Apostolul zilei

      

    Din Apostolul zilei, Sf. Ioan Hrisostom tâlcuieşte  versetele 2, 17-22 ale Epistolei către efeseni a Sf. Ap. Pavel:” Şi, venind, a binevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape; că prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul în Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh. “  Bunavestirea împăcării lui Dumnezeu cu omul a fost făcută de însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care singur a venit în lume pentru că nimeni altcineva nu putea împlini această împăcare. “Stăpânul a luat asupră-şi rolul servitorului” ca să vestească pacea dumnezeiască tuturor, de aproape(evreii) şi de departe(neamurile). Hristos ne-a împăcat cu Dumnezeu, cum însuşi zice: “Pace las vouă, pacea mea o dau vouă”(Ioan 14, 27). Dar cum s-a făcut pacea şi cu evreii şi cu neamurile? Toţi ne-am mântuit prin acelaşi har, zice Sf. Ioan, “urgia a dezlegat-o prin moartea Sa, iar prin Duhul ne-a făcut iubiţi Tatălui”. Printr-Însul şi prin Duhul Sfânt ne-a apropiat Tatălui şi acum nu mai suntem străini şi nemernici, ci “împreună cetăţeni cu sfinţii”. Ne-am înscris astfel în ceata celor mai mari bărbaţi, a lui Avraam, Moise, Ilie şi a proorocilor. Numai cei care nu se vor învrednici de cele cereşti rămân străini şi nemernici. Ceea ce sfinţii din veac, proorocii şi  apostolii  au obţinut prin multă osteneală(pacea dumnezeiască), nouă ni s-a dar prin har. Cel Ce susţine întreaga Zidire este Hristos, iar temelia sau baza clădirii sunt apostolii. Hristos este piatra cea din capul unghiului, care ţine uniţi pereţii şi temelia. Domnul  Iisus Hristos a zidit un om nou prin sine, piatra care susţine  această clădire duhovnicească nouă. În El, “ Cel întâi născut din toată  zidirea” se ţine toată zidirea(omenirea). El voieşte ca omul cel nou să fie casă lui Dumnezeu, locaş sfânt în care să locuiască El, aşa cum locuieşte în Hristos.  Căci Hristos prin Sine ne-a atras la Tatăl şi ne-a apropiat de El; “Nimeni nu vine la Tatăl fără numai prin Mine”(Ioan 14,6); “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”.Apostolul îi uneşte cu sfinţii şi nu-i lasă deloc să  se depărteze de Hristos. Sfântul Apostol Pavel este legatul lui Hristos pentru neamuri, să le binevestească Evanghelia şi să le poarte de grijă în slujba lui Hristos. Aşa cum Stăpânul s-a lăsat răstignit, el s-a lăsat legat în lanţuri pentru semenii săi, pentru mântuirea neamurilor, care acum nu mai sunt dispreţuite. Din iconomia divină, Saul a fost chemat la lucrare de către Însuşi Hristos, Care prin el urmărea să atragă neamurile la Tatăl. Este o taină a harului cum au fost înălţate neamurile înaintea evreilor, poporul ales, de către Hristos, care le-a trimis propovăduitori pe apostolii Săi şi le-a făcut împreună moştenitoare ale Împărăţiei  cu evreii. Pentru nimic ginţile/ neamurile nu trebuie dispreţuite în raport cu evreii.

Interviu cu Mitropolitul Antonie de Suroj

Care este importanţa unui părinte duhovnicesc în călăuzirea unei persoane care vrea să înainteze în viaţa spirituală, care vrea să-L ia în serios pe Dumnezeu?

