SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG - LEPĂDAREA DE LUME

Cuvântul al XX-lea Despre lepădarea de lume şi despre tăierea voii către cei ce au cerut sa le scriu cum se cuvine a duce viaţa pustnicească, şi că este bine (la acest lucru) a avea povăţuitor iscusit, adică părinte duhovnicesc, de la care să înveţi fapta bună şi meşteşugul cel pustnicesc, (adică lucrarea cea greu de făcut). Despre credinţa cea către părinţii cei duhovniceşti şi despre vederea luminii, care duce sufletul să sporească în dragostea de Dumnezeu

“...mai bine este să te numeşti ucenic al ucenicului decât să vietuiesti cu rânduială de sine şi să culegi roadele nefolositoare ale vietii tale”.

[…] Deci am auzit eu glasul Lui cel Sfânt, Care zice către toţi: „Cine nu va lasa pe tatăl său şi pe mama sa şi pe fraţii săi şi toate averile sale şi nu-şi va lua crucea sa şi nu-Mi va urma Mie, nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37- 38). Din Sfânta Scriptură şi din însăşi cercarea am învăţat, că nu din altă pricină s-a pus crucea mai la urmă, fără numai pentru răbdarea necazurilor şi a ispitelor şi apoi pentru însăşi moartea cea de bună voie, pe care atunci când stăpâneau eresurile mulţi au primit-o prin mucenicie şi felurite munci. Iar acum, în darul lui Hristos, în vreme de pace adâncă şi desăvârâştă, ne-am încredinţat că nimic altceva nu e crucea decât desăvârşita omorâre a voii sale. Pentru că cel ce-şi face voia sa cât de puţin, nu poate niciodată să păzească porunca Mântuitorului Hristos. Deci grăind ca şi către unul singur, acestea vă spun: Frate, roagă-te stăruitor lui Dumnezeu ca să-ţi arate omul care poate să te înveţe, să te povăţuiască bine şi pe care, dacă îl vei afla, eşti dator să-l asculţi ca pe Însusi Dumnezeu, împlinind cele spuse de el fără îndoială, chiar dacă după parerea ta s-ar părea potrivnice si vătamătoare. Dacă acum n-ai semn de la părintele duhovnicesc pe care l-ai avut şi dacă inima ta e încredinţată mai deplin de sus, fă ceea ce îţi zice şi te vei mântui. Că mai bine este să te numeşti ucenic al ucenicului decât să vietuiesti cu rânduială de sine şi să culegi roadele nefolositoare ale vietii tale. Iar dacă Duhul Sfânt te va îndruma către alt părinte, să nu te îndoieşti deloc. Fiindcă ştim că şi Pavel a sădit, Apolo a udat şi Hristos a făcut să crească. Fă, deci frate, si tu, precum am zis şi du-te la omul pe care ti l-a aratat Dumnezeu, fie tainic, fie prin altcineva şi supune-te lui ca şi cum pe Însusi Hristos L-ai vedea şi ai grăi cu El şi învaţă de la el cele folositoare. Dacă îti va porunci să ieşi din pământul voii tale, să nu te îndoieşti, nici să te ruşinezi, lăsându-te biruit de slava deşartă. Dacă îti va zice: „Vino în pământul ascultarii pe care ţi-l voi arăta ţie", aleargă, fratele meu, din toate puterile, fără să dai somn ochilor tăi, nici să-ti pleci genunchiul slăbănogit de lenevire sau de trândăvie, că poate acolo ţi se va arăta ţie Dumnezeu, Cel ce îţi va arăta ţie pe părintele multor fii duhovniceşti şi îţi va da pământul făgăduinţei, pe care numai drepţii îl moştenesc. Daca te va sui în munte, suie-te cu sârguinţă, că sunt încredinţat că vei vedea pe Hristos schimbându-Se.
            […] Însa vezi, fratele meu, ca nu cumva fără sfătuire să te iei după cei răi, că acum sunt rari cei ce ştiu bine să păstorească şi să vindece suflete cuvântătoare. Pentru că post si priveghere şi chip de evlavie poate mulţi au făţărnicit sau chiar le-au câştigat cu fapta şi au deprins multe pe de rost şi multi pot cu lesnire a învăţa prin cuvânt, dar a tăia şi a dezrădăcina patimile prin plâns şi a câştiga cu statornicie faptele cele bune şi cuprinzătoare foarte puţini sunt în stare. Iar faptele bune cuprinzătoare sunt: smerenia - surpătoarea patimilor şi pricinuitoarea nepătimirii celei cereşti şi îngereşti, care niciodată nu încetează, nici nu cade, ci întotdeauna se adaugă la cele dinainte, adaugând dor lânga dor, dragoste lângă dragoste. Din aceasta vine dreapta socoteală, şi desluşirea cea desăvârşită, care povăţuieşte bine pe cei ce-i urmează ei şi trece fără poticnire marea cea gândită. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învăţături, vol 2, ed. Credinţa Strămoşească, 2003 - Ierom. Ioan Iaroslav, Cum să ne mântuim

