Tragedii naţionale

Imagini cu mănăstirea Văcăreşti, distrusă din ordinul dictatorului Ceauşescu, alături de alte 21 de biserici şi mănăstiri bucureştene între 1977-1989, pierderi uriaşe pentru cultura şi spiritualitatea românească.

Iată unde conduce lipsa de educaţie, de cultură şi de bun simţ! Nişte oameni care uitaseră de credinţa părinţilor şi de Dumnezeu, au masacrat oraşul peste care se simţeau pe deplin stăpâni, în numele unei ambiţii prosteşti, tipic dictatoriale, de a clădi ceva nou, gigantic, pe măsura părerii de sine a dictatorului. Ce poţi spune decât: “Iartă-i, Doamne, că nu au ştiut ce fac!” Pentru oamenii aceştia bisericile şi mănăstirile seculare ale Bucureştiului nu reprezentau decât nişte vechituri, devenite obstacole în calea proiectelor megalomanice deja făurite. Că nu aveau frică de Dumnezeu şi nu conştientizau sacrilegiul pe care îl săvârşeau este evident. Erau cuprinşi probabil de o febră care le răpea dreapta judecată şi decenţa: orice om ar fi ezitat să lupte cu Dumnezeu, sfidându-L prin aceste distrugeri, mai puţin comunistul ateu Nicolae Ceauşescu şi consoarta Lui.  Se credeau probabil nemuritori sau evitau cu încrâncenare să se gândească la moarte şi nu recunoşteau că există o judecată divină. Poate că în clipele atroce pentru ei de dinaintea execuţiei s-au temut, şi-au amintit păcatele pe care le-au săvârşit şi au tremurat de grozăvia lor, deşi mie îmi păreau perfect inconştienţi şi atunci. Nu credeau că au făcut ceva rău! Se simţeau nevinovaţi şi nişte victime ale istoriei. Eu mă întreb dacă poţi rămâne ateu atunci când înfrunţi moartea iminentă, nădăjduind că măcar la sfârşit s-au căit pentru orbirea lor. Dacă au urât Biserica trebuie să ne amintim că numai prin satanizare ajunge omul să lupte cu Dumnezeu negându-L. Oricum vina este împărţită, frica oamenilor care înţelegeau, dar nu luau atitudine până la capăt, se conjugă cu ticăloşia celor care îl menţineau la putere pe acest tiran incult şi periculos, cântându-i cu viclenie în strună. E adevărat că mulţi dintre ei nu erau mai culţi sau mai credincioşi decât dictatorul şi soţia lui, devenind explicabil de ce îl secondau în toate tâmpeniile. Acum contează, însă, mai puţin a cui e vina, mai important este că acele monumente s-au distrus şi s-au pierdut pentru totdeauna. Vor mai dăinui în conştiinţa celor care le-au cunoscut o vreme şi se vor stinge treptat cu ei. Ce păcat!