Mitropolitul Antonie: Ca în fiecare drum în viaţă, înainte de a merge de unul singur,  trebuie să te înveţe cineva cum să mergi şi în ce direcţie. Dacă ai pe cineva cu mai multă experienţă, care ştie mai bine decât tine, e firesc să înveţi să asculţi. Iar înţelesul ascultării, la care totdeauna ne gândim în termeni de ascultare oarbă, ca a unui câine căruia i se dau comenzi şi le împlineşte – nu este deloc acesta. Obedienţă este un cuvânt care înseamnă ascultare. Dacă înveţi să asculţi pe altcineva, nu numai cuvintele pe care le rosteşte, ci şi dispoziţia şi sensul pe care încearcă să le imprime, atunci devii liber de propriul egocentrism, de îngustimea ta de minte şi devii capabil să asculţi nu numai  pe acela, ci orice persoană, şi viaţa în totalitatea ei şi pe Dumnezeu. Fiindcă, dacă nu înveţi să asculţi de o persoană, nu înveţi să asculţi deloc. Dar, pe de altă parte, nu este vorba de orice persoană care ştie puţin şi poate să înveţe mult. Dacă îţi găseşti o mare călăuză duhovnicească eşti norocos, fiindcă acestea nu cresc peste tot ca iarba.

În lumea modernă au fost multe persoane care şi-au asumat rolul de mentor sau învăţător şi au abuzat de puterea lor, astfel că oamenii au devenit suspicioşi faţă de autoritatea duhovnicească adevărată.

MA: Trebuie să învăţăm în acelaşi timp să ascultăm cu lărgime de spirit şi să nu renunţăm niciodată la dreptul de a spune: “Nu  pot asculta dincolo de acest punct”. Fiindcă altfel vom urma drept călăuze persoane care nu au nici o bază pentru călăuzirea duhovnicească, care n-au nici un motiv să ne călăuzească. Asta nu înseamnă că ai dreptul să judeci pe oricine, să spui “Eu ştiu mai bine”. Dar înseamnă că trebuie să fii foarte sigur că acea persoană ştie răspunsul la întrebarea ta, la întrebările puse de tine.

Am citit frumoasa dumneavoastră intoducere la “Pelerinul rus”, cartea celebră a spiritualităţii  ortodoxe ruseşti. Aţi scris acolo despre importanţa unei relaţii cu un stăpân care este bine calificat  să te călăuzească pe cale.

MA: Da, numai că stăpânul nu-ţi spune totdeauna “Fă asta şi fă ailaltă şi vei ajunge la asta şi la asta.” Uneori este un exemplu pentru tine, alteori este ceva în el care te face să-l urmezi. Îmi amintesc cum mi-am găsit eu părintele duhovnicesc. Am ajuns târziu pentru slujbă la o biserică şi am văzut un om ieşind. Era în el atâta seninătate, atâta interiorizare şi atâta lumină, încât m-am dus la el şi i-am spus: “Nu ştiu cine sunteţi, dar vreţi să fiţi călăuza mea spirituală?” Şi după aceea rareori mi-a oferit călăuzire, dar  sunt sigur că s-a rugat pentru mine, şi am descoperit că sunt ca o bărcuţă legată cu o funie lungă de  o corabie mare. El se deplasa în acea direcţie şi eu mă deplasam în spatele lui, dar exista mereu acea legătură între noi. L-am văzut  o dată sau de două ori pe an şi de câte ori ne-am întâlnit am văzut că ajunsesem exact în punctul în care era şi el. Nu în aceeaşi măsură, dar ca un cerc mic şi  un cerc mare: amândouă sunt cercuri, dar există o diferenţă de mărime, de scară. Înainte să moară mi-a trimis un bilet: “ Ştiu acum care este taina liniştii contemplative , acum pot să mor”. Şi a murit peste trei zile.                                                     

În mod clar a avut o mare influenţă asupra dumneavoastră.

MA: Da, dar trebuie să fie foarte ruşinat din cauza mea, pentru că n-am adus roadele călăuzirii sale. Dar el este cu siguranţă o icoană pentru mine.

Deseori oamenilor nu le place ideea supunerii faţă de o autoritate, dar dvs. vorbiţi despre a fi inspirat de cineva şi a urma exemplul  cuiva.

MA : Dacă oamenii ar gândi mai puţin în termeni calificativi şi ar face numai ceea ce li se spune, dar să gândească în schimb: “Dacă vreau să învăţ să cânt la pian trebuie să rog pe cineva să-mi conducă mişcarea fiecărui deget”. Este la fel de adevărat  despre tot ce vrem să învăţăm. Nu poţi învăţa să cânţi la pian doar bătând clapele şi sperând că o să sune bine.

