Autumnală

A venit toamna, depresia începe să se intensifice, împreună cu laşitatea şi absenţa oricărei perspective de viitor. Am împlinit 51 de ani şi simt că viaţa mi s-a sfârşit, nu mai am nimic de făcut şi nimic de aşteptat. Ceea ce mă interesa în tinereţe nu mai reprezintă nimic pentru mine, nu mai am niciun impuls să mă ridic şi să lucrez ceva, nu pot să mai caut idealuri de împlinit pentru că nu mai am forţa să le împlinesc. Mănăstirea îmi pare un loc interzis mie, unde nu mă mai pot refugia pentru că nu mai împlinesc criteriile. Persist în recluziunea mea, nu ies din casă decât în situaţii de maximă necesitate, îmi trebuie multă putere ca să mă conving pe mine însămi să mă duc la biserică măcar la Sfânta Liturghie, dar e un act aproape inutil, pentru că mă gândesc  continuu la altceva şi nu pot nicio clipă să  particip sufleteşte. Mai mult, mă macină neputinţa de a recunoaşte fie măcar faţă de mine  însămi că nu sunt pentru mănăstire, chiar dacă 4 ani am stat acolo iluzionându-mă.  Adevărat că mi s-a spus în mod repetat că dacă am intrat în mănăstire nu mai este cale de întoarcere, că renumţarea este echivalentă cu o lepădare de Hristos. Această realitate m-a chinuit mult şi am reuşit să o suport numai prin medicamente, care îmi împiedică gândirea ca o cămaşă de forţă cerebrală. E cel mai ciudat lucru care mi se întâmplă. Oare va persista sau se va amplifica această neputinţă de a gândi? Sau acest dezinteres in a gândi, a face planuri de viitor, a voi să trăiesc? Sunt foarte confuză. E clar că am căzut atât de mult încât am scăpat din mână frâiele vieţii mele. Mă doare foarte mult un lucru: rugăciunea nu mai reprezintă nimic pentru inima mea, nu mai are nicio putere, este un act mecanic de recitare a unor fraze care au semnificaţie pierdută pentru sufletul meu mort. Mă întreb cum pot să scriu aceste rânduri cu atâta răceală, de parcă nu m-ar privi pe mine, ci pe o străină.  De fapt sunt cu adevărat o străină, pare că n-a mai supravietuit nimic din vechea mea personalitate. Poate doar obiceiul de a scrie, de a mă confesa pentru a scoate din adâncul inimii ceea ce mă preocupă.

6 septembrie-praznic în lacrimi

“Rostul istoriei este sa elibereze popoarele de teama, de opresiune, de nedreptati, pentru ca energiile lor cele mai bune si mai curate sa se indrepte spre domeniul creatiilor culturale, singurele inzestrate cu nimbul nemuririi.”(Horia Sima)

6 septembrie- zi încărcată de multe semnificaţii sacre, dar şi istorice! Zi de mare nostalgie pentru cei cu suflet românesc! Am să mă explic: La 6 septembrie 1940, România a cunoscut un moment de graţie, cu siguranţă mijlocit de Sfântul Arhanghel Mihail, a cărui minune din Colose este prăznuită de Biserica Ortodoxă  în această binecuvântată zi. A fost ziua în care un popor revoltat de tiranie şi neruşinare a ieşit în stradă şi a cerut alungarea regelui Carol de pe tron, pentru că avea mâinile mânjite de mult sânge şi pe conştiinţă Basarabia, Bucovina de Nord şi Ardealul, Atunci a ridicat Dumnezeu pe tânărul rege Mihai, care până în prezent este cel mai demn şi mai respectabil monarh român. Şi nu cred că este nevoie să demonstrez acest adevăr pentru cei care nu au prejudecăţi împotriva monarhiei. La 6 septembrie 1940 au fost aduşi la putere, prin voia multor români care aderaseră sufleteşte la doctrina şi idealurile ei, membri ai Mişcării Legionare, mult încercaţi şi prigoniţi în lagăre şi închisori sau în exil forţat de împrejurări dramatice.