CANONUL CEL MARE AL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL

"Necredinţa în Dumnezeu – cea mai de seamă pricină a necurăţiei noastre"

« ...iară duhul curăţiei... »

"Necredinţa în Dumnezeu – cea mai de seamă pricină a necurăţiei noastre"
Din seria tâlcuirilor Arhimandritului Serafim Alexiev la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, în volumul “Curăţia”(Editura Sophia, 2007)

“Multe sunt pricinile pentru care noi cădem în păcate trupeşti.[...] Însă cea mai importantă, după părerea noastră, este necredinţa în Dumnezeu. Ea adună întru sine, ca într-un focar, toate pricinile de mai mică importanţă.
Vorbind despre necredinţa în Dumnezeu, avem în vedere nu ateismul teoretic..., ci ateismul practic ori puţina credinţă a credincioşilor creştini ortodocşi. Ar putea să sune straniu, însă această necredinţă din punct de vedere practic este o realitate. Manifestările ei sunt: indiferenţa faţă de Dumnezeu, absenţa simţământului religios, îndoiala în credinţă, îndepărtarea de Biserică, nepăsarea faţă de viaţa de dincolo, faţă de înfricoşătoarea Judecată, de raiul cel veşnic şi de veşnicele chinuri. Aceste manifestări mărturisesc despre o credinţă care se clatină şi despre o dragoste care s-a răcit. Iar fără o credinţă înflăcărată, fără nădejde şi dragoste către Creatorul său, omul nu are râvnă, nici forţe spre a se lupta cu patimile trupeşti ce clocotesc întru el. El simte o înclinare firească deosebită către patimile trupeşti. După căderea lui Adam în păcat, aceste patimi i-au devenit lui a doua natură. Cine poate să ne izbăvească din păcate, dacă nu avem o credinţă puternică şi frică de Dumnezeu în inima noastră ?
În anumite epoci, când credinţa a fost înfloritoare, morala a fost la un nivel foarte înalt. Îndată ce credinţa s-a micşorat, a decăzut şi viaţa morală. Revenirea la necredinţa neamurilor păgâne antice a adus lumea contemporană în pragul descompunerii morale. Când nu există idealuri înalte, oamenii încep să pună în locul acestora instinctele lor cele mai josnice.[...] Istoria, în mod obiectiv, dă mărturie în acest sens.
Creştinătatea a propus ca ideal veşnic pentru om asemănarea lui cu Dumnezeu. Prin învăţătura şi prin pilda Sa, Domnul Iisus Hristos, şi după El şi Sfinţii Apostoli, au dat un imbold firii decăzute a omului spre o înaltă viaţă de curăţie. Sf. Ap. Pavel scrie : Căci harul mântuitor s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate, şi cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune(Tit 2, 11-14).
[...] După învăţătura cuvântului lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Părinţi, niciun om, fără ajutorul lui Dumnezeu, de la sine însuşi, nu este în stare să-şi bireie patima desfrânării, nici să izgonească de la sine neîncetatele năvăliri ale demonilir desfrâului. Numai înarmat cu credinţă şi har, cu nădejde şi dragoste de Dumnezeu, el poate să lupte cu vicleanul cel ispititor. Neavând însă întrarmare dumnezeiască, acesta nu va putea nici măcar să lupte, dar să-şi biruiască duhurile desfrânării. Căci cel ce nu crede în existenţa lui Dumnezeu şi nu se teme de ceea ce va răspunde înaintea Lui, în numele cui se va strădui să dobândească vreo virtute, virtute care este de râs în ochii neamului omenesc păcătos şi desfrânat şi care nu este dorită nici de către trupul înclinat către păcat?”
“Observăm că, chiar şi pentru cei credincioşi, pentru cei ce se tem de Dumnezeu, pentru cei ce năzuiesc spre o viaţă duhovnicească, neîmpăcatul trup omenesc este o foarte mare problemă şi că fără ajutorul Cerului, nimeni nu a reuşit să o rezolve. Atunci, cum va putea să reuşească întru aceasta cel necredincios? El nici nu face experienţa unui asemenea lucru, ci, dimpotrivă, alege calea cea mai uşoară a neîmpotrivirii şi a plăcerii de sine. Însă din această plăcere de sine ce se naşte ? Moartea duhovnicească, venită înaintea celei trupeşti. Cei ce trăiesc în desfrânare şi în băutură sunt ruine vrednice de plâns încă de la vârsta tinereţii. Ei par bătrâni cu mult înainte de a îmbătrâni.
