Vrednic este!

     A fost întronizat azi ca Mitropolit al Banatului Înaltpreasfinţitul Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei  şi Harghitei, născut la 14 noiembrie 1951, în localitatea Pietrani, judetul Bihor. Şcoala primară şi gimnaziul le-a urmat în satul natal. A absolvit Liceul „Constantin Brâncuşi” din Oradea, promoţia 1971, şi Facultatea de Instalaţii şi Automatizări din Bucureşti, promoţia 1976.

   În anul 1980, a intrat ca vieţuitor la Mănăstirea Lainici. În anul 1986, a absolvit Seminarul Teologic din Craiova, iar în anul 1990, Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu. La 6 august 1990, a fost hirotonit ierodiacon la Mănăstirea Lainici, iar la 15 august 1990, a fost hirotonit ieromonah. Între anii 1990-1994, a păstorit ca stareţ  Mănăstirea Lainici. În perioada 1980-1994, a restaurat mai multe biserici şi mănăstiri (Tismana, Polovraci, Bucovăţ, Lainici, Crasna), iar cât a fost stareţ la Mănăstirea Lainici, a zidit o nouă biserică   şi un corp de chilii. În perioada studiilor la Ierusalim a coordonat pictarea unei părţi a bisericii şi a amenajat o bibliotecă.

   În perioada 1991-1994, a urmat în paralel doua studii de doctorat la Institutul Biblic din Ierusalim, unul în Studii Biblice şi altul în Egiptologie şi Orientalistică. În anul 1994, a fost hirotesit Arhimandrit şi numit Superior al Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, de unde a fost chemat în ţară pentru a deveni episcop al Covasnei şi Harghitei, înfiinţată la  11 ianuarie 1994. La 12 iulie 1994, Colegiul Electoral Bisericesc a ales ca întâistătător al nou înfiinţatei Episcopii, cu sediul la Miercurea-Ciuc, pe P.C.Arhimandrit Ioan Selejan, Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim si Iordan.

„Un om plin de vigoare, înzestrat cu experienţă în lucrarea cu oamenii si întemeierea şi consolidarea unei instituţii căreia îi revin sarcini uriaşe. Aceasta reclamă inteligenţă, buna pregătire teologică şi nu numai teologică… Aceasta zonă are nevoie de un om destoinic, de un om menit să fie ctitor si păstor de conştiinţe ortodoxe şi româneşti…iubitor de neam şi de glie românească şi, în acelaşi timp, să fie deschis semenilor de alte nationalităţi şi cu alte convingeri religioase, pe care să-i respecte în măsura în care si ei ne respectă neamul şi convingerile noastre.”(Î.P.S Părinte Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului)

   La 25 septembrie 1994, a avut loc la Miercurea-Ciuc, în catedrala „Sfântul Nicolae” instalarea primului episcop al Covasnei şi Harghitei. Sfânta Liturghie a fost savârsita de Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist si Prea Fericitul Partenie al Alexandriei, alaturi de care au slujit Î.P.S. Mitropoliti Daniel al Moldovei, Antonie al Ardealului si Nestor al Olteniei, ş.a. Primele vorbe rostite ca Ierarh înscăunat si ca mare iubitor de sfinţi au fost versurile Sfântului Ioan Iacob Hozevitul: „Fii pribegi ai ţării mele,/ Rătăciţi printre străini, / Nu uitaţi menirea voastră / De creştini şi de români!”

   În cadrul şedinţei de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 18-19 iunie 2009, desfăşurară sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, vlădica Ioan Selejan a fost ridicat la rangul de Arhiepiscop, pentru activitatea ierarhică pilduitoare şi slujire chiriarhală deosebită şi îndelungată a Bisericii.

Naşterea Domnului Iisus Hristos

“Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: "Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu". Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.”(Mt. 1, 18-25)

"Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul:"Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel". Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua.Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor."(Mt. 2, 1-14)

Pentru suflet-Grupul Psaltic Tronos Concert traditional de colinde "Rasaritul Cel de S...

Biblică

“Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis:

"Spune lui Aaron şi fiilor lui şi le zi: Aşa să binecuvântaţi pe fiii lui Israel şi să ziceţi către ei:

Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească!

Să caute Domnul asupra ta cu faţă veselă şi să te miluiască!

