Acatistul Sf Acoperamant al Maicii Domnului (Manastirea Radu Voda - Bucu...

Autumnală

A venit toamna, depresia începe să se intensifice, împreună cu laşitatea şi absenţa oricărei perspective de viitor. Am împlinit 51 de ani şi simt că viaţa mi s-a sfârşit, nu mai am nimic de făcut şi nimic de aşteptat. Ceea ce mă interesa în tinereţe nu mai reprezintă nimic pentru mine, nu mai am niciun impuls să mă ridic şi să lucrez ceva, nu pot să mai caut idealuri de împlinit pentru că nu mai am forţa să le împlinesc. Mănăstirea îmi pare un loc interzis mie, unde nu mă mai pot refugia pentru că nu mai împlinesc criteriile. Persist în recluziunea mea, nu ies din casă decât în situaţii de maximă necesitate, îmi trebuie multă putere ca să mă conving pe mine însămi să mă duc la biserică măcar la Sfânta Liturghie, dar e un act aproape inutil, pentru că mă gândesc  continuu la altceva şi nu pot nicio clipă să  particip sufleteşte. Mai mult, mă macină neputinţa de a recunoaşte fie măcar faţă de mine  însămi că nu sunt pentru mănăstire, chiar dacă 4 ani am stat acolo iluzionându-mă.  Adevărat că mi s-a spus în mod repetat că dacă am intrat în mănăstire nu mai este cale de întoarcere, că renumţarea este echivalentă cu o lepădare de Hristos. Această realitate m-a chinuit mult şi am reuşit să o suport numai prin medicamente, care îmi împiedică gândirea ca o cămaşă de forţă cerebrală. E cel mai ciudat lucru care mi se întâmplă. Oare va persista sau se va amplifica această neputinţă de a gândi? Sau acest dezinteres in a gândi, a face planuri de viitor, a voi să trăiesc? Sunt foarte confuză. E clar că am căzut atât de mult încât am scăpat din mână frâiele vieţii mele. Mă doare foarte mult un lucru: rugăciunea nu mai reprezintă nimic pentru inima mea, nu mai are nicio putere, este un act mecanic de recitare a unor fraze care au semnificaţie pierdută pentru sufletul meu mort. Mă întreb cum pot să scriu aceste rânduri cu atâta răceală, de parcă nu m-ar privi pe mine, ci pe o străină.  De fapt sunt cu adevărat o străină, pare că n-a mai supravietuit nimic din vechea mea personalitate. Poate doar obiceiul de a scrie, de a mă confesa pentru a scoate din adâncul inimii ceea ce mă preocupă.