[...] Cât de diferită este priveliştea pe care ne-o înfăţişează creştinii care cred sincer şi năzuiesc către o viaţă de curăţie ! Pe cât de strânsă este relaţia lor cu Dumnezeu, pe atât mai asemenea îngerilor sunt ei. Sfinţii, curăţindu-şi inima lor, ne sunt vrednică pildă despre cum poate să se transforme omul păcătos, care s-a unit cu Dumnezeu şi s-a îmbrăcat cu toată armura lui.
Sf. Ioan Teologul, având în vedere această unire cu Dumnezeu a primilor creştini, a lăudat nu numai pe cei vârstnici, ci şi pe cei tineri ...pentru biruinţa lor asupra diavolilor desfrânării. Şi cât este de minunat că tocmai vârsta tinereţii, la care păcatul desfrânării este cel mai prezent, Apostolul o dă ca pildă de dobândire şi de înfăptuire a curăţiei cu ajutorul lui Dumnezeu ![...]
Patima trupească născută în om se vădeşte aproape la fiecare încă de la o vârstă fragedă. E cunoscut că până şi copiii simt uneori înclinaţii trupeşti. Să nu mai vorbim însă de vârsta tinereţii, în care ele se manifestă cu multă aprindere. Cum vor fi ţinute în frâu aceste instincte nestăvilite fără credinţă în Dumnezeu , fără nădejde în ajutorul dumnezeiesc, fără dragoste de Dumnezeu ? Istoria creştinătăţii cunoaşte perioade întregi când, la creştinii tineri, crescuţi în credinţă şi în evlavie, curăţia a înflorit şi pe chipul lor, şi în inima lor. Şi cât era de plăcut atunci să vezi frumoase chipuri de tineri împlinitori ai curăţiei, şi fecioare care nu se sluţeau cu vopsea artificială, cum îşi mânjesc feţele şi ochii astăzi tinerele femei moderne, şi se înfrumuseţau cu fireasca şi fermecătoarea culoare a castităţii !
Cununa curăţiei este cea mai minunată podoabă a celui tânăr. Cel ce se înfrânează la vârsta tinereţii, lesne se va lupta cu pornirile lui trupeşti şi la maturitate. Astfel, pentru paza curăţiei de la vârsta tinereţii, i se va da lui bătrâneţe luminoasă[...] Şi dacă nu se deprinde omul cu curăţia atâta timp cât este feciorelnic, greu poate să dobândească aplecare spre ea după ce a experimentat desfătările cele îmbolditoare ale patimilor desfrânării. Lupta pentru curăţie este mai uşoară pentru cel curat decât pentru cel întinat. Până nu a gustat dintr-o anumită mâncare, ci numai a auzit de aceasta, limba nu încearcă o dorinţă prea mare să o guste. « Aşa şi trupurile curate : primesc din necunoaşterea patimii desfrânării mare uşurare în lupta împotriva desfrânării » - spune Sf. Ioan Scărarul.
Ce ne ajută cel mai mult în izgonirea diavolilor desfrânării ? Credinţa în Dumnezeu, frica de El şi căutarea stăruitoare a ajutorului dumnezeiesc. Virtuţile nu se câştigă doar cu puteri omeneşti. [...] Nu este cu putinţă pentru om să zboare cu propriile aripi până la aşa de înaltă desăvârşire cerească, dacă harul lui Dumnezeu nu îi dă lui darul curăţiei şi nu îl scoate din întinare. Prin nicio altă virtute oamenii trupeşti nu se aseamănă într-atât cu îngerii ...ca prin dobândirea harului curăţiei, prin care ei, încă din timpul vieţii lor pământeştiau, după Apostol, cetate în ceruri(Filip. 3, 20) şi încă aici, în trup pieritor, dobândesc deja ceea ce a fost făgăduit sfinţilor în viaţa viitoare, după ieşirea din trupul pieritor.
Unii oameni, pierzându-şi credinţa în Dumnezeu, dar neliniştiţi din pricina tineretului de astăzi, afundat în desfrânare, recomandă ca ieşire din această stare sportul, jocurile, tehnica, preocupările artistice, literatura, ştiinţa şi altele. Se vădeşte însă că nimic din toate acestea nu poate fi în stare să oprească nestăpânitul clocot al patimilor desfrânării. Dimpotrivă, ele din ce în ce mai mult se înteţesc. Realitatea ne arată că, de îndată ce te-ai rupt câtuşi de puţin de credinţa în Dumnezeu, te-ai îndepărtat de singurul sprijin al virtuţii. Cel ce ne dă armura pentru biruinţa în lupta cu necuratele patimi este Dumnezeu. Fără această întrarmare, nimeni nu a putut să stea împotriva răutăţii diavoleşti(Efes. 6, 11).
Ca urmare, dacă doreşti să biruieşti, îmbracă armura dumnezeiască ! Iar aceasta constă, după Sf. Ap. Pavel, în pavăza credinţei şi în sabia duhovnicească, aceea care este cuvântul lui Dumnezeu.(Efes. 6, 14-17) »