Să-Şi întoarcă Domnul fala Sa către tine şi să-li dăruiască pace!

Aşa să cheme numele Meu asupra fiilor lui Israel şi Eu, Domnul, îi voi binecuvânta”(Numerii 6, 22-27)

Text descoperit pe o foiţă de argint datată în secolul al VII-lea înainte de Hristos, de pe vremea regelui Iosia,  într-un vechi cimitir din afara Ierusalimului.

Vezi:http://www.biblearchaeology.org/post/2010/01/06/The-Blessing-of-the-Silver-Scrolls.aspx#Article

Icoane vechi

Mâna dreaptă a Sfântului Nicolae

“Nu se ştie, de asemenea, decât la nivelul comunităţii de enoriaşi ai bisericii -şi, vag, la nivelul comunităţii de intelectuali – , că mâna dreaptă a Sfântului Nicolae se află aici

[Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti]

adusă fiind în Bucureşti de Voievodul Întregitor al neamului românesc Mihai Viteazul. „În anul 1599, Măria-Sa, împreună cu soţia, Doamna Stanca,  au dăruit Bisericii Sfântul Gheorghe moaştele Sfântului Ierarh Nicolae, adică mâna dreaptă a Sfântului” – declara nu demult, pentru Jurnalul Naţional, părintele profesor Emil Nedelea Cărămizaru, parohul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou.

 „Acest odor îl primise de la arhiepiscopul de Bari, prin intermediul unui negustor bogat, în semn de preţuire pentru lupta de apărare a creştinătăţii împotriva ofensivei otomane din vremea aceea. Mihai Viteazul a trimis prin acest negustor două pungi de galbeni pentru biserica din Bari care adăpostea moaştele Sfântului Nicolae. Domnitorul era socotit de către curţile imperiale europene un adevărat «prinţ al creştinătăţii». În acest context, voievodul îi scria împăratului Rudolf al II- lea: «În ţara mea aş fi putut să rămân liniştit şi sigur fără nicio teamă, dacă nu m-ar fi chemat credinţa mea faţă de creştinătate. Io, Mihail Voievod al Ungrovlahiei, al Ardealului şi al Ţării Moldovei.»”.

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2013/12/mana-dreapta-a-sf-nicolae-de-la-biserica-sf-gheorghe-nou-a-fost-adusa-in-bucuresti-de-mihai-viteazu/

Suflet legionar

În ziua tristă care a văzut uciderea mişelească a lui Corneliu Zelea Codreanu şi a legionarilor închişi cu el la Jilava, în ziua care a răbdat strangularea şi împuşcarea eroilor legionari în pădurea de la Tâncăbeşti aş vrea să scriu câteva cuvinte despre sufletul legionar, aşa cum l-am înţeles eu din lectura atâtor mărturii date de-a lungul vremii de legionari, simpatizanţi ai lor sau alte persoane interesate de fenomenul legionar(istorici, gânditori, jurnalişti ). Sufletul legionar se nutreşte din dragostea de neam şi de patrie, iubeşte valorile naţionale şi trudeşte pentru afirmarea românismului în lume. Sufletul legionar crede cu tărie în dreptate, ideal pe care suntem chemaţi toţi să-l împlinim toti aici pe pământ; morala legionară este în linii mari morala creştină, axată pe iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. În sufletul legionar îşi află casă orice semen aflat în nevoi(a dovedit-o în închisori, unde n-a făcut niciun fel de discriminare în a-şi oferi ajutorul). Sufletul legionar este jertfelnic până la moarte, este iertător până la uitarea de sine(Să nu ne răzbunaţi! Mircea Vulcănescu) şi iubitor până la îmbrăţişarea vrăjmaşilor, a căror mântuire o caută şi o ajută în condiţii tragice precum cele din sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna. Sufletul legionar autentic nu este antisemit, nu doreşte moartea unor nevinovaţi, nu prigoneşte pe nimeni pentru că-L vede pe Hristos în fiecare semen al său. El trăieşte pentru a se desăvârşi pe sine spiritualiceşte si pentru a contribui după puteri şi abnegaţie la ridicarea spirituală a neamului. E un suflet care caută puritatea prin grele lupte interioare şi crâncene încercări exterioare, un suflet care nu-şi permite să cunoască deznădejdea nici chiar trecând prin mlaştinile disperării. El respinge ura şi sângerează pentru a găsi dragostea. Este supus greşelii, dar cunoaşte pocăinţa şi plânsul purificator pentru păcate. Ispăseşte când ştie că a greşit, nu fuge de răspundere, ci  şi-o asumă. Sufletul legionar îşi pune nădejdea în Dumnezeu, în Maica Domnului şi în toti sfinţii, dar aleargă deseori la ajutorul şi ocrotirea Sfâtului Arhanghel Mihail, mare luptător împotriva duhurilor diabolice şi biruitor al satanei. Sufletul legionar se simte acasă în biserica lui Hristos, unde se află purtătorul harului său, preotul, unde se administrează toate Sfintele Taine necesare celui ce vrea să rămână cu Hristos şi să poarte crucea Lui.

