Intrarea Domnului în Ierusalim

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Astăzi Hristos intră nu numai pe calea suferinţelor Sale, ci şi a acelei groaznice singurătăţi care Îl învăluie în toate zilele Săptămânii Patimilor Sale. Singurătatea începe cu o neînţelegere; poporul se aşteaptă ca intrarea Domnului în Ierusalim să fie triumfala procesiune a unui leader politic, a unui leader care va elibera poporul Său de opresiune, de sclavie, de ceea ce el consideră fără de Dumnezeu – fiindcă păgânismul de orice fel şi idolatria este o negare a Dumnezeului celui viu. Singurătatea se va dezvolta apoi într-o groaznică singurătate, aceea de a nu fi înţeles nici măcar de către ucenicii Săi. La Cina cea de Taină, când Mântuitorul le vorbeşte pentru ultima oară, ei se vor îndoi permanent de  înţelesul vorbelor Sale. Şi mai târziu, când merge în grădina Ghetsemani, înainte de înspăimântătoarea moarte pe care o are de înfruntat, cei mai apropiaţi ucenici ai Săi, Petru, Ioan şi Iacob – pe care i-a ales să-L însoţească, adorm, deprimaţi, osteniţi, deznădăjduiţi. Culmea acestei singurătăţi va fi strigătul lui Hristos de pe cruce: “Dumnezeu; Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Abandonat de oameni, respins de poporul Israel, El întâlneşte extrema părăsire şi moare fără Dumnezeu, fără oameni, singur, numai cu dragostea Lui de Dumnezeu şi de oameni, moare de dragul omenirii şi spre slava lui Dumnezeu.

            Începutul Pătimirii lui Hristos este procesiunea triumfală de azi. Poporul aştepta un rege, un conducător – şi l-au găsit pe Mântuitorul sufletelor lor. Nimic nu amărăşte mai mult o persoană decât o speranţă pierdută, înşelată; şi aşa se explică de ce poporenii, care L-au primit astfel, care  au fost martori învierii lui Lazăr, care au văzut minunile lui Hristos şi i-au ascultat învăţăturile, au admirat fiecare cuvânt al Său, care erau gata să-I devină discipoli cât timp le aducea victorii, s-au despărţit de El, I-au întors spatele şi câteva zile mai târziu au strigat: “ Răstigneşte-L, răstigneşte-L!”. Iar Hristos a petrecut toate acele zile în singurătate, ştiind ce Îl aşteaptă, abandonat de toţi în afară de Maica Domnului, care a stat tăcută alături, aşa cum a făcut pe parcursul întregii sale vieţi, participând la tragicul urcuş al Fiului ei către Cruce; ea care a primit Bunavestire, dar care a primit şi profeţia lui Simeon că o sabie va trece prin inima ei tot în tăcere.

             Pe parcursul zilelor următoare, nu doar ne vom aminti, ci vom fi prezenţi la Patimile lui Hristos. Vom face parte din mulţimea care  îi înconjura pe Hristos şi pe ucenicii Săi şi pe Maica Domnului. Pe măsură ce ascultăm lecturile din Sfânta Evanghelie, ascultăm rugăciunile Bisericii, ne imaginăm aceste zile ale Patimilor, să ne întrebăm fiecare pe sine: “Eu unde stau, cine sunt eu în această mulţime? Un fariseu? Un scrib? Un trădător, un laş? Sau stau printre Apostoli?” Dar şi ei au fost copleşiţi de frică. Petru L-a renegat de trei ori, Iuda L-a trădat, Ioan, Iacob şi Petru au adormit tocmai când Hristos avea mai multă nevoie de  dragostea omenească şi de sprijin; ceilalţi ucenici au fugit, nimeni n-a rămas în afară de Ioan şi de Maica Domnului, cei care erau legaţi de El cu acel fel de dragoste care nu se teme de nimic şi este gata să ia parte la orice.