Pentru creştinii ortodocşi şi pentru calea creştin-ortodoxă, care este scopul ideal sau ţelul vieţii omeneşti?

MA: Cred că voi răspunde într-un mod pe care s-ar putea să-l găsiţi foarte stupid: să devină o adevărată fiinţă omenească. Fiindcă în mod obişnuit nu suntem fiinţe umane reale, suntem animale omeneşti. Ne dezvoltăm intelectul, avem emoţiile noastre, avem o voinţă schimbătoare. Aceasta nu este o armonie adevărată. Nu este întregime Deplinătatea noastră este persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Ţelul vieţii creştine este să devenim discipoli, oameni care învăţăm de la El, nu doar supuşi în sensul de a fi bine instruiţi, ci în sensul de a putea asculta atent, de a înţelege gândul Lui, inima Lui şi să creştem până la măsura deplină a omenităţii noastre, care este omenitatea Lui.

Ce înseamnă să creştem până la măsura omenităţii noastre, până la măsura deplină a omenitaţii lui Hristos?

MA: Cred că ideal ar fi să-ţi iubeşti aproapele cu întreaga fiinţă – dacă este necesar,  cu preţul propriei vieţi – şi să-L cunoşti şi să-L iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta, pentru că este viaţa Lui şi dragostea Lui care găsesc o expresie perfectă în noi când suntem suficient de deschişi.

Conferință P.S. Sebastian Pașcanu, Gherla 07.07.2013 partea I

P. S. Sebastian

5 noiembrie este o dată cu semnificaţie personală, deşi priveşte o personalitate duhovnicească, Prea Sfinţitul Episcop Sebastian al Slatinei şi Romanaţilor. Nu ştiu câte persoane cunosc data de naştere a Prea Sfinţiei sale, eu însă o cunosc pentru că am avut şansa de a-i urmări activitatea într-o perioadă în care, datorită circumstanţelor, participam la hramurile din zona mea, a Prahovei. Prima oară când am trăit bucuria de a asculta cuvântul P.S. sale a fost în Sâmbăta Dreptului Lazăr, hramul bisericii “Naşterea Maicii Domnului” din Ploieşti, unde slujeşte primul meu duhovnic, Părintele Vasile Mocanu, despre a cărui minunată personalitate poate voi scrie altă dată. M-a impresionat mult, pentru că era diferită de orice altă predică ascultată de mine. Era curajoasă şi fără menajamente faţă de “creştinii de apartament”, care ascută Sfânta Liturghie la radio sau o urmăresdc la televizor(aşa cum sunt eu acum!). Prea Sfinţitul avea deja faimă în parohia noastră pentru că era duhovnicul duhovnicului nostru şi simţeam că se roagă pentru noi, că stăm sub acoperământul rugaciunilor sale. Şi apoi, era călugărit în Sf. M-re Crasna, era cumva “al nostru”. Era cunoscut de tânăr de Pr. Protos. Antonie, prietenul şi rugătorul nostru. Pentru mine, cu tot respectul, era din familie. Personal, mă impresiona educaţia lui, faptul că învăţase în Grecia, că avea o voce minunată prin care cucerise multe inimi şi că nu ne evita. Venea la toate hramurile din regiune, fiind vicar patriarhal pe vremea aceea. A devenit din prima modelul meu de slujitor al Domnului. Cred că n-am pierdut nicio prezenţa a sa şi nicio predică: la Naşterea Sf. Ioan, Sf. Apostoli Petru şi Pavel, la Sf. Fanurie, la Naşterea Maicii Domnului, la Sfinţii Arhangheli, la Sf. Nectarie, la Sf. Varvara şi la Sf. Gheorghe(ultimele trei, hramurile bisericii din satul minier Filipeşti, loc cu semnificaţie personală pentru P. S. Sebastian). Desigur, acestea au avut loc mulţi ani la rând, din 2001 până în 2010, când am plecat la mănăstire şi a trebuit să întrerup regalul duhovnicesc. Ani la rând l-am ascultat la Sf. Simitrie şi la Sf. Dumitru Basarabov, mai ales cât am fost studentă la Teologie. Odată a venit la Facultate, avea examen cu preoţii, cred. Am fost foarte emoţionată, pentru că mereu mergeam să cer binecuvântare şi mă ţinea zile întegi harul binecuvântării sale, deoarece aveam şi am multă admiraţie pentru Sfinţia Sa, chiar dacă în prezent aş muri de ruşine să mai apar în faţa sa, pentru că am dat greş, sunt o ratată fără speranţă şi simt că, într-un fel, l-am dezamăgit, chiar dacă nu este conştient de relaţia mea cu Sfinţia sa. Mi-am înşelat aşteptările, care aveau mult de-a face cu persoana sa. Voiam să duc felul de viaţă pe care îl ducea, cel monahal, pentru ca, în esenţă, P.S. Sebastian este un monah, înlăturând veşmintele de ceremonie şi fastul arhieresc, este un om care a lăsat tot praful acestei lumi pentru Hristos. Un singur sfat personal am primit de la Sfinţia sa: “În singurătate, cu Dumnezeu!” M-am gândit mult la aceste cuvinte şi cred că au devenit dureros de actuale pentru mine acum. Încă nu le-am pus în practică, sunt încă în derivă, dar faptul că nu mai pot fi în mănăstire(cel puţin aşa cred eu) nu însemnă că vreau altceva mai mult decât să fiu cu Domnul în toate clipele vieţii mele.