De ce acest act, de mulţi contestat, reprezintă pentru mine un miracol pentru neamul românesc? Argumentul meu  principal este onestitatea totală a intenţiilor: oamenii aceştia urmăreau cu adevărat să aducă în societatea românească prosperitate pentru toţi, respectarea legilor, asanarea morală, ascensiunea spirituală a neamului în hotarele lui istorice, pe care trebuiau să le refacă după dezastrul războiului. Legionarii formaţi la şcoala lui Corneliu Zelea Codreanu aveau daruri dumnezeieşti mari, nu doar intelectuale( recunoscute de mulţi), ci mai ales morale, şi excelau printr-un caracter nobil: nu admiteau în niciun caz să-şi întineze conştiinţa, nu refuzau cu niciun prilej să-şi ajute camarazii, semenii în general(cum au demonstrat-o mai târziu în închisori), nu fugeau din faţa primejdiei şi nu ocoleau încercările, luptau din toate puterile cu egoismul, care a desfigurat omenirea şi a transformat lumea într-un infern colcăind de patimi şi nedreptăţi. Erau cavaleri întârziaţi sau prea devreme născuţi, care luaseră asupra lor sarcina grea de a reda neamului românesc demnitatea pierdută şi încrederea în destinul său, vegheat de puterile divine. Condus de oameni mici sau de nimic, români ajunseseră nişte înfrânţi în propria lor ţară, situaţie intolerabilă şi revoltătoare,  toate energiile nemului zăceau ascunse sub tone de neîncredere şi defetism. Era mare nevoie de oameni curajoşi, devotaţi neamului şi altruişti. Era nevoie de jertfă şi nu poate oricine să-şi transforme viaţa într-o jertfă permanentă în slujba neamului.

Parcă aud mii de voci strigând la mine că legionarii au comis asasinate, au fost  antisemiţi, au aranjat sau tolerat pogromuri, au organizat  o rebeliune contra statului legionar condus de Antonescu etc. Toate exagerările şi neadevărurile care s-au spus şi se mai spun încă de către rău-voitori.  La aceste acuzaţii din umbră îi rog pe acuzatori să se gândească la toţi ceilalţi răspunzători pentru conducerea României de-a lungul vremii şi să facă o comparaţie onestă. Oare alţii s-au comportat mai bine sau mai rău? Îi mai rog să privească şi la motivaţie şi la scop. Care lupta pentru interesele personale şi care pentru cele publice şi naţionale? Care a încercat să reformeze vreodată societatea fără să comită greşeli? Şi câţi n-au comis crime şi delicte cu mult mai grave pe ascuns de ochii opiniei publice?  În lumea aceasta binele va fi până la sfârşit amestecat cu răul, sămânţa cu neghina, ceea ce nu va împiedica grâul să crească şi să dea rod. Dar să nu-i confundăm pe semănătorii de grâu cu semănătorii de neghină travestiţi, să discernem binele de rău şi să optăm pentru cei care duc cu sine şi aruncă în ogorul neamului sămânţa adevărului.  Mişcarea Legionară a fost asasinată cu adevărul în braţe şi a spune adevărul în România te face pentru cei aflaţi la putere “legionar”(vezi Timişoara 1989,  Piaţa Universităţii, 1990). Asta spune ceva, nu credeţi?

Mai am un argument de adus în discuţie: anticomunismul. Nu există oameni care să fi luptat cu mai multă consecvenţă împotriva comunismului care a sufocat şi a ucis în inimile românilor cele mai scumpe valori: credinţa şi neamul. Nu cred că e nevoie să amintesc ce a făcut reeducarea cu românii din închisori şi cu cei de afară, din România-închisoare.

“Bolsevismul se gaseste in razboi permanent cu adevarul si intregul lui sistem e construit ca sa-l prigoneasca si sa-l extermine. El nu se lupta propriu-zis cu entitatea politico-sociala a oamenilor, ci cu adevarul care salasuieste in sufletele lor. De aceea statul bolsevic nu se multumeste sa constate din partea supusilor lui un impecabil conformism cetatenesc; el vrea sa controleze si sa puna stapanire si pe forul lor interior. Cetatenii-model ai statului sovietic sunt indivizi disociati de lumea lor launtrica, incapabili sa mai gandeasca cu mijloacele lor proprii sau sa-si afirme aspiratiile lor personale, oameni cu functii sufletesti standardizate si prefect controlabile din afara”(Horia Sima).

