Bărbatul şi femeia

    

   “Problema femeii şi a locului ei în Biserică ar trebui tratată de noi cu mult mai multă profunzime decât se face de obicei. A venit la noi din aproape afară: noi toţi răspundem la ceea ce alte denominaţiuni creştine şi publicul larg simt şi spun. Dar cred că Biserica Ortodoxă – şi voi reveni la aceasta - nu s-a gândit îndeajuns şi, când prin persoana reprezentanţilor ei,  face declaraţii definitive, declaraţii aproape infailibile, se abate de la sobrietatea şi adâncimea care ar trebui să fie caracteristice Ortodoxiei, mai ales dacă gândim Ortodoxia în termenii în care Părintele Sofronie mi-a definit-o odată, spunând: “Cine îndrăzneşte să  se numească pe sine Ortodox? Să fim cu adevărat Ortodocşi înseamnă să Îl cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum este El şi să-L adorăm pe măsura sfinţeniei Sale”.

            Acum, Biserica din care facem parte este în acelaşi timp mai vastă şi mai restrânsă decât societatea înconjurătoare. Ea are întreaga vastitate şi adâncime, unicitate şi sfinţenie a lui Dumnezeu, pentru că este o societate teandrică, o societate simultan şi în egală măsură umană şi divină. Deplinătatea lui Dumnezeu  a sălăşluit şi sălăşluieşte în Hristos, Iisus Omul. El este şi o revelaţie în Biserică, primul născut din morţi, adevărat om,  ceea ce omul este chemat să fie, adică o fiinţă omenească total una cu Dumnezeu. Dar şi  Duhul Sfânt trăieşte în Biserică, este viaţa Bisericii şi călăuza Bisericii la tot adevărul şi înţelepciunea.

            Şi noi suntem chemaţi în Hristos, Fiul Unul-Născut, prin puterea Duhului Sfânt, în unire cu Hristos, să devenim – şi acestea sunt imagini ale Sf. Irineu – când va fi vremea potrivită, să devenim Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, fiind primiţi întru fiime prin adopţie, dar odată adoptaţi, prin nimic diferiţi de Unicul, Singurul Unul-Nascut din Tatăl. În acest sens, Biserica este la fel de vastă şi de adâncă precum Dumnezeu şi omul în desăvârşirea si împlinirea omenităţii lui; în acelaşi timp, este în Biserică o limitare, o micime care rezultă din imaturitatea noastră şi din faptul că n-am ajuns încă la statura deplinătăţii lui Hristos. Mare precum Dumnezeu, mică precum omul, deopotrivă capabil de desăvârşire, dar încă în procesul desăvârşirii. Şi acesta este înţelesul naturii noastre eschatologice, al naturii eschatologice a Bisericii. Totul este dat, dar nu este totul încă posedat, totul este acolo, dar suntem prea mici ca să-i cuprindem deplinătatea; şi deşi chemaţi să devenim părtaşi ai naturii divine, ne aflăm încă în devenire, pe cale, şi nu încă acasă, în patrie. Şi aceasta se vede atât de clar în structura bisericilor noastre împărţite în tărâmuri: Altarul, care este tărâmul lui Dumnezeu, în care nimeni nu poate intra dacă nu are de împlinit o funcţie sacră, şi tărâmul în care Dumnezeu intră – nava Bisericii, unde suntem noi.

            Mai este şi o altă latură a Bisericii. Noi suntem o societate restrânsă într-o societate mai vastă. Deşi Biserica cuprinde toate lucrurile ca un trup omenesc, ca să folosesc cuvintele traducerii lui Moffat la una dintre epistole: “noi suntem avangarda Cerului”. Metropola noastră, casa noastră este în Ceruri şi noi suntem trimişi de Dumnezeu să-I fim crainici, să fim martorii şi martirii Lui pe pământ, mici, dar proclamând Împărăţia(cu putere). Ca să folosesc iarăşi o imagine, unii dintre voi poate îşi amintesc cuvintele lui C.S. Lewis într-una dintre transmisiunile sale din timpul războiului: “Mesajul Evangheliei ar trebui să fie acesta, oamenii văzând un creştin ar trebui să exclame: Iată, statuile au prins viaţă!” Imagini împrimate în memorie, fără viaţă ca pământul din care a fost luat Adam, devin persoane vii, nu doar fiinţe animate, ci persoane în viaţă, înzestrate cu deplinătatea vieţii divine, turnată din energiile divine ale harului lui Dumnezeu.”(Mitropolitul Antonie Bloom, “Bărbatul şi femeia”, 1986, fragment)

 *******

“The problem of woman or the challenge of the place of woman in the Church should be met by us with much greater depth and much deeper thought than is usually done. It has come to us almost from the outside: we are responding to what other Christian denominations and what people at large feel and say. But I think that the Orthodox Church, and I will come back to this later, has not thought enough and when it makes in the person of its representatives definitive statements, almost infallible statements it falls very short from the sobriety and the depth which should be characteristic of Orthodoxy, especially if we think of Orthodoxy in the terms which Fr. Sofrony has once defined for me when he said: “Who can dare call himself an Orthodox? To be truly an Orthodox should mean that we know God as He is and worship Him according to His holiness”.

Now, the Church in which we live is at the same time vaster and smaller than the surrounding society. It has all the vastness and the depth, the oneness and the holiness of God because it is a Theandric society, a society simultaneously and equally human and divine. The fullness of God abided in Christ and abides in Christ, the Man Jesus. He is both a revelation in the Church, the first-born of the dead, of true humanity, of what man is called to be, that is, a human being totally at one with God. But also the Holy Spirit lives in the Church, is the Church’s life and the Church’s guide into all truth and wisdom. And we are called in Christ, the Only-begotten Son, by the power of the Spirit, in the unity of Christ to become — and these are as an image of St. Irenaeus — to become when the time will be ripe the only-begotten son of God, entering into sonship through adoption, but at the same time once adopted in no wise different from the Only-begotten One, the Sole-begotten. In that sense the Church is as vast and deep as God and man in their fulfilment and humanity; at the same time there is in the Church a limitation, a smallness which results from our immaturity and from the fact that we have not yet achieved the full measure of the stature of Christ. As great as God, as small as mankind, both possessed by the fullness and yet in the making. And this is the meaning of our eschatological nature, of the eschatological nature of the Church. All is given but yet all is not possessed, all is there but we are too small to engulf this plenitude; and called to become partakers of the divine nature we still are in the making, on the way, in via, and not yet at home, in patria. And this is shown so clearly in the structure of our churches divided into realms: the sanctuary which is the specific realm of God into which no one can enter unless it is to fulfil a sacred function, and the realm into which God enters — the nave where we are.

Now, there is another side also to the Church. We are a small society in a vaster society. Although the Church contains all things as a human body to use the words of Moffat’s translation of one of the epistles: “we are a vanguard of Heaven”. Our metropolis, our home is in Heaven and we are sent by God to be His heralds, His witnesses and His martyrs on earth, small but proclaiming the Kingdom. Again to use an image, some of you may remember the words of C.S. Lewis in one of his war broadcasts when he said: “The message of the Gospel should be this, people seeing Christian should exclaim: Lo, statues have come to life!” Graven images, lifeless like the earth from which Adam was taken, are becoming living persons, not only animated beings, but persons alive with the fullness of life divine, poured out in the divine energies in the grace of God."