     Revenind la Prea Sfinţia sa, ştiu că va face din Episcopia Slatinei un model, are toate darurile pentru această lucrare. Îmi cer iertare pentru îndrăzneala cu care am scris aici, poate pentru că sunt mai mare cu doi ani decât P.S., poate pentru că nu-mi mai pasă ce cred oameni. Vreau doar să spun clar că nu e lipsă de respect, dimpotrivă, e un fel de familiaritate caldă pe care n-o am decât când vorbesc cu Domnul, Singurul Căruia mă adresez cu “Tu”. Doresc tuturor celor care au şansa de a participa la Sfintele Liturghii slujite de Prea Sfinţia sa multă bucurie duhovnicească, să se umple de tot harul cuvântului şi prezenţei sale. Iar Domnul să reverse harul Său peste alesul său până la  sfârşit!

We expect everything, and we give so little

We expect everything, and we give so little

Sunday 15^th October 2000

In the Name of the Father, the Son and the Holy Spirit. Amen.

The Gospel is infinitely simple if we receive it in simplicity. Our main problem lies in the fact that we look for theological depth in it instead of looking at the directness of the speech of God, who is simplicity itself, wholeness, and who addresses us as friends, not even as disciples, but as friends; because He Himself said, on His way to Jerusalem, 'I no longer call you slaves, but I call you friends, because all that I have to say I have shared with you”.

           And so let us receive the words which we have heard today with the directness with which they were spoken by Christ: 'Do to one another what you wish others to do to you.' It's something which we have seen repeated all the time; but is it the way in which we live? We want from people around us understanding, patience, compassion, support, friendship and all the simplicity of this world. We don't expect from us heroic deeds, because we are not in heroic times and situations. But that is what we expect to receive. And if we ask ourselves: what do we do about the people who surround us, can we say that we are fulfilling this simple and direct commandment, this advice of Christ in which He says: 'If you do these things you will be truly human'?

Let us reflect on that, because we think very often of things great, of things heroic, and when we think these great thoughts we must find the simplest things that we could do. When we read in the Gospel that we should give our lives for one another, we think that we can't do it, because there is no attempt at an attack on the life of our neighbour, certainly of our closest. And yet to give one's life means to devote one's life, to devote all one's energy, all one's understanding, all the patience, all the concern, all the sympathy, to all those who surround us. To do, in other words, as Christ put it, to others what we wish that others do to us.