Mutilarea sufletească la care a fost supus poporul român nu a reuşit decat în cazuri foarte rare şi doar temporar să mutileze conştiinţele legionarilor. Ei au plătit cu pierderea libertăţii, torturi şi umilinţe, chiar cu vieţile păstrarea identităţii. Ei au devenit preoţi şi monahi, plângând şi rugându-se pentru iertarea păcatelor proprii şi ale neamului lor, ani la rând după ce au ieşit din închisori, ei au ridicat altare, mănăstiri pentru cinstirea memoriei celor ucişi, ei au deşteptat prin cuvântul lor noile generaţii, chemându-le la aflarea unei căi conforme cu adevărul şi la urmarea ei. Ştiu că sunt mulţi cărora nu le convine că noi încă mai avem puterea să alegem adevărul de minciună şi se uită cu ochi răi şi nu stau cu mâinile în sân, lovind cu armele tradiţionale(calomnia şi minciuna) tot în Mişcarea Legionară şi în idealurile ei, pentru că de acestea se tem precum Irod de Sfântul Ioan Botezătorul. Nu întâmplător mi-a venit în minte acest Profet sfânt, ci pentru că decapitarea Mişcării se poate compara cu tăierea Capului Sfântului Ioan: de ce a murit Botezătorul? Pentru că Irodiada nu mai suporta să i se spună că păcătuieşte şi nu voia să părăsească păcatul. De ce a fost mereu trecută în ilegalitate Mişcarea Legionară? Pentru că dictatorii, guvernele şi mai toţi politicienii nu suportă să li se dezvăluie ticăloşiile şi nu vor să renunţe le ele.

6 septembrie e prilej de nostalgie pentru mine, fiindcă mă gândesc, de fiecare dată, ce ar fi fost dacă România ar fi rămas un stat naţional legionar măcar până la terminarea războiului, ce ar fi fost dacă legionarilor li s-ar fi permis cu adevărat să conducă destinele acestui neam, ce ar fi fost dacă ar fi avut posibilitatea să participe la viaţa parlamentară, într-un stat democratic, fie el cât de viciat? Rămâne doar un vis într-o lume a valorilor răsturnate.

Agora sau despre liberul arbitru

Parcă în prelungirea a ceea ce scriam despre nevoia de a spune adevărul, care umblă mai mereu cu capul spart, stă filmul “Agora”(2006), pe care îl văd pentru prima oară.  M-a intrigat şi m-a îndurerat şi mi-a adus aminte de Cruciade şi de ororile  lor. Ca să descopăr adevărul am căutat câteva surse care mi-au infirmat convingerea că filmul minte sau exagerează, fiind partizan. Se pare că lucrurile au stat atât de rău pe cât o arată filmul, adică atât evreii din Alexandria, cât şi păgânii, dar şi creştinii au comis acte de violenţă înfiorătoare, iar Sf. Chiril i-a instigat să cureţe oraşul de evrei, fiindcă îi uciseseră pe creştinii atraşi într-o cursă. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte? În mentalitatea şi în purtarea unor creştini şi chiar a unor călugări nitrioţi-parabolanii?  

Ce mă şochează pe mine este nu că Dumnezeu a îngăduit să se petreacă asemenea atrocităţi, ci că oamenii îi urăsc atât de mult pe oameni, pe aceia dintre ei care sunt diferiţi, fie prin origine, fie prin naţionalitate sau prin credinţă sau prin orice altceva. Ei se lasă purtaţi de instinctele primare în asemenea măsură încât, sfidând învăţătura Sfintei Scripturi, ucid fără să clipească semeni de ai lor şi se desfată în cruzimea lor. Am mai scris despre bestializarea şi satanizarea omului şi sunt conştientă că un creştin este cu mult mai mult provocat de diavol să calce poruncile, să ignore adevărul că trebuie urât păcatul, nu păcătosul. Mă mir că s-a încercat convertirea cu forţa la creştinism(de fapt, nu mă mai mir dacă îmi amintesc ce s-a întâmplat cu nativii din America la venirea conchistadorilor), ştii nd că Dumnezeu  respectă libertatea omului, neimpunându-se cu forţa.  Mă întreb care este cauza? Ignoranţa? Sălbăticirea? Lipsa de meditaţie?  E dramatic în acest film cât de puţini oameni gândesc înainte de a acţiona, cât de puţini sunt cei care iubesc viaţa reflexivă şi cât de uşor se pune mâna pe armă pentru a doborî adversarul! Oare în prezent situaţia este diferită? Întrebare retorică!

