semn al renaşterii omului prin moartea şi Învierea lui Hristos.

Cel mai întâlnit simbol al Paştilor însă, de-a lungul veacurilor, a fost mielul. Acesta, cu inocenţa, candoarea şi supunerea sa, a constituit totdeauna „simbolul primăverii şi al victoriei ciclice a vieţii asupra morţii“ (Vasile Pistolea, Triptic pascal: Crucea, mielul, oul, Ed. Episcopiei Caransebeşului, 2013, p. 142) şi a reprezentat principalul animal de sacrificiu nu doar în creştinism, ci şi în iudaism şi chiar şi în islamism.

Astfel, mielul apare ca jertfă oferită de Abel încă de la începutul lumii (Fc. 4, 4). Apare, apoi, ca animal salvator, căci sângele său, cu care şi-au uns evreii pragurile şi uşorii caselor în Egipt, i-a scăpat pe aceia de moarte (Ieş. 12, 21-27). Cu un miel este asemănat Mântuitorul Hristos de către profetul Isaia în cartea sa (cap. 53, versetul 7) şi miei sunt numiţi, în general, şi israeliţii chemaţi să-I urmeze Domnului (Is. 40, 11).

În Noul Testament, Domnul Hristos este atât „mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii“ (In. 1, 29), cât şi „Păstorul cel bun, Care Îşi pune viaţa pentru oile Sale“ (In. 10, 11). Oi sunt numiţi credincioşii în parabola oii celei pierdute (Lc. 15, 3-7) şi turmă cuvântătoare şi mieluşei cu prilejul iertării Apostolului Petru, după ce acesta s-a lepădat de Hristos (In. 21, 15-17).Apoi, alegând să moară chiar de Paştele iudaic, Domnul a „personalizat“ mielul de pe altarele de jertfă ale Vechiului Testament, identificându-Se personal cu acesta şi devenind El Însuşi Jertfă pe altarul mântuirii universale a oamenilor (idem, Sărbători religioase şi datini la români, Ed. Marineasa, Timişoara, 2006, pp. 236-237). Este motivul pentru care Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Îl numeşte pe Hristos MIEL, în Apocalipsă, de 28 de ori, prezentându-L fie ca Domn peste muntele Sionului (Ap. 14, 1), fie ca biruitor al morţii şi judecător al lumii (Ap. cap. 5, 14 şi 19).

PROHODUL DOMNULUI ( versiunea integrala)