            Let us reflect on this very, very simple commandment, and see that we bring it at every moment; because we expect everything, and we give so little. We give indeed to those who are dear to us, naturally dear, but even they must put up, so often, with our lack of understanding and patience and compassion. Let us reflect on these simple and direct words of Christ and stand in judgement before them; ask ourselves how can I stand before Christ when He will say to me, 'You have heard these words, you have understood them, you have repeated them' — indeed, for us priests — 'you have preached them. And what have you done?’ And how sorry it will be to look at Christ and say, 'I have claimed to be your disciple but in fact I have done nothing of what you have wished me to do to save other people from misery, from loneliness, from evil’. Amen.

Aşteptăm tot, dar dăm atât de puţin

Duminică, 15 Octombrie 2000

În  numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin

Sfânta Evanghelie este infinit de simplă dacă o primim cu simplitate. Principala noastră problemă stă în faptul că noi căutăm adâncimi teologice în textul ei, în loc să privim la francheţea cuvântului lui Dumnezeu, care este simplitatea însăşi, deplinătatea, şi Care ni se adresează ca unor prieteni, nici măcar ca unor discipoli, ci ca unor prieteni; pentru că El însuşi a spus, pe drumul spre Ierusalim, “Nu vă mai numesc robi, ci vă numesc prieteni, fiindcă tot ce am de spus am împărţit cu voi”.

Aşa că hai să primim cuvântul pe care l-am auzit azi cu francheţea cu care a fost rostit de Hristos: “Faceţi unul altuia ceea ce vreţi ca alţii să vă facă vouă.”

 E ceva ce ni se spune tot timpul; dar este oare acesta felul în care trăim? Vrem de la cei din jurul nostru înţelegere, răbdare, compasiune, sprijin, prietenie şi toată simplitatea acestei lumi. Nu aşteptăm de la noi fapte eroice, pentru că nu trăim în timpuri şi situaţii eroice. Şi dacă ne întrebăm: ce facem pentru oamenii din jurul nostru, putem spune oare că împlinim această poruncă simplă şi directă, acest sfat al lui Hristos  care zice: “Dacă faceţi aceste lucruri veţi fi cu adevărat oameni”?

Să reflectăm la acestea, deoarece  ne gândim adesea la lucruri mari, la fapte eroice şi când nutrim aceste gânduri măreţe trebuie să căutăm cele mai simple lucruri pe care le putem face. Când citim în Sfânta Evanghelie că ar trebui să ne dăm viaţa unii pentru alţii, ne gândim că nu o putem face, pentru că nu e niciun atentat la viaţa aproapelui nostru, sigur nu la viaţa celor mai  apropiaţi ai noştri. Şi  totuşi a-şi da viaţa înseamnă a-ţi consacra viaţa, a-ţi dedica întreaga energie, toată înţelegerea, toată răbdarea, toată grija, toată simpatia celor care ne înconjoară. A face, cu alte cuvinte, cum spune Hristos, altora ceea ce vrem să ni se facă nouă.

          Să reflectăm la această foarte, foarte simplă poruncă, şi să avem grijă să o împlinim în fiecare clipă; pentru că aşteptăm tot, dar dăm atât de puţin. Dăruim, într-adevăr, celor care ne sunt dragi, un sentiment firesc, dar chiar şi aceştia trebuie să îndure, deseori, lipsa noastră de înţelegere, de răbdare şi de compasiune. Să reflectăm asupra acestor cuvinte simple şi directe  ale lui Hristos şi să medităm asupra lor: să ne întrebăm “Cum voi sta înaintea lui Hristos când îmi va spune: “Ai auzit aceste cuvinte, le-ai înţeles, le-ai repetat” – adevărat, pentru noi, preoţii- “le-ai predicat. Şi ce-ai făcut?” Şi ce trist va fi să privim la Hristos şi să zicem: “Am pretins că sunt discipolul Tău, dar n-am făcut nimic din ceea ce tu ţi-ai dorit de la mine, să-i scap pe alţii de sărăcie, de singurătate, de rău.” Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici)