            Încă o dată să ne întrebăm cine suntem şi unde stăm, care este poziţia noastră în această mulţime. Stăm noi cu nădejde sau cu disperare, sau cum? Şi dacă stăm cu indiferenţă, şi noi facem totuşi parte din mulţimea îngrozitoare care Îl înconjura pe Hristos, ascultând şi apoi plecând de acolo; aşa cum vom pleca de la Biserică. Sfânta Cruce va sta aici  Joi şi vom citi Sfintele Evanghelii despre Cruce, Răstignire şi moarte – şi apoi ce se va întâmpla? Crucea va rămâne, dar noi vom pleca acasă să ne odihnim, să mâncăm, să dormim, să ne pregătim pentru osteneala zilei următoare. Şi  în tot acest timp, Hristos este pe Cruce, Hristos este în mormânt. Ce lucru groaznic este acesta, exact ca ucenicii în vremea lor, nu suntem în stare să petrecem o noapte, o oră cu  El. Să ne gândim la aceasta şi în ceasul din urmă să ne întoarcem la Hristos strigând cu vorbele tâlharului : “Pomeneşt-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!” Amin.

            http://masarchive.org/Sites/Site/Texts-E-Sermons.html

Predică la Duminica Sfintei Maria Egipteanca

          În  numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh

          În a cincia duminică a Postului Mare o pomenim pe Sfânta Maria Egipteanca şi ea ne poate învăţa multe din cele ce trebuie să ştim. Ea a fost o păcătoasă, cunoscută public, o tentaţie şi un scandal pentru bărbaţi. Cum a devenit păcătoasă nu ştim; ori că a fost sămânţa răului în ea, ori că a fost sedusă sau violată, cum a devenit o prostituată nu vom şti niciodată. Ceea ce ştim cu certitudine este că într-o zi ea a ajuns la o biserică a Maicii Domnului – chipul desăvârşirii – şi dintr-o dată a simţit că nu poate intra. Nu e nevoie să ne imaginăm că o forţă nevăzută miraculoasă a oprit-o să treacă pragul bisericii; forţa a fost probabil în ea însăşi; ea a simţit că tărâmul era prea sfânt şi persoana Maicii Domnului preasfântă ca ea să îndrăznească să intre şi să stea în pridvorul bisericii.

          Atât a fost deajuns pentru ea ca să-şi dea seama că întregu-i trecut era întuneric şi că nu era decât o cale de a ieşi din întuneric: să se scuture de tot răul şi să înceapă o viaţă nouă. Ea nu s-a dus pentru sfat, nu s-a dus să se spovedească, ci a ieşit din cetate în pustie, în pustiul arzător unde nu era nimic altceva decât nisip, căldură şi foame, şi o singurătate descurajantă.

          Ea ne poate învăţa ceva măreţ. Aşa cum Sfântul Serafim de Sarov a repetat de multe ori celor care veneau la el, diferenţa dintre un păcătos  care este pierdut şi unul care şi-a găsit calea către mântuire nu stă în altceva decât în hotărâre. Harul lui Dumnezeu este mereu acolo, dar noi, nu. Dar Maria a răspuns; prin oroarea noii percepţii de sine ea a răspuns sfinţeniei, harului şi desăvârşirii în sfinţenie a Maicii Domnului şi n-a fost nimic, nimic prea mult pentru ca ea să îşi schimbe viaţa.

          An după an, în postire şi în rugăciune, în căldura arzătoare, în disperata singurătate a pustiei, ea a luptat cu tot răul care se acumulase în sufletul său; fiindcă nu este deajuns să devii conştient de rău, nici măcar să-l respingi printr-un act al voinţei, el este acolo, în amintirile, dorinţele, slăbiciunile noastre, în putreziciunea pe care răul o aduce. Ea a trebuit să lupte întreaga viaţă, dar la sfârşitul vieţii a triumfat; într-adevăr, ea a luptat lupta cea bună, a devenit curată de orice pată, a putut intra în Împărăţia lui Dumnezeu; nu într-o biserică, nu într-un loc, ci în veşnicie.

