Cuviosul Iacob Singuraticul din Siria, prăznuit la 26 noiembrie

          

       Sfântul Iacob Pustnicul a fost ucenicul Sfântului Maron(14 februarie). El a dus viaţă pustnicească pe un munte, nu departe de cetatea Cirus din Siria. Sfântul a suferit răni cumplite, dar totdeauna a purtat lanţuri, a mâncat doar o dată în zi, după apusul soarelui  şi s-a rugat neîncetat. 

         După astfel de nevoinţe, el a atins desăvârşirea duhovnicească şi a primit de la Domnul putere asupra demonilor, darul vindecării şi chiar al învierii morţilor. Sfântul Iacob a adormit cu pace în Domnul.

Sfântul Clement, episopul Ohridei şi luminătorul bulgarilor

            

  

              Sfântul Clement, episcopul Ohridei, întocmai cu Apostolii, Naum, Sava, Goradz şi Anghelar erau slavi, discipoli ai Sfinţilor Chiril şt Metodie. La început, aceştia au vieţuit ca sihaştri în Moravia, unde Sfântul Goradz i-a urmat Sfântului Metodie ca episcop. El vorbea slavona, greaca şi latina fluent. Sfinţii  Clement, Naum, Angelar şi Sava erau preoţi.

            Luminătorii slavilor erau în opoziţie cu misionarii germani, care aveau sprijinul Papei şi patronajul prinţului Moraviei, Sviatopolk. Lupta dintre aceştia s-a axat pe problema slujirii în slavonă, pe Filioque şi pe postirea în zilele de duminică. Papa Ştefan al VI-lea înterzisese folosirea slavonei  în biserică.

            Susţinătorii ereziei celor trei limbi( care cereau folosirea a numai trei limbi în biserică: ebraica, greaca şi Latina), după ce au înlăturat limba strămoşească a popoarelor slavice, i-au adus pe discipolii Sfântului Metodie la judecată, inclusive pe Sfântul Clement. I-au supus apoi unor torturi cumplite, i-au târât prin spini şi i-au întemniţat vreme îndelungată, la fel cum făcuseră cu Sfântul Metodie, părintele lor duhovnicesc.

            În anul 886, unii dintre prizonieri au fost vânduţi şi au sfârşit ca sclavi pe piaţa din Veneţia. Ambasadorul împăratului bizantin Vasile Macedoneanul a mers la Veneţia, i-a răscumpărat pe sfinţi şi i-a adus la Constantinopol. Bătrânii mărturisitori au fost exilaţi. Nu se ştie unde a mers Sfântul Goradz, nici unde şi-a găsit refugiu Sfântul Sava. Naum şi Anghelar au mers în Bulgaria. În 907, Moravia s-a prăbuşit sub jugul maghiarilor, iar refugiaţii moravi au scăpat prin trecătorile prin care umblaseră şi sfinţii exilaţi de ei. Bulgarii i-au primit pe mărturisitorii slavi cu respect şi le-au cerut să le slujească în limba slavonă. Prinţul bulgar Boris căuta astfel de oameni ca ucenicii Sfântului Metodie, care lucrau pentru luminarea poporului său. Sfinţii au început imediat să studieze cărţi slavone adunate de nobilii bulgari.

            Sfântul Anghelar a murit curând, iar Sfântul Clement a primit însărcinarea să înveţe la Kutmichivitsa, o regiune din sud-vestul Macedoniei. În Biserica Răsăritului numai un om de valoare era ales să fie învăţător, un om recunoscut pentru viaţa lui pioasă şi dăruit cu harisma vorbirii, a predicării cuvântului lui Dumnezeu. Sfântul Clement fusese învăţător şi în Moravia, iar în Bulgaria a învăţat dreapta credinţă până în anul 893. El a organizat o şcoală la Curtea domnească, şcoală care a dobândit prestigiu pe vremea domniei lui  Simeon. În sud-vestul Macedoniei, Sfântul Clement a înfiinţat şcoli separate pentru copii şi adulţi.

            Sfântul îi instruia pe copii la scris şi citit; avea un număr uriaş de elevi. Cei aleşi pentru cler erau 3500 de bărbaţi. În anul 893, Sfântul Clement a devinit episcop de Dremvitsa, ori Velitsa şi Sfântul Naum i-a luat locul.