Poem amar / A bitter poem

Dacă ar fi să mai scriu un poem,

ar fi închinat singurătăţii amare,

acestei sublime şi veşnice fiare

care din timp întinde uriaşele ei gheare

 Ca să cuprindă inimi smulse din piepturi

ucise odată cu moartele visuri de tinereţe.

O, fiară, o singurătate amară,

Când mi-ai prins inima în gheară?

Când mi-ai sfâşiat pieptul mort?

Când a murit visul care mă ţinea  în viaţă?

În care blestemată seară sau dimineaţă?

If I were to write a poem today

It would be a poem on bitter solitude,

 That sublime and eternal beast

Which out of time expend its huge fangs

To catch the hearts that were grabed

From those cheasts  killed

together with the dreams of one’s youth.

Oh,  beast, oh, bitter Solitude,

When did you catch my heart in thy fangs?

When did you ripped my dead chest?

When did the dream which kept me alive died,

In what cursed morning or night?

Constantin Noica - Idealuri de tinereţe

S-a întâmplat printre noi ceva. Suntem cu adevărat martori la cele întâmplate? Putem da cu adevărat mărturie la cele ce am văzut? Chiar dacă nu credeţi în Romania legionară, vedeţi Romania legionară? In timpul Revoluţiei Franceze, cartiere întregi din Paris n-au simţit că se afla sub revoluţie. Stăteau oamenii liniştiti, nepăsători, vegetativi, pe când, alături de ei, alţii mureau pentru răfuieli mici, dar uneori şi pentru idei mari. S-ar putea să se petreacă aşa şi cu Romania legionară. Şi, totuşi, dacă pe glob nu s-ar întampla evenimente de răsunet, Romania ar captiva întreaga lume, cel puţin atât cât captivase Razboiul Civil din Spania. E ceva de necrezut în aventura pe care o trăim. E prezenţa sufletului, pe care-l poţi despica în două, ca pe legenda aceea nordică, dar care se reface neîncetat. Iar dacă întâmplările sunt acestea, mai pot oamenii sta cu ochii închişi? Şi cei care cred în Romania legionară, şi cei care nu cred încă trebuie să înţeleagă, să se străduiască să înţeleagă. Nu Mişcarea Legionară ne-o cere, ci setea noastră de a pricepe limpede de ce Mişcarea Legionară, în ciuda prigonirilor, există; de ce Romania legionară, în ciuda dezintereselor de azi, poate exista. Legiunea există şi Romania legionară poate exista, pentru că darul pe care l-a adus Corneliu Codreanu comunităţii noastre este viaţa, harul vieţii. Nu luaţi cuvântul acesta drept literatură. Viaţa e ceva determinat: faptul devenirii şi al progresului. Acolo unde există progres de la o stare joasă la una înaltă, acolo, umanitatea e vie. Şi Romania cealaltă trăia: dar trăia în inerţie; trăia pentru că trăise. Corneliu Codreanu aduce fapta nouă, viaţa nouă. Atunci cand nu se înnoieşte, viaţa nu mai este cu adevărat. Oricine poate deosebi limpede, după gândul acesta, Mişcarea Legionară de celelalte grupuri de vieţuire românească: în timp ce toate celelalte organizaţii aveau un program şi voiau să-l aplice, Legiunea deţinea un impuls de viaţă şi năzuia să-l desfăşoare. Ea singură progresa. Ceilalţi erau, în cel mai fericit caz, buni şi se străduiau să ramână astfel. Legionarii nu râvneau să fie buni. Ei stăteau sub şcoală. Sunt singurii care au înţeles că "trebuie să devii altul", cum spunea Căpitanul. E viu numai cine e în stare să devină altul. Dar luaţi faptele ca