Believe in Resurrection

Abraham’s answer was of no use to the rich man in hell, but it can be of great use to our contemporaries which, in order to find out celestial mysteries and through them to tighten  their faith, practice  the call of the dead. Really, there isn’t an easier way to drive a man crazy and throw him in hell. Spiritism is an escape from light to darkness, is looking for light in the darkness. Those who call the dead to find out the truth prove their lack of faith in Christ. How can a man with reason believe the spirit of his aunt or neighbour(when he can’t even know if the spirit who speaks is the one invoked?) if he doesn’t believe what God himself says? How can the phantom of the relatives and the mediums and all the witches support what they say? Christ prove His Word with His blood and with the blood of all the martyrs who gave their lives for that word. The Jews didn’t see only the ghost of Lazarus, the brother of Mary and Martha, but Lazarus himself resurrected from the dead, with body and soul, and they didn’t believe even so, they even conspired to kill Lazarus(John 12, 10-11) so that he couldn’t confess the truth. They saw resurrected Iair’s daughter and the Nain widow’s son. Why didn’t they believe?

They saw the dead rising from their graves at Christ’s resurrection.Why didn’t they believe? At last, they found out undoubtedly about Christ the Resurrected, but instead of believing they payed the guards of the grave to cover the truth and lie. Isn’t this enough proof to believe? If we need more proof from the dead, we have Abraham, Lazarus and the sinful rich man. There are witnesses from hell and heaven, verified by our Lord Jesus Christ Himself. Anyone of us which would  see by themselves the heaven and the hell and would hear the dialogue between Abraham and the sinner, wouldn’t believe more that they ought to believe when the testimony is given by the One to Whom all the mysteries are known: Christ the Lord. He saw and heard everything that He shows us in this parable and we now know the truth.

Răspunsul lui Avraam nu i-a fost de nici un ajutor în iad bogatului, dar tocmai de aceea ar putea fi de mare ajutor celor de astăzi care, ca să afle taine cereşti şi astfel să-şi întărească, chipurile, credinţa, se îndeletnicesc cu chemarea morţilor. Într-adevăr, nu-i cale mai uşoară să scoţi omul din minţi şi să-l arunci în iad. Spiritismul e fuga de lumină în întuneric, e căutarea luminii în întunecime. Cei care cheamă morţii ca să afle adevărul îşi dovedesc necredinţa în Hristos. Dar cum poate un om cu judecată să creadă ce spune duhul mătuşii sau al vecinului (când n-are cum să ştie nici măcar dacă duhul care vorbeşte e chiar cel invocat!) dacă nu crede ce spune însuşi Dumnezeu? Cu ce pot fantomele rubedeniilor, şi mediumurile, şi toţi vrăjitorii să-şi sprijine cele spuse? Hristos Şi-a adeverit cuvântul cu sângele Său şi al miilor de mucenici care şi-au dat viaţa pentru acest cuvânt. Iudeii n-au văzut doar duhul lui Lazăr, fratele Martei şi Mariei, ci pe însuşi Lazăr înviat din morţi, cu trup şi suflet, şi tot n-au crezut, ba chiar unelteau să-l ucidă pe Lazăr (Ioan 12, 10-11) ca să nu mai stea mărturie adevărului. Au văzut-o înviind şi pe fiica lui Iair, şi pe fiul văduvei din Nain. De ce n-au crezut?

Au văzut morţi ridicându-se din morminte la învierea lui Hristos. De ce n-au crezut? În sfârşit, au aflat fără tăgadă de Hristos Cel înviat, dar în loc să creadă, au plătit străjile de la mormânt să acopere adevărul şi să mintă. Nu ne e destul ca să credem? Dacă ne mai trebuie încă mărturii de la cei morţi, îl avem pe Avraam, pe Lazăr şi pe bogatul păcătos. Sunt martori şi din rai şi din iad, martori verificaţi de nimeni altcineva decât de Domnul nostru însuşi, Iisus Hristos. Oricine dintre noi ar vedea cu ochii săi raiul şi iadul, şi ar auzi schimbul de cuvinte dintre Avraam şi păcătos, n-ar putea să-şi creadă ochilor şi urechilor mai mult decât trebuie să creadă când lucrul se mărturiseşte de Cel Căruia toate tainele îi sunt deschise: Hristos Domnul. El a văzut şi a auzit tot ceea ce ne înfăţişează nouă în pilda aceasta, şi noi ştim acum adevărul.