            Sfântul Clement a fost primul ierarh bulgar care a slujit, a predicat şi a scris în limba slavonă. El a pregătit sistematic oameni din rândul slavilor pentru a deveni clerici. Sfântul episcop a lucrat spre slava lui Dumnezeu până la bătrâneţe. Dar când i-au slăbit puterile şi nu a mai fost în stare să-şi îndeplinească responsabilităţile, el i-a cerut ţarului Simeon să-l lase să se retragă.

            Ţarul l-a rugat să nu părăsească serviciul la catedrală şi Sfântul a continuat să slujească. Apoi a mers la Ohrid, la o mănăstire pe care o ctitorise, unde a continuat opera de traducere a unor părţi importante din Penticostar.

Curând Sfântul s-a îmbolnăvit grav şi a plecat la Domnul în anul 916. Trupul sfântului a fost pus într-un sicriu pe care îl făcuse cu mâinile sale şi a fost îngropat în Mănăstirea Sf. Pantelimon din Ohrid.

            Sfântul Clement este considerat primul autor în limba slavonă. Nu numai că a continuat opera de traducere  a Sf. Chiril şi Metodie, dar a lăsat şi opera proprii, primele mostre de literatură duhovnicească slavonă. Multe dintre lecţiile şi predicile Sfântului Clement au fost aduse în Rusia, unde au fost citite şi copiate de creştinii ruşi cu evlavie.

           Sfântul Clement este prăznuit la 25 noiembrie şi la 27 iulie.

Sfântul mucenic Mihail, Prinţ de Tver(22 noiembrie)

          

Sfântul, drept-credinciosul prinţ Mihail de Tver s-a născut în anul 1272, după moartea tatălui său, Marele Prinţ Yaroslav Yaroslavich, unul din fraţii sfântului Prinţ Alexandru Nevski. În călătoria sa către Hoardă, Prinţul Yaroslav s-a îmbolnăvit şi a fost tuns monah cu numele Atanasie, apoi a murit. Mama lui Mihail, Xenia, şi-a crescut fiul într-o fierbinte dragoste de Dumnezeu. Mihail a fost educat şi a studiat sub îndrumarea Arhiepiscopului de Novgorod, probabil Clement. El a luat locul fratelui său mai mare, Sviatoslav, în Principatul Tver.

            În 1285, el a construit o biserica de piatră în cinstea Schimbării la Faţă a Mântuitorului, pe locul unei biserici de lemn cu hramul “Sf. Cosma şi Damian”. După moartea Marelui Prinţ Andrei Alexandrovich (+1305), Mihail a mers la Hoarda de Aur şi a primit garanţia Marelui Han ca successor de drept la tronul principatului. Dar Prinţul Yurii Danilovich al Moscovei nu a vrut să se supună acestei hotărâri, fiindcă dorea conducerea principatului pentru sine. El a mers deseori la Hoarda de Aur, condusă de noul Han Uzbek, care se convertise la mahomedanism şi se distingea prin cruzimea şi fanatismul lui. Prinţul Yurii a ştiut cum să câştige bunăvoinţa Hanului şi s-a căsătorit cu sora acestuia, Konchaka, devenind Mare Prinţ.

         

           Dar nici atunci nu a fost mulţumit, ci a început un război fratricid cu Tverul. În armata lui Yurii era un detaşament de tătari, trimis de Uzbek şi condus de Kavgadi. Dar bărbaţii din Tver, conduşi de sfântul Prinţ Mihail, l-au înfrânt pe Yurii la 22 decembrie 1317. Au fost luaţi mulţi prizonieri, inclusiv Kavgadi, pe care Sf. Mihail l-a eliberat, şi soţia Prinţului Moscovei, Konchaka, care a murit pe neaşteptate în Tver.

            Printul Yurii l-a acuzat pe Mihail înaintea Hanului că a otrăvit-o pe Konchaka. Hanul s-a mâniat, ameninţând să distrugă principatul Tverului şi toate posesiunile lui Mihail şi a cerut ca Prinţul să vină să-i dea socoteală. Nevrând să risipească sânge rusesc nevinovat, Prinţul Mihail s-a dus de bunăvoie la Marele Han, ştiind că aceasta înseamnă moarte pentru el. Şi-a luat bun rămas de la familia sa şi de la poporul său, apoi a primit binecuvântare pentru mucenicie de la duhovnicul său, Părintele Egumen Ioan.