          Ea ne poate învăţa multe: ne poate învăţa că numai dacă într-o zi vom deveni conştienţi că în tărâmul în care noi păşim atât de liber – în biserică, sau pur şi simplu în lumea creată de Dumnezeu şi care a rămas curată de orice rău, deşi subordonată, supusă răului din cauza noastră- este atâta sfinţenie  încât numai noi nu avem un loc acolo, ne-am putea pocăi ca răspuns, adică ne-am putea întoarce îngroziţi de la noi înşine, împotriva nouă înşine cu hotărâre. Apoi am putea să-i urmăm exemplul.

          Acest exemplu al ei  ne este prezentat ca un moment de încununare a acestei primăveri a vieţii care este Postul. Cu o săptămână în urmă am auzit învăţăturile şi chemarea Sfântului Ioan Scărarul, cel care a stabilit o întreagă scară a desăvârşirii pentru noi, ca să biruim răul şi să ajungem la lumină. Iar azi vedem pe cineva care din adâncul păcatului a fost adusă la înălţimea sfinţeniei, şi cum spune Canonul Sfântului Andrei Criteanul: “Fii sigur că Dumnezeu, care poate să-l vindece pe lepros, poate curăţii şi lepra care este în tine”.

          Să vedem, deci, în Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca o nouă încurajare, o nouă speranţă, o nouă bucurie, dar şi o provocare, o chemare, fiindcă este zadarnic să cântăm laude sfinţilor dacă nu învăţăm de la ei şi nu-i luăm ca modele. Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj

http://masarchive.org/Sites/texts/1990-04-01-1-E-E-S-EM04-159StMaryOfEgypt.html

Cuviosul Ioan al Scării

          Sfântul Ioan Scărarul este prăznuit de Sfânta Biserică ca un mare ascet şi ca autor al “Scării”. O renumită carte duhovnicească, de la care el îşi trage numele de “Scărarul”(Climax).

          Aproape că nu sunt informaţii despre originile Sfântului Ioan. O tradiţie sugerează că s-ar fi născut în Constantinopol în jurul anullui 570 şi că a fost fiul Sfinţilor Xenofont şi Maria(26 ianuarie).

          Ioan a plecat la Muntele Sinai când avea numai şaisprezece ani, intrând în ascultarea Avvei Martirius, ghidul său spiritual şi părintele său duhovnicesc. După patru ani, Ioan a fost tuns monah. Avva Strateghios, care a fost de faţă la călugăria lui, i-a prezis că va deveni un mare luminător al Bisericii lui Hristos.

          Vreme de nouăsprezece ani, Sfântul Ioan a progresat în monahism, în ascultare de părintele său duhovnicesc. După moartea Avvei Martirius, Sfântul Ioan a început o viaţă solitară, stabilindu-se într-un loc pustiu numit Tola, unde a petrecut 40 de ani, lucrând în tăcere, post, rugăciune şi lacrimi de pocăinţă. Nu este o întâmplare că în Scara sa Sfântul Ioan vorbeşte despre lacrimile de pocăinţă:

          “Întocmai cum focul arde şi distruge lemnul, lacrimile curate  spală de impurităţi, atât externe, cât şi interne.”

          Sfânta lui rugăciune era puternică şi eficace, aşa cum putem vedea dintr-un exemplu desprins din viaţa sfântului bineplăcut lui Dumnezeu.

          Sfântul Ioan avea un ucenic numit  Moise. Odată, sfântul i-a poruncit să aducă gunoi pentru fertilizarea pământului în grădina de legume. După ce şi-a împlinit ascultarea, Moise s-a aşezat să se odihnească la umbra unei bucăţi de stâncă, din cauza soarelui dogorâtor al verii. Sfântul Ioan se afla în chilia sa, dormind uşor. Deodată un om cu o înfăţişare uimitoare a apărut în faţa lui şi l-a trezit pe ascet, reproşandu-i: “Ioane, de ce dormi aşa fără chibzuială, când ucenicul tău Moise este în primejdie?”