să vedeţi cât progres este în Mişcarea Legionară şi cum numai în lumina progresului poate fi ea judecată. De unde porneşte ea? De la revoltă, de la haiducie. O mână de tineri sunt revoltaţi că în ţară e corupţie, că politicienii sunt vânduţi străinilor, că-şi bat joc de truda săracului. Şi atunci, care e primul lor gând? Să se revolte şi să pedepsească. Citiţi paginile de la începutul cărţii "Pentru legionari", lăsaţi-vă pătrunşi de elanul pedepitor al tinerilor acelora; urmariţi-i cum nu vedeau altceva de făcut decât să lovească în cel nedrept; vedeţi-i cum se întâlnesc în pădure, cum vor să se retrag în munţi şi în păduri după ce vor fi pedepsit pe vinovaţi - si veţi avea unul dintre cele mai izbitoare exemple de haiducie românească. Dar Căpitanul şi tovarăşii săi depăşesc stadiul haiduciei. Ei văd că se poate face mai mult decât lovi în străini şi înstrăinaţi. Se poate lupta organizat împotriva lor. Şi atunci se încadrează în mişcarea politică a profesorului Cuza. Aşadar, luptă politică, nu simplă luptă haiducească. Totuşi, lupta politică nu poate fi dusă oricum. Ea cere o anumită interiorizare. Adică, nu e de ajuns să spui: "Jos jidanii şi înstrainaţii!", ci trebuie să devii tu însuţi un ins în stare să înfrunţi pe străini şi înstrăinaţi. Trebuie altă educaţie decât cea obişnuită a politicii: una aspră, ostăşească, tinerească. Şi atunci, Corneliu Codreanu se desparte de cuzişti şi întemeiaza Legiunea sa. Nu ştie încă limpede cum o va organiza; dar faptele singure îl vor învăţa cum să-şi atingă ţinta de a crea un organism tinereşte disciplinat. Deci, un pas nou: se trece de la politic pur la educativ. De la ordine în afară la ordine înauntru. Iar acum, când Căpitanul îndrumează înăuntru conştiinţa fiecărui legionar, acum, progresul de la cele joase la cele înalte, de la materie şi interes economic la spirit şi interes moral e vădit. Acum intră în joc rolul cel mare al lui Moţa. Spiritul de jertfă e esenţialul, spune Moţa. Spiritul de jertfă e măsura creştinătaţii noastre, adauga el. Şi n-o spune numai: o şi face. Pleacă în Spania şi de acolo, de la depărtări, îndrumează prin jertfa sa Legiunea - şi poate întreaga ţară - către sâmburele cel mai lăuntric al vieţii; dintre spiritul care se dăruie şi învie. Acum, Legiunea, prin jurământul de sărăcie şi severitate pe care îl cere elitelor Căpitanul, la mormântul lui Moţa şi Marin; prin înfiinţarea corpului, tot pentru elite, intitulat "Moţa-Marin", corp înăuntrul căruia cei neprihăniţi să încerce a trai şi a muri ca Moţa - acum, Legiunea nu mai e o mişcare politica, nici una educativă. E una spirituală. Ea a pornit de la pădure şi a ajuns la biserică. Dar la biserica luptătoare: la biserica dinăuntrul istoriei, nu de dincolo de ea. Vedeţi deci progresul legionar: nu mai e lupta în afară, ci lupta înăuntru. Legiunea nu luptă contra cuiva, luptă pentru ceva: pentru valorile spirituale. A pornit de la revoltă şi a ajuns, printr-unele dintre exemplarele ei, la sfinţenie. Limpeziri pentru o Românie legionară(1940)

Continuare la:http://www.miscarea.net/oameni-fapte.htm

 

The History Dacians Romania's ancestors Ancient Dacia documentary │

“a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată”

(Mihai Eminescu)