            “Părinte, am fost foarte preocupat de pacea creştinilor, dar pentru păcatele mele, n-am putut să pun capăt războiului între fraţi. Acum dă-mi binecuvântare, ca prin vărsarea sângelui meu, ei să aibă puţină pace şi ca Domnul să-mi ierte păcatele.” 

            La Hoardă s-a ţinut un judeţ nedrept, găsindu-l pe sfânt vinovat de neascultare faţă de Han şi condamnându-l la moarte. L-au luat cu străji şi l-au pus între butuci. După obiceiul său, Sfântul Mihail citea continuu la Psaltire şi-I mulţumea lui Dumnezeu că i-a îngăduit să sufere pentru El. De vreme ce mâinile mucenicului erau prinse în butuci, un băiat statea dinaintea lui şi întorcea foile Psaltirii. Sfântul a fost ţinut aşa pentru multă vreme, îndurând bătăi şi batjocură. Îi ziceau în bătaie de joc să fugă, dar sfântul răspundea cu îndrăzneală: “În toată viaţa mea niciodată n-am fugit dinaintea vrăjmaşului. Dacă mă salvez pe mine şi poporul meu rămâne în primejdie, ce fel de slavă este aceasta? Nu, să se facă voia Domnului.”

            Prin mila Domnului, el n-a fost lipsit de mângâiere duhovnicească: preoţi ortodacşi îl grijeau, egumenii Alexandru şi Marcu. În fiecare săptămână se spovedea şi se împărtăşea, primind creştineasca pregătire de moarte. Instigaţi de Prinţul Yurii şi de Kavgadi, care căutau să se răzbune pentru înfrângerea suferită, asasini plătiţi au năvălit în tabăra unde era ţinut prizonier Mihail. Ei l-au bătut cumplit pe mucenic şi l-au lovit cu picioarele, iar la urmă unul din ei l-a înjunghiat cu un cuţit.

            Trupul gol al mucenicului a fost expus spre profanare, apoi l-au acoperit cu o haină şi l-au pus pe o scândură legată de un car. In timpul nopţii, două străji au fost trimise să păzească Truplui, dar s-au întors înfricoşate. Dimineaţa, trupul mucenicului nu a mai fost găsit pe scândură.

            În timpul nopţii ce trecuse mulţi creştini şi chiar tătari văzuseră doi nori strălucitori deasupra locului unde zăcea trupul mucenicului. Deşi prin stepă cureierau multe sălbăticiuni, nici una nu s-a atins de trupul său. Dimineaţa următoare toţi strigau: “Prinţul Mihail este un sfânt şi a fost ucis pe nedrept.” De la Hoardă, trupul prinţului a fost transportat la Moscova, fiind îngropat în biserica de lemn a Mântuitorului din Kremlin.

            După numai un an, în 1318, poporul Tverului a aflat despre soarta prinţului lor. La dorinţa soţiei lui, drept-credincioasa Prinţesă Ana de Kashin, şi la cererea poporului, sfintele moaşte ale Prinţului Mihail au fost mutate în oraşul său natal, la 6 septembrie 1320, fiind puse în biserica pe care Sfântul o ridicase în cinstea Schimbării la Faţă a Mântuitorului. Venerarea Sf. Mihail a început acolo imediat după aducerea sfintelor moaşte la Tver, iar canonizarea lui de către Biserică s-a înfăptuit în anul 1549.

            Pe 24 noiembrie 1632, moaştele Sf. Mihail au fost dezvelite spre venerare. Sfântul a ajutat de multe ori poporul rus. În 1606, polonii şi lituanienii care asediau Tverul au văzut un călăreţ minunat pe un cal alb, ieşind din cetate cu spada în mână şi punându-i pe fugă. Când au văzut o icoană a Sf. Prinţ Mihail, faţă de arhiepiscopul Teoctist al Tverului au jurat că acesta fusese călăreţul minunat.

Noul hieromartir Alexis Benemanskii din Tver(22 noiembrie)

          

          Născut pe 6 ianuarie 1881, în regiunea Tver, Noul Martir Alexis Constantinovich Benemanskii a fost preot în dioceza Tver, Rusia, la începutul anilor 1900. El s-a opus hotărât Bisericii Vii, care a fost organizată în 1920 de către Statul Sovietic, cu scopul de a provoca şi contesta legitimitatea Patriarhatului de la Moscova şi pe Sfântul Tihon, Patriarhul însuşi al Bisericii Ruse. Părintele Alexis a fost neobosit în apărarea Bisericii canonice împotriva “renovaţioniştilor” şi nu şi-a sacrificat principiile. De-a lungul anilor, Părintele Alexis a fost arestat de patru ori, întemniţat şi exilat.  