Icoana Maicii Domnului "Hrănitoarea"

Prăznuită la 5 martie

In icoana numită “Hrănitoarea” Maica Domnului este  reprezentată ţinând Pruncul Sfânt pe braţul stâng. Mâna dreaptă a lui Hristos este intinsă către faţa Preasfintei Fecioare. Inainte de 1917, icoana era adăpostită in Catedrala din Kazan, in Piaţa Roşie, dar s-a pierdut după distrugerea catedralei in 1936. Biserica a fost reconstruită in 1993 şi deţine o copie a icoanei “Hrănitoarea”. In acest locaş se află o listă a tuturor icoanelor făcătoarede minuni din Rusia.

Denumirea icoanei grăitoare. Părinţii se roagă dinaintea ei ca Maica Domnului să le ia copiii sub ocrotirea ei, să le de a inţelegere şi să le umple inimile de inţelepciune. Până in zilele noastre, aceastei icoane i se asociază o scurtă rugăciune:

"O Preasfântă Doamnă, Fecioară Născătoare de Dumnezeu, scapă şi ţine sub ocrotirea ta pe fiii mei(numele), pe toţi băieţii şi fetele şi pe prunci, pe toţi cei botezaţi şi pe cei fără de nume şi pe cei purtaţi in pântecele mamei lor. Acoperă-i pe ei cu acoperământul tău matern. Ţine-i pe ei intru frica Domnului şi in ascultare de părinţi. Roagă-L pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru să le dăruiască cele de folos spre mântuire. Ii incredinţez pe ei purtării tale de grijă,că tu eşti ocrotitoarea sfântă a tuturor robilor tăi. Amin"

Icon of the Mother of God “The Nurturer”

Commemorated on March 5

In the Icon called “Nurturing,” the Mother of God is depicted with her eternal Child sitting on her left arm. Christ’s right hand is extended upward to the face of the All-Pure Virgin.

Before 1917, the holy image was located in the Kazan Cathedral on Red Square, but it was lost after the destruction of that church in 1936. The church was rebuilt in 1993, and it houses a copy of the Nurturing Icon. At that place there is a list of wonderworking icons glorified throughout Russia for their miracles.

The title of the Icon speaks for itself. Parents pray for their children in her presence, asking the Most Holy Theotokos to take them under her protection, to send them understanding, and to fill their hearts with wisdom.

Until our own time, a brief prayer has been associated with this image:

O All-Holy Lady, Virgin Theotokos, save and keep under your protection my children (names), all boys and girls and infants, both those who are baptized and those who are nameless and those being carried in their mother's womb. Cover them with your own maternal mantle. Preserve them in the fear of God and in obedience to their parents. Implore your Son and our Lord to grant them what is needful for their salvation. I entrust them to your maternal providence, for you are the divine protection of your servants. Amen. 

 https://oca.org/saints/lives/2019/03/05/100671-icon-of-the-mother-of-god-the-nurturer

Duminica Înfricoşatei Judecăţi

Vom fi judecaţi după scara de valori a lui Dumnezeu

Duminica Înfricoşatei Judecăţi

(13 februarie 1972)

“Să iubeşti pe Dumnezeu când nu cere nimic este uşor!”