Cât despre Hypatia, avea dreptul să nu creadă în Dumnezeu ca oricare altul, fără a plăti cu viaţa pentru nebunia tinereţii ei. Convertirea o lasă Domnul la alegerea omului. Poate că orgoliul de a cunoaşte care o subjuga să fie un păcat pentru creştini, dar pentru un păgân era firesc: mai trebuia multă meditaţie ca să ajungă la cunoştinţa adevărului, posibilitate care i-a fost răpită odată cu viaţa. Smerenia este cea mai înaltă dintre virtuţi şi numai cine o are poate ridica piatra, dar n-o va face, din iubire pentru aproapele, preferând să moară chiar pentru el. Sa ne amintim cum procedau sfinţii ca să-i salveze pe păcătoşi!

În concluzie, conştiinţa creştină se obţine greu, cu ajutorul harului care vine numai după o constantă voinţă de bine, dar dragostea, care să frâneze instinctele ucigaşe, nu se obţine poate niciodată. Acest film ne  îndeamnă: Feriţi-vă de instincte, îmbrăţişaţi reflexivitatea!

Sinuciderea Europei

Ar fi, poate, nedrept să cerem de la acest nouă recoltă de intelectuali – victime, precum se pare, ale unei distrugătoare coroziuni a creierului care a împânzit deja universităţile cu filosofia materialistă, utilitaristă şi marxistă, să înţeleagă pe deplin noţiunea de sacrificiu pentru un principiu, sau pentru ţară, sau cea de fidelitate, chiar până la moarte, faţă de liderul care întrupează acest principiu sau reprezintă mai bine decât oricare altul interesele şi destinul ţării sale. Pentru aceşti această nouă generaţie de “educatori” şi formatori de opinie publică, religia nu este decât magie; oibirea şi frica de Dumnezeu sunt superstiţii;patriotimul, o eroare; naţionalismul, o crimă; jertfirea de sine este masochism; iubirea trecutului este necromanie; un lider ascultat este un mag; iar disciplina este un cult tenebros.

(Mihail Sturdza, Sinuciderea Europei)

http://www.counter-currents.com/2012/06/the-romanian-legionary-movement-between-truth-and-deception/

Este din ce în ce mai clar pentru mine că la suprafaţa existenţei noastre cotidiene se lucrează numai cu minciuni sau false adevăruri, că trăim, cei mai mulţi dintre noi, în somn. Nu ştim şi nu vedem adevărul, uneori nu vrem să credem adevăruri care ni se pun în faţă de către cei mai curajoşi sau mai conştienţi decât noi. Bine ar fi ca măcar faţă de noi înşine să avem curajul să recunoaştem în ce fel de lume ne este dat să trăim, pentru şi din cauza păcatelor noastre milenare. Umanitatea a fost demult luată în stăpânire de nişte forţe mafelice, care nu tolerează să fie demascate, care lovesc fără milă în cei ce i se opun, deşi nu-i pot distruge sufleteşte. Adevărul ne va face liberi, dacă vom înceta să ne mai temem de oameni şi vom începe să-L iubim mai mult pe Dumnezeu decât această viaţă trecătoare. 

Deocamdată pe mine adevărul din ce în ce mai limpede mă face să persist într-o inutilă depresie. Mă paralizează, înfrângându-mi orice încercare de acţiune. Mă gândesc că începutul ar fi să  spunem adevărul, dar cine este dispus să-l asculte? Mie nu mi-e teamă de moarte, fiind predispusă spre a-mi dori să mor mai mult decat să trăiesc. Poate că aş reuşi să fac ceva în acest sens, date fiind circumstanţele. Dar mă opreşte convingerea tare că este inutil să acţionezi pe plan social, lumea fiind pierdută. Doar în interior se mai poate face o minune, pentru fiecare în parte, dacă cere ajutorul lui Dumnezeu. El a fost alături de crucificaţii din temniţe ; El i-a salvat de la distrugere sufletească şi i-a mântuit;  numai El este alături de fiecare victimă şi de fiecare cruciat al adevărului şi al credinţei, până la sfârşitul veacului.  

Tragedii naţionale

Imagini cu mănăstirea Văcăreşti, distrusă din ordinul dictatorului Ceauşescu, alături de alte 21 de biserici şi mănăstiri bucureştene între 1977-1989, pierderi uriaşe pentru cultura şi spiritualitatea românească.