            Pe 21 noiembrie (4 decembrie) 1937, a fost din nou arestat, împreună cu  preotul Elias Gromoglasov, şi a fost supus martiriului a doua zi, sub falsa acuzaţia că a luat parte la acţiuni contra-revoluţionare, organizate de Arhiepiscopul Thaddeus din Tver, Noul Martir, care fusese arestat trei zile mai înainte şi apoi martirizat.

            Părintele Alexis a fost canonizat Dioceza din Tver  în anul 1999 şi a fost trecut în rândul noilor Martiri şi Mărturisitori de sub jugul sovietic, de către Biserica Ortodoxă Rusă în anul 2000.

New Hieromartyr Alexis (Benemanskii) of Tver

Commemorated on November 22

            Born January 6, 1881 in the Tver region, the New Martyr Alexis Constantinovich Benemanskii was a priest of the Diocese of Tver, Russia, during the early 1900s. He widely opposed the Living Church, which had been set up in the 1920s by the Soviet state to challenge the legitimacy of the Patriarchate of Moscow and, initially, Saint Tikhon himself. He was tenacious in defending the canonical Church against the "renovationists," as proponents of the Living Church were called, and was unwilling to sacrifice his principles. Over the years, he had been arrested four times and imprisoned or exiled.

            On December 4/November 21, 1937, he was arrested again, together with his coworker Archpriest Elias Gromoglasov, and martyred the following day, having been accused of taking part in fictitious counter-revolutionary activities allegedly organized by the New Martyr Archbishop Thaddeus of Tver, who was arrested three days later and subsequently martyred. He was canonized by the Diocese of Tver in 1999 and was numbered among those glorified as new martyrs and confessors of the Soviet Yoke by the Russian Orthodox Church in August 2000.

Acatistul Sf. Cuvios Paisie de la Neamt

Saint George of Amastris

           Saint George of Amastris  had a monastic background and an ascetic training; he was "the model for ascetics," the "adornment of the priesthood," and the "support of the migados", of those who lived the mixed life. Of miraculous birth and noble parentage, he rejected his academic prowess for a deeper knowledge of God; he renounced worldly pleasures and even ecclesiastical honours in preference for an austere and dedicated religious vocation. He longed for the wilderness, having in his mind the examples of Elijah, Moses, and John the Baptist. George was not content simply to pursue the ascetic life in the world, for he chose to live for some time both as a semieremitic monk and then as a member of a cenobitic monastic community. In a monastery at Bonyssa he devoted himself to a rigorous ascetic discipline, spending large parts of his day and night in meditation on the Scriptures and the Lives of saints. Among the brothers he lived the angelic life, "on the boundary of both human and bodiless nature". But he was not to remain in this peaceful retreat, for his virtuous life "could no longer be concealed just as a lamp cannot hide on a mountain top, nor a pearl conceal its own brilliance"

            Before long an embassy from Amastris arrived at George's monastery to persuade the holy monk to take the place of the city's recently deceased bishop. The envoys seemed to regard the Episcopal vocation as a higher calling. They exhorted George to imitate the saints and apostles of old, who had carried the message of God's mighty deeds to all people, "for the perfection of virtue is not characterized by providing for oneself but rather ... in the care and salvation of the many". George rebuffed the entreaties of the envoys and countered their arguments. He considered the episcopate a high and worthy aspiration, but, alluding to his own monastic vocation, he feared lest "the better" be dragged down by "the worse" and said he wished to remain unenslaved by intercourse with what was inferior; he insisted that his own path led to the highest of goods (pros to eschaton ton agathon), and he in no way wished to be deterred from it. Ignoring his vigorous refusal, the envoys took hold of George against his will and dragged him off to Constantinople for consecration.

            Once he had assumed the Episcopal dignity, George fulfilled his commission with diligence", providing "indelible images of virtue" and teaching by deed as much as by word. Nor did the bishop abandon his monastic ideals. His continuing advocacy of the ascetic life appears in an interlude regarding Emperor Nicephorus Ι (802-811), whom George had served as a spiritual adviser prior to Nicephorus's reign. Inspired by the saint, the emperor himself is said to have aspired to an ascetic life. He secretly donned George's coarse tunic and threadbare cloak, regarding these garments as "the safeguard and strength of his kingdom." Moreover, he scorned his luxurious bed, spent sleepless nights on the ground, and allegedly considered as nothing the imperial diadem and his very rule over the Romans compared with his association with the holy man.