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu Pruncul în zeghe

La Biserica Sfântul Elefterie din Bucureşti stă mărturie de harul şi duhul Părintelui Arsenie Boca Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea necăjiţilor şi sprijinitoarea năpăstuiţilor, purtând în sfintele sale braţe pe Mântuitorul-Prunc, îmbrăcat în zeghe. Icoana este vie şi grăitoare peste timp despre împreună pătimirea Părintelui Arsenie cu mărturisitorii din închisori, mulţi dintre care erau deja trecuţi in ceata Sfinţilor, sfârşindu-şi viaţa în chinuri în temniţele comuniste din România. Chiar dacă Părintele Arsenie Boca nu a stat mulţi ani în închisoare, ştim că prigoana împotriva sa a fost cruntă până la capăt, ştim că i-au luat dreptul de a sluji, că l-au ascuns cu frică de ochii mulţimilor de oameni care îi căutau ajutorul duhovnicesc, ştim că şi aşa mulţi l-au aflat şi s-au folosit de cuvântul, sfatul şi rugăciunea sa. Ştim că a lăsat testament în icoane la Biserica Drăgănescu, ştim că a iubit România adevărată, cea ortodoxă, ştim că a avut-o în inimă pe Maica Domnului şi a iubit-o ca pe adevărata mamă a noastră, a tuturor, transfigurându-i chipul iconic în aşa măsură încât răspândeşte har şi vorbeşte sufletului tuturor celor ce o privesc şi se roagă Ei. Maica Domnului a cuprins în braţe prin Pruncul-deţinut pe toţi cei ce au suferit opresiunea comunistă şi au căutat alinare la Preacurata. Nimeni altul n-a surprins mai bine decât Părintele Arsenie dragostea şi ocrotirea pe care Domnul şi Maica Sa le dau pătimitorilor pentru credinţă, nelipsindu-i de harul şi ajutorul Duhului Sfânt nici în lumea de aici, nici în veşnicie. Căldura harului din inimă este căldura braţelor materne şi o poate bine înţelege orice credincios numai privind icoana, fără să aibă nevoie de cuvinte.

Iisus in Zeghe – Mantuitorul lui Arsenie Boca. FOTO. - See more at: http://roncea.ro/2010/09/29/iisus-in-zeghe-extraordinara-poveste-a-unor-icoane-necunoscute-pictate-de-parintele-arsenie-boca-la-sf-elefterie-cel-nou-si-sf-anton-100-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-ardealului/#sthash.zA4gXE9Q.dpuf

Pe urmele pictate lasate de parintele Arsenie prin Bucuresti, Valentin Craciun ajunge in vara anului trecut la catedrala Sfantul Elefterie Nou (de langa Opera). Exista o banuiala ca acolo pictase parintele, in 1959, fresca cea mare din absida altarului a Maicii Domnului cu Pruncul. Tot ce se stia era ca parintele lucrase la Sf. Elefterie ca pictor secund al lui Vasile Rudeanu, care a pictat altarul si o parte din peretii laterali. In rest, nimic nu era sigur. Lucrurile incep sa se precipite cand preotul Lucian Petcu descopera in biserica de la Draganescu o schita imensa, in carbune, care nu corespundea nici unei picturi facute de parinte pe peretii locasului. Era Maica Domnului cu Pruncul. Uriasa schita zacuse ani de zile, fara sa stie nimeni de ea, intr-unul din nenumaratele suluri cu schite ramase de la pictura bisericii Draganescu. Preotul Lucian Petcu a descoperit-o in ultima clipa, ca printr-o minune, salvand-o cand era gata sa fie distrusa. Se duce cu schita la Elefterie, o compara cu fresca uriasa a Maicii cu Pruncul din absida altarului si se lamureste. Desenul gasit de el era dovada imparabila ca parintele Arsenie isi avusese partea lui de pictura si la Sfantul Elefterie. Era proiectul initial cu care parintele se prezentase acolo, pentru fresca din absida altarului. Dar aventura de-abia incepe. Pentru ca parintele Arsenie adaugase picturii cateva detalii cutremuratoare, neobservate, vreme de 60 de ani… - See more at: http://roncea.ro/2010/09/29/iisus-in-zeghe-extraordinara-poveste-a-unor-icoane-necunoscute-pictate-de-parintele-arsenie-boca-la-sf-elefterie-cel-nou-si-sf-anton-100-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-ardealului/#sthash.zA4gXE9Q.dpuf