Iată unde conduce lipsa de educaţie, de cultură şi de bun simţ! Nişte oameni care uitaseră de credinţa părinţilor şi de Dumnezeu, au masacrat oraşul peste care se simţeau pe deplin stăpâni, în numele unei ambiţii prosteşti, tipic dictatoriale, de a clădi ceva nou, gigantic, pe măsura părerii de sine a dictatorului. Ce poţi spune decât: “Iartă-i, Doamne, că nu au ştiut ce fac!” Pentru oamenii aceştia bisericile şi mănăstirile seculare ale Bucureştiului nu reprezentau decât nişte vechituri, devenite obstacole în calea proiectelor megalomanice deja făurite. Că nu aveau frică de Dumnezeu şi nu conştientizau sacrilegiul pe care îl săvârşeau este evident. Erau cuprinşi probabil de o febră care le răpea dreapta judecată şi decenţa: orice om ar fi ezitat să lupte cu Dumnezeu, sfidându-L prin aceste distrugeri, mai puţin comunistul ateu Nicolae Ceauşescu şi consoarta Lui.  Se credeau probabil nemuritori sau evitau cu încrâncenare să se gândească la moarte şi nu recunoşteau că există o judecată divină. Poate că în clipele atroce pentru ei de dinaintea execuţiei s-au temut, şi-au amintit păcatele pe care le-au săvârşit şi au tremurat de grozăvia lor, deşi mie îmi păreau perfect inconştienţi şi atunci. Nu credeau că au făcut ceva rău! Se simţeau nevinovaţi şi nişte victime ale istoriei. Eu mă întreb dacă poţi rămâne ateu atunci când înfrunţi moartea iminentă, nădăjduind că măcar la sfârşit s-au căit pentru orbirea lor. Dacă au urât Biserica trebuie să ne amintim că numai prin satanizare ajunge omul să lupte cu Dumnezeu negându-L. Oricum vina este împărţită, frica oamenilor care înţelegeau, dar nu luau atitudine până la capăt, se conjugă cu ticăloşia celor care îl menţineau la putere pe acest tiran incult şi periculos, cântându-i cu viclenie în strună. E adevărat că mulţi dintre ei nu erau mai culţi sau mai credincioşi decât dictatorul şi soţia lui, devenind explicabil de ce îl secondau în toate tâmpeniile. Acum contează, însă, mai puţin a cui e vina, mai important este că acele monumente s-au distrus şi s-au pierdut pentru totdeauna. Vor mai dăinui în conştiinţa celor care le-au cunoscut o vreme şi se vor stinge treptat cu ei. Ce păcat!

Memorialul durerii – o şcoală pentru români

Revăzând “Memorialul durerii” mă încearcă două sentimente la fel de puternice: admiraţia nereţinută faţă de cei care au rezistat comunismului, impus cu forţa de la Moscova, cu preţul pierderii libertăţii şi  chiar a vieţii, suferind în cumplite închisori torturi şi umilinţe de neînchipuit; şi sentimentul revoltei în faţa distrugerii atâtor valori umane româneşti, a căror contribuţie la destinul neamului ar fi fost capitală şi a căror pierdere este de neînlocuit. Nu vreau să dau nume - ele sunt, de altfel, cunoscute celor interesaţi de tragedia postbelică a României. Nu le-aş putea cuprinde pe toate şi nu ar fi drept. Este o revoltă neputincioasă, dar firească pentru un român care a trăit efectele deposedării societăţii româneşti de valorile ei autentice. Confuzia binelui şi a răului au fost posibile pentru că s-au înlăturat toate conştiinţele, toate spiritele jertfelnice şi toţi oamenii curajoşi şi cinstiţi din peisajul politic şi cultural al României, practic decapitată după ocuparea ei de către bolşevici, după ce s-a răpit românului dreptul la libertatea de credinţă, conştiinţă şi cuvânt.

Rolul pe care acest documentar l-a jucat şi este chemat să îl joace în societatea românescă cred că este uriaş: să deştepte conştiinţele adormite şi să restaureze demnitatea înjosită a românilor. Nu cred că se va perima vreodată şi nici nu-şi va pierde puterea de a ne determina să căutăm adevărul, să iubim adevărul şi să cinstim memoria celor care ar trebui să ne fie modele autentice de viaţă. Fiecare nume pe care îl evocă acest memorial aparţine unei elite sufleteşti şi morale a românilor, cu excepţia numelor de torţionari pe care istoria rămâne să-i aşeze la locul pe care şi l-au ales. “Să nu ne răzbunaţi!”, cerea Mircea Vulcănescu, iertător prin fire şi credinţa lui curată. Dar “să nu ne uitaţi!”, adaugă d-na Lucia Hossu-Longin. Înălţaţi o rugăciune pentru sufletele noastre, aşa este creştineşte şi româneşte. Dacă nu s-a întâmplat încă necesara canonizare a tuturor mărturisitorilor din închisorile comuniste din România, dacă unii dintre români nu cred încă în sfinţirea lor prin suferinţă şi prin jertfă, atunci măcar să zică o rugăciune pentru sufletele lor. Atât putem şi noi să facem pentru neam, nu pentru ei, care şi-au aflat locul în cer, ci pentru generaţiile actuale şi viitore de români care nu trebuie să uite. Uitarea echivalează cu sinuciderea morală.