Sf. Nicolae Velimirovici

Listen to Moses and the prophets! Ascultaţi pe Moise şi profeţii!

 “

“Understanding the firm answer of Abraham to his first request, the sinner calls now  his other question. And ne said: ”Please, father,  send him to my father’s house, for I have five brothers, to tell them all these, so that they won’t come in this place of torment.” Where did he found so much mercy for others, so much concern for their salvation? This isn’t mercy, but  an attempt to easy his pain, as little as he can. But it is shown now another of his sins: causing another to sin. He didn’t come to hell only for his lack of mercy towards Lazarus, but for leading a life which was a bad example to the others, causing their perdition, opening their road to hell. To be the cause to sin of the others is an awful sin. To drag others with you in your fall is more condamnable than falling alone. Hear what frightful words says the Lord about the one who causes another to sin: "It would be better for him if a millstone were hung round his neck and he were cast into the sea, than that he should cause one of these little ones to sin. “(Luke 17, 2). It seems that the brothers of this rich man were younger than him, so that he wanted that Lazarus came and forgave him first, and then he would rectify/mend his sin to his brothers. So the flames would mitigate, the torment would ease. Therefore the appeal to Abraham was in his own advantage, not for his brothers. And Abraham said:  “They have Moses and the prophets; let them hear them.  And he said, `No, father Abraham; but if some one goes to them from the dead, they will repent.'  He said to him, `If they do not hear Moses and the prophets, neither will they be convinced if some one should rise from the dead.' This request can’t be fulfilled. Abraham gave him an unshattered explanation : What’s the use of sending Lazarus back to the earth to announce the people what expects them after the death, if they had been told clearly through Moses and the prophets what they had to do to save their souls? Thousands and thousands of people had saved their souls not through the testimony of the dead, but through the living’s testimony. If so many people saved themselves listening to Moses and the prophets, let his brothers do the same.”(Saint Nikolai Velimirovici)

„Înţelegând răspunsul fără împotrivire al lui Avraam la prima lui cerere, păcătosul şi-o strigă acum pe cealaltă. Iar el a zis: „Rogu-te dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin”. De unde deodată atâta milă de alţii, atâta grijă pentru mântuirea lor? Nu este milă, ci încă o încercare de a-şi uşura, cât de puţin, chinul. Dar acum ni se arată un alt păcat al său: smintirea. Nu numai pentru nemilostivirea către Lazăr a ajuns el în iad, ci şi fiindcă, prin viaţa sa uşuratică, s-a făcut altora pildă rea, pricinuindu-le pierzarea, deschizându-le drumul spre iad. Să te faci altora pricină de sminteală, este un păcat grozav. A trage după tine în cădere pe alţii este mai de osândă decât a cădea singur. Auziţi ce înfricoşătoare cuvinte spune Domnul despre cei ce smintesc pe alţii: „Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici” (Luca 17, 2). Se pare că fraţii acestui bogat erau mai tineri decât el, încât el voia întâi ca Lazăr să vină la el şi să-l ierte, apoi să-şi îndrepte şi păcatul faţă de fraţii lui. Astfel flăcările s-ar mai fi domolit, chinul i s-ar mai fi uşurat. Rugămintea făcută lui Avraam era, aşadar, mai mult pentru sine decât pentru fraţi. Şi i-a zis Avraam: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”. Nici această cerere nu-i poate fi împlinită. Avraam îi dă o lămurire de nezdruncinat. La ce bun să-l trimiţi pe Lazăr înapoi pe pământ ca să-i înştiinţeze pe oameni ce-i aşteaptă după moarte, dacă li s-a grăit cât se poate de desluşit prin Moise şi prin prooroci ce trebuie să facă spre a se mântui? Mii şi mii de oameni s-au mântuit nu prin mărturia celor morţi, ci prin mărturia celor vii. Dacă atâţia s-au mântuit prin ascultarea de Moise şi de prooroci, să facă şi fraţii tăi la fel.”(Sfântul Nicolae Velimirovici)