Iisus in zeghe
Pe urmele pictate lasate de parintele Arsenie prin Bucuresti, Valentin Craciun ajunge in vara anului trecut la catedrala Sfantul Elefterie Nou (de langa Opera). Exista o banuiala ca acolo pictase parintele, in 1959, fresca cea mare din absida altarului a Maicii Domnului cu Pruncul. Tot ce se stia era ca parintele lucrase la Sf. Elefterie ca pictor secund al lui Vasile Rudeanu, care a pictat altarul si o parte din peretii laterali. In rest, nimic nu era sigur. Lucrurile incep sa se precipite cand preotul Lucian Petcu descopera in biserica de la Draganescu o schita imensa, in carbune, care nu corespundea nici unei picturi facute de parinte pe peretii locasului. Era Maica Domnului cu Pruncul. Uriasa schita zacuse ani de zile, fara sa stie nimeni de ea, intr-unul din nenumaratele suluri cu schite ramase de la pictura bisericii Draganescu. Preotul Lucian Petcu a descoperit-o in ultima clipa, ca printr-o minune, salvand-o cand era gata sa fie distrusa. Se duce cu schita la Elefterie, o compara cu fresca uriasa a Maicii cu Pruncul din absida altarului si se lamureste. Desenul gasit de el era dovada imparabila ca parintele Arsenie isi avusese partea lui de pictura si la Sfantul Elefterie. Era proiectul initial cu care parintele se prezentase acolo, pentru fresca din absida altarului. Dar aventura de-abia incepe. Pentru ca parintele Arsenie adaugase picturii cateva detalii cutremuratoare, neobservate, vreme de 60 de ani…

Sfanta Paraschiva de la biserica Sfantul Anton

“Cand am intrat eu la Elefterie, era slujba”, isi continua Valentin Craciun povestea. “Fresca Maicii Domnului cu Pruncul trona deasupra altarului, uriasa si impunatoare. Maica Domnului plutea maiestuoasa si suverana pe niste nori gigantici, inrositi si intunecati, ca de bombardament ori de Apocalipsa. Am privit-o si m-am cutremurat! Pe absida imensa, fresca era iluminata extraordinar. Ce m-a frapat si m-a ravasit pentru prima oara a fost Pruncul! Pruncul care priveste cu bratele deschise ca o cruce, chemand: “Veniti la Mine!”. Ca niciodata pana atunci, vesmantul Lui ma contraria in chip deosebit. Simteam ca e ceva acolo, nu intelegeam prea clar, ceva ce-mi scapa si mi se parea atipic. Oricum, multe lucruri sunt atipice in pictura parintelui Arsenie, dar acolo era ceva mai mult. Am plecat descumpanit. Voiam chiar sa abandonez, sa nu ma mai gandesc la pictura aceea, oricum, ma chinuiam destul de cateva luni sa-i dibui urmele parintelui Arsenie prin Bucuresti, devenise, pur si simplu, o obsesie pentru mine. Pe urma, intr-o noapte, s-a mai intamplat un miracol. Era foarte tarziu si eu eram intr-o stare de surescitare, dar nu ma gandeam nici la parintele Boca, nici la pictura din altar. Si atunci, brusc, am gasit intelesul: vesmantul Pruncului pictat de parintele Arsenie era o zeghe! O haina de puscarie!” Asta pictase parintele deasupra altarului. Un mesaj tulburator. Iisus era in zeghe si asteptase rabdator, sub ochii nostri orbiti ani de zile, sa il vedem. Sa ne cutremuram.
- See more at: http://roncea.ro/2010/09/29/iisus-in-zeghe-extraordinara-poveste-a-unor-icoane-necunoscute-pictate-de-parintele-arsenie-boca-la-sf-elefterie-cel-nou-si-sf-anton-100-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-ardealului/#sthash.zA4gXE9Q.dpuf