            În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Astăzi, în călătoria noastră pregătitoare pentru Post, am ajuns la un ultim stadiu: ne confruntăm acum cu judecata. Dacă luăm aminte la el, săptămâna viitoare destinul nostru spiritual va fi în mâinile noastre, fiindcă săptămâna viitoare este ziua Iertării.

            Legătura dintre aceste două zile  este prea clară. Dacă măcar ne-am da seama că toţi şi fiecare dintre noi va sta la judecata lui Dumnezeu şi la judecata oamenilor, dacă măcar ne-am aminti şi ne-am da seama profound, din toată inima, cu seriozitate, că suntem toţi îndatoraţi unii altora, toţi responsabili unii pentru alţii pentru  o parte din durerea şi din greutăţile vieţii, atunci ni s-ar părea uşor, când ni s-ar cere să iertăm, nu numai să iertăm, ci, ca răspuns la această cerere, şi să ne cerem iertare.

            Şi dacă nu ne împlinim vocaţia noastră umană, este nu numai pentru ceea ce facem, nu numai pentru ceea ce lăsăm nefăcut, ci este din cauza acestei extraordinare lipse de conştienţă şi de responsabilitate, din cauza lipsei a ceea ce am putea reprezenta şi face pentru ceilalţi. Putem şi trebuie, la toate nivelele şi pentru toţi oamenii, şi dincolo de oameni, pentru întreaga lume, care este a noastră, să fim o binecuvâtare şi o revelaţie a unor lucruri atât de mari, atât de adânci, încât oamenii, noi în primul rând, să-şi poată da seama că ne aflăm pe scara de valori a lui Dumnezeu Însuşi, că vocaţia noastră nu este numai să fim buni moraliceşte, ci şi să fim la fel de măreţi ca Dumnezeu. Un mistic al Germaniei a spus într-un poem al său: “Sunt la fel de mare ca Dumnezeu, Dumnezeu este la fel de mic ca mine”.

            Dacă măcar ne-am aminti acestea; şi de aceea judecata nu este numai un moment când ne confruntăm cu primejdia unei condamnări; este în chiar noţiunea de judecată ceva mare şi inspirator. Nu vom fi judecaţi după standarde umane de comportare şi decenţă. Vom fi judecaţi după standarde care sunt dincolo de viaţa omenească obişnuită. Vom fi judecaţi după scara de valori a lui Dumnezeu, şi aceasta este dragostea: nu dragostea simţită, nu dragostea emoţională, ci dragostea trăită şi împlinită. Faptul că vom fi judecaţi, că suntem judecaţi într-adevăr tot timpul, mai presus de mijloacele noastre, mai presus de micimea noastră, trebuie, ar trebui să ne reveleze potenţiala noastră măreţie. Iar parabola pe care am  citit-o azi poate fi văzută în această perspectivă: oamenii sunt judecaţi de Hristos, în parabola Sa  despre umanitate. Au fost aceşti oameni umani sau nu? Au ştiut ei cum să iubească, mai întâi în inimile lor, apoi în acţiune, în chiar faptele lor, pentru că, aşa cum spune Sfântul Ioan,  cel care spune că Îl iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său nu-l iubeşte în mod activ, creativ, este un mincinos. Nu este dragoste de Dumnezeu dacă nu se exprimă în fiecare detaliu al relaţiilor noastre cu oamenii, cu toţi şi cu fiecare dintre oameni.

            Aşa că să ne pregătim în această săptămână pentru faza finală a călătoriei noastre întrebându-ne pe noi înşine, în perspectiva judecăţii divine: “Sunt eu om? Sunt eu uman pe dinlăuntru, în comportamentul meu - nu în atitudinea mea generală! Felul meu de a fi este uman? Este viaţa mea expresia dragostei de calitate,  a dragostei pline de grijă, receptive, creatoare, a dragostei generoase şi, din când în când, jertfelnice? Cum obiectul dragostei trebuie să fie proba acestei dragoste, el trebuie să fie aproapele meu; să iubeşti pe Dumnezeu când nu cere nimic este uşor.

            Şi dacă în cursul acestei săptămâni aflăm cine suntem(în ce categorie ne încadrăm), aflăm atât lipsurile noastre,  cât şi măreţia vocaţiei noastre; dacă ne împăcăm cu cei cărora le suntem îndatoraţi, atunci, când va veni vremea să iertăm, când altcineva va fi făcut aceleaşi descoperiri, atunci vom fi capabili cu bucurie să dăruim pace şi iertare, dintr-un sentiment de răspundere şi din sentimentul bucuriei creatoare a pocăinţei. Amin.

            Mitropolitul Antonie de Suroj