          Atunci Sfântul Ioan s-a trezit imediat şi a început să se roage pentru ucenicul său. Când Moise s-a întors seara, Sfântul Ioan l-a întrebat dacă nu i s-a întâmplat vreun necaz. Călugărul atunci i-a răspuns: “O stâncă mare ar fi căzut peste mine pe când dormeam sub ea la prânz, dar am părăsit locul acela fiindcă mi s-a părut că te aud strigându-mă. “ Sfântul Ioan nu i-a spus nimic despre viziunea avută ucenicului, dar a dat slavă lui Dumnezeu, mulţumind.

          Sfântul Ioan mânca hrana ce se îngăduia de către regula monastică, dar cumpătat. El nu dormea foarte mult, doar atât cât să-şi menţină puterea, ca să nu-şi ruineze mintea prin privegherea neîncetată. “Nu postesc neîncetat”, spunea el, “nici nu priveghez mereu toată noaptea, nici nu dorm pe pământ, dar mă abţin cât pot..., şi Domnul  curând mă va mântui.”

          Următorul exemplu de smerenie a Sfântului Ioan este remarcabil. Dăruit cu discernământ, şi obţinând înţelepciune prin experienţa sa duhovnicească, el primea cu dragoste pe toţi cei care veneau la el şi-i călăuzea la mântuire. Intr-o zi, nişte călugări invidioşi i-au reproşat că este prea vorbăreţ, iar Sfântul Ioan a păstrat tăcerea vreme de un an întreg.Călugării şi-au dat seama de greşeala lor şi s-au dus la ascet şi l-au rugat să nu-i priveze de folosul duhovnicesc al convorbirilor sale.

          Ascunzându-şi nevoinţele ascetice de alţii, Sfântul Ioan se retrăgea uneori într-o peşteră, dar vestea despre sfinţenia sa se răspândea în toate părţile. Călători de pretutindeni veneau la el, dorind să-i audă cuvintele ziditoare şi mântuitoare. După patruzeci de ani de sihăstrie, el a fost ales ca egumen al Sinaiului pe când avea şaptezeci şi cinci de ani.  Sfântul Ioan a condus mănăstirea timp de patru ani.  Spre sfârşitul vieţii, Domnul i-a dăruit clarviziunea şi darul facerii de minuni.

          La cererea Sfântul Ioan, egumenul mănăstirii Rait*, a scris inegalabila “Scară”, o care cu indicaţii ascetice pentru monahii care doreau să obţină desăvârşirea duhovnicească.  Cunoscând înţelepciunea şi darurile duhovniceşti ale Sfântului Ioan al Sinaiului, egumenul Raitului i-a cerut să consemneze tot ceea ce era necesar pentru mântuirea monahilor. O astfel de carte va fi  “o scară sprijinită pe pământ”(Gen. 28, 12), conducând oamenii către porţile cerului.

 *

Împăratul Justinian n-a construit numai faimoasa mănăstire a Sf. Ecaterina, ci şi mănăstirea Rait, în oraşul Rait, actualul El Tur, care a fost port la Marea Roşie încă din vremea fenicienilor.

În Biblie, El Tur este numit Elim, unde Moise a sosit la cei 70 de smochini şi la cele 12 izvoare de apă(Exodul 15, 27). Vechiul oraş Rait(acum El Tur) a fost situat în golf, care formează un port natural lângă vărsarea Golfului Suez. Aprovizionarea se făcea prin corăbii şi stocul se păstra în mănăstirea Rait, înainte de a se aduce la mănăstirea Sinai(azi mănăstirea Sf. Ecaterina”).

Lavra Rait a fost distrusă în secolul al XI-lea. Excavaţiile au adus la lumină ruinele complexului monahal.