            Admittedly it is not ascetic feats but powerful prayers and miraculous deeds that fill most of the remaining pages of the Life. Such acts were common manifestations of the spiritual authority of a holy ascetic-turned-bishop, and George proved no exception. Whether repulsing barbarians, stilling the water and the wind, miraculously producing the required eucharistic elements, or posthumously healing the blind, the lame, and the sick, he repeatedly demonstrated the power of holiness as he prevailed against evil forces threatening the people of God.

            If Ignatius the Deacon is the author of the Life of George of Amastris, then the same model of leadership is operative in his iconoclast Life and his later iconodule vita of Patriarch Nicephorus. Nicephorus, too, is said to have renounced the world (in his case, a successful career in the imperial service) for a solitary ascetic and contemplative life, reluctantly accepting the patriarchate only on the condition that he first be permitted to take monastic vows .

            From both perspectives, then, the complementarity of monastic life with a future ecclesiastical career is taken for granted or even idealized. Thus the Life of George provides one of several examples of the fact that iconoclasm did not necessarily mean monachomachy. Supporting this hagiographical evidence is the simple fact that two of the three iconoclast patriarchs of Constantinople in the ninth century were themselves monks and even abbots before their promotion to the Episcopal throne.

            Indeed the monastic life was often deemed a surer mark of the true spiritual authority of a Christian leader than Episcopal office itself. Also worth noting is a distinction about timing. The Life of George of Amastris is an example of relatively rare hagiography dating from the iconoclast period itself. Evidence from this non-iconodule Life, then, helps to dispel the assumption that a monastic episcopate arose in the aftermath of Iconoclasm or principally as a result of the monastic triumph in that struggle.      

Sfinţitul Mărturisitor Agatanghel, mitropolitul Yaroslavului(II)

Yaroslav – oraşul cu multe biserici

            “Înainte ca declaraţia să devină larg cunoscută, Mitropolitul Agatanghel şi cu mine am fost chemaţi la GPU Yaroslav, unde am fost primiţi de tovarăşul Tuchkov, venit de la Moscova…” Tuchkov l-a întrebat pe Agatanghel ce s-a plănuit în Yaroslav împotriva lui Serghie, iar mitropolitul i-a redat esenţa declaraţiei sale şi apoi a întrebat: “Cum vi se pare acest discurs, nu găsiţi că este contrarevoluţionar  şi apt să ne aducă neplăceri din partea voastră?” Tovarăşul Tuchkov a declarat  că nu crede aşa ceva şi că nu se întrevede nicio interferenţă a GPU în afacerile noastre…”

            Această ultimă remarcă a lui Tuchkov poate părea surprinzătoare la început; totuşi, era în deplin accord cu politica GPU de a încuraja diviziunile şi schismele în Biserică. Odată schisma pe deplin formată, urmau represiuni împotriva celor mai “de dreapta” contrarevoluţionari – adică împotriva Adevăratei Biserici Ortodoxe. Mitropolitul Iosif a continuat cu o evaluare a importanţei declaraţiei de la Yaroslav:

             “Ca un strigăt din inimă, ea este vie în inimile multora dintre cei mai sensibili oameni ai Bisericii. Importanţa ei istorică este de neşters şi va dura până la sfârşitul veacurilor, aşa încât, într-un Consiliu bisericesc liber ales, de drept, acţionând liber, să poată da un material valoros care să reveleze adevărata cauză a Bisericii aflate acum în ruină…”

            Declaraţia a fost distribuită din ordinal Mitropolitului Agatanghel, tuturor celor care cereau sfat şi îndrumare, cu explicaţia că, prin hotărârea sinodală [probabil ucazul 362, din 20 nov. 1920] şi în absenţa  unei autorităţi centrale care să se bucure de încrederea poporului, sau din imposibilitatea de a comunica cu această autoritate,  ierarhii locului sunt împuterniciţi să conducă independent."