Să ne aducem aminte ce înseamnă să fii om, român şi creştin privind la ei, la pilda vieţii şi a morţii lor! Câţi dintre noi am avea acum curajul de a mărturisi? Câţi dintre noi ar alege moartea în faţa trădării şi a compromisului ruşinos? Poate meditând adânc la exemplul lor vom schimba ceva în viaţa noastră. Poate că Dumnezeu a îngăduit să se descopere taina suferinţei lor demne ca să ne pregătească pentru venirea vremurilor de apostazie generală, când este clar că a te ţine cu dinţii de această viaţă înseamnă a-ţi pierde sufletul şi mântuirea. Dumnezeu, prin lucrarea celor chemaţi, ne arată că moartea nu trebuie să ne sperie, nici tortura, nici prigoana; ele sunt trecătoare. Numai sufletul este veşnic, numai pentru el trebuie să luptăm. Încerc să-mi insuflu curaj şi hotărâre, ca atunci când va veni ceasul alegerii să pot să nu greşesc.  Slăbănogi duhovniceşte cum suntem mulţi dintre noi, avem nevoie de statura şi de duhul lor, de rugăciunile lor bineprimite şi de credinţă ca să nu ne clătinăm când va suna ceasul.

Iertaţi-mă dacă societatea actuală cu aspectul şi preocupările ei nu reuşeşte să-mi câştige interesul. Nu pot să trăiesc în acest prezent de neînţeles pentru mine, nu pot să ader la această cădere liberă care nu se va sfârşi decât odată cu lumea. Privesc în urmă pentru că înainte mă îngrozesc să privesc. S-a săpat o prăpastie de netrecut între lumea antebelică şi cea postbelică. Toate valorile s-au prăbuşit încet, s-au sfărâmat, iar în locul lor a rămas demagogia goală. Minciuna tronează în lume, e la ea acasă mai peste tot. Şi ceea de e mai trist, ne minţim pe noi înşine când ne închipuim că progresăm. Dacă nu se petrece un miracol dumnezeiesc, nu văd cum ar putea să se mai salveze ceva. O fi pesimism? Nu ştiu. Doar atât pot să spun: punând în oglindă prezetul şi trecutul văd un uriaş şi un bicisnic. Dacă Eminescu, acum mai bine de un secol deplângea decăderea generală a societăţii, mă întreb când a început ea? Răspunsul meu e hotărât: atunci când Omul a luat locul lui Dumnezeu în Univers, crezând că se emancipează. Atunci când a dispreţuit credinţa, creştinismul şi Biserica, imaginându-şi că se descurcă de unul singur. Când şi-a recunoscut ca strămoş maimuţa, atunci s-a coborât la nivelul instinctual şi a decăzut din statura de om, netrebnicindu-se din ce în ce mai mult. Şi atunci, cum se explică viaţa mărturisitorilor? Uşor, ca în viaţa Sf. Ilie Tezviteanul: Dumnezeu mereu mai are un număr de bărbaţi drepţi şi sfinţi.

Cum poţi să nu închei într-o asemenea notă de disperare? Ceva trebuie să dea puţină speranţă; iată, lumea aceasta trebuie să dispară, coruperea ei este revelată de Sfânta Scriptură. Să ne mângâiem dar cu gândul că decăderea vertiginoasă nu este decât semnul apropierii plinirii celor scrise!

Monarhia vie

Trăiască Regele

În pace și onor

De țară iubitor

Și-apărător de țară.

Fie Domn glorios

Fie peste noi,

Fie-n veci norocos

În război, război.

O! Doamne Sfinte,

Ceresc părinte,

Susține cu a Ta mână

Coroana Română!

Trăiască Patria

Cât soarele ceresc,

Rai vesel pământesc

Cu mare, falnic nume.

Fie-n veci el ferit

De nevoi,

Fie-n veci locuit

De eroi, eroi.

O! Doamne Sfinte,

Ceresc Părinte,

Întinde a Ta mână

Pe Țara Română!