            Pe 11 aprilie, mitropolitul Serghie şi sinodul lui, în timp ce le-a interzis să slujească altor ierarhi care semnaseră declaraţia, s-au abţinut să îl pedepsească pe mitropolitul Agatanghel. Rezoluţia declară că, deşi mitropolitul ar merita să fie caterisit din cauza actelor sale  litigioase, totuşi, având în vedere “serviciile aduse de el Bisericii în trecut” şi “sănătatea precară”, i se dă o lună ca să se căiască”, după care, nepocăindu-se,  i se va interzice să  mai slujească.

            Pe 10 mai, mitropolitul Agatanghel, arhiepiscopul Varlaam şi episcopul Eugen i-au scris lui Serghie, spunându-I că ei nu-i resping autoritatea ca deputat patriarhal locum tenens şi că nu au rupt comuniunea în rugăciune cu el. Totuşi, la punctual 5 al acestei scrisori se spune: “Hotărârile deputaţilor care deranjează conştiinţa religioasă a poporului şi a noastră şi care, în convingerea noastră, încalcă sfintele canoane, noi nu putem şi n-am putea să le ducem la îndeplinire, având în vedere circumstanţele create pe plan local.”

            Acesta a fost un pas înapoi în comparaţie cu declaraţia din februarie şi l-a consternat pe mitropolitul Iosif. Totuşi, punctual 5 păstra o oarecare distanţă spirituală între ierarhii din Yaroslav şi mitropolitul Serghie, şi pe 30 mai, sinodul lui Serghie “observa cu regret” că “declaraţia scrisă a mitropolitului Agatanghel de Yaroslav, arhiepiscopului Varlaam (Ryashentsev) şi episcopului Eugen(Kobranov) de Rostov din 10 mai, nu exprimă cu hotărâre faptul că sunt conştienţi de amploarea şi caracterul distructiv al încercării la care ei au supus Biserica; prin punctual 5 al declaraţiei se pierde orice  speranţă că încercarea pe care au provocat-o se va înlătura.” Totuşi, profitând de lipsa de claritate a  scrisorii din 10 mai, Serghie a anunţat că arhipăstorii din Yaroslav s-au reconciliat cu el.

            Dar nu era vorba de nicio reconciliere: mitropolia de Yaroslav rămânea de facto autocefală până la moartea mitropolitului. Potrivit Schi-episcopului Petru, mitropolitul Agatanghel l-a sfătuit ca, dacă mitropoliţii Agatanghel, Chiril, Petru(Ladygin) şi Iosif ar muri, el să se îndrepte spre mitropolitul Antonie (Khrapovitsky), preşedintele Bisericii Ruse din diaspora, care era un oponent al mitropolitului Serghie.

            Şi când mitropolitul Serghie i-a scris, cerându-i să nu rupă comuniunea cu el şi să se alăture Bisericii din Catacombe, mitropolitul Agatanghel i-a răspuns cu o deplină tăcere. Că Vlădica Agatanghel nu s-a reconciliat cu mitropolitul Serghie o afirmă şi nepoata lui, A. V. Preobrazhenskaya şi mitropolitul Iosif, care în 1929 scria: “ Nu cu mult înainte de moartea sa, Agatanghel şi-a exprimat intenţia de a-şi reînnoi protestul împotriva lui Serghie, care îl adusese iar la limita răbdării. Mitropolitul Serghie înţelesese “concesiile” din mai ca o completă retractare a declaraţiei din februarie. Agatanghel a afirmat insistent că aceasta rămâne valabilă, pe când era bombardat cu cereri de a duce la îndeplinire decretele lui dubioase. Aceasta (împreună cu falsele denunţuri ale lui Serghie, care defăimau întreaga noastră muncă) deşteptase în mitropolitul Agatanghel dorinţa de a începe iar lupta, dar n-a reuşit să o facă…” Potrivit unei surse, mitropolitul Agatanghel a compus o epistolă dură împotriva lui Serghie, în septembrie 1928.

            Mitropolitul a murit în Yaroslav la 3/16 octombrie 1928. Pe 31 decembrie 1928, Hieromartirul Serafim, arhiepiscop de Uglich, scria în jurnalul său:

“L-am pierdut pe bătrânul Mitropolit Agatanghel, care a reprezentat un mare chip de smerenie şi de înţelepciune smerită. Istoria va pronunţa dreptatea lui şi îi va binecuvânta numele. Veşnică să-i fie pomenirea!”

Sursa:

http://www.academia.edu/10194265/THE_HOLY_NEW_MARTYRS_OF_CENTRAL_RUSSIA