Iisus in zeghe
Pe urmele pictate lasate de parintele Arsenie prin Bucuresti, Valentin Craciun ajunge in vara anului trecut la catedrala Sfantul Elefterie Nou (de langa Opera). Exista o banuiala ca acolo pictase parintele, in 1959, fresca cea mare din absida altarului a Maicii Domnului cu Pruncul. Tot ce se stia era ca parintele lucrase la Sf. Elefterie ca pictor secund al lui Vasile Rudeanu, care a pictat altarul si o parte din peretii laterali. In rest, nimic nu era sigur. Lucrurile incep sa se precipite cand preotul Lucian Petcu descopera in biserica de la Draganescu o schita imensa, in carbune, care nu corespundea nici unei picturi facute de parinte pe peretii locasului. Era Maica Domnului cu Pruncul. Uriasa schita zacuse ani de zile, fara sa stie nimeni de ea, intr-unul din nenumaratele suluri cu schite ramase de la pictura bisericii Draganescu. Preotul Lucian Petcu a descoperit-o in ultima clipa, ca printr-o minune, salvand-o cand era gata sa fie distrusa. Se duce cu schita la Elefterie, o compara cu fresca uriasa a Maicii cu Pruncul din absida altarului si se lamureste. Desenul gasit de el era dovada imparabila ca parintele Arsenie isi avusese partea lui de pictura si la Sfantul Elefterie. Era proiectul initial cu care parintele se prezentase acolo, pentru fresca din absida altarului. Dar aventura de-abia incepe. Pentru ca parintele Arsenie adaugase picturii cateva detalii cutremuratoare, neobservate, vreme de 60 de ani…

Sfanta Paraschiva de la biserica Sfantul Anton

“Cand am intrat eu la Elefterie, era slujba”, isi continua Valentin Craciun povestea. “Fresca Maicii Domnului cu Pruncul trona deasupra altarului, uriasa si impunatoare. Maica Domnului plutea maiestuoasa si suverana pe niste nori gigantici, inrositi si intunecati, ca de bombardament ori de Apocalipsa. Am privit-o si m-am cutremurat! Pe absida imensa, fresca era iluminata extraordinar. Ce m-a frapat si m-a ravasit pentru prima oara a fost Pruncul! Pruncul care priveste cu bratele deschise ca o cruce, chemand: “Veniti la Mine!”. Ca niciodata pana atunci, vesmantul Lui ma contraria in chip deosebit. Simteam ca e ceva acolo, nu intelegeam prea clar, ceva ce-mi scapa si mi se parea atipic. Oricum, multe lucruri sunt atipice in pictura parintelui Arsenie, dar acolo era ceva mai mult. Am plecat descumpanit. Voiam chiar sa abandonez, sa nu ma mai gandesc la pictura aceea, oricum, ma chinuiam destul de cateva luni sa-i dibui urmele parintelui Arsenie prin Bucuresti, devenise, pur si simplu, o obsesie pentru mine. Pe urma, intr-o noapte, s-a mai intamplat un miracol. Era foarte tarziu si eu eram intr-o stare de surescitare, dar nu ma gandeam nici la parintele Boca, nici la pictura din altar. Si atunci, brusc, am gasit intelesul: vesmantul Pruncului pictat de parintele Arsenie era o zeghe! O haina de puscarie!” Asta pictase parintele deasupra altarului. Un mesaj tulburator. Iisus era in zeghe si asteptase rabdator, sub ochii nostri orbiti ani de zile, sa il vedem. Sa ne cutremuram.
- See more at: http://roncea.ro/2010/09/29/iisus-in-zeghe-extraordinara-poveste-a-unor-icoane-necunoscute-pictate-de-parintele-arsenie-boca-la-sf-elefterie-cel-nou-si-sf-anton-100-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-ardealului/#sthash.zA4gXE9Q.dpuf

Iisus in Zeghe – Mantuitorul lui Arsenie Boca. FOTO. Extraordinara poveste a unor icoane necunoscute, pictate de parintele Arsenie Boca, la Sf Elefterie cel Nou si Sf Anton din Bucuresti. 100 de ani de la nasterea Sfantului Ardealului - See more at: http://roncea.ro/2010/09/29/iisus-in-zeghe-extraordinara-poveste-a-unor-icoane-necunoscute-pictate-de-parintele-arsenie-boca-la-sf-elefterie-cel-nou-si-sf-anton-100-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-ardealului/#sthash.zA4gXE9Q.dpuf

Iisus in Zeghe – Mantuitorul lui Arsenie Boca. FOTO. Extraordinara poveste a unor icoane necunoscute, pictate de parintele Arsenie Boca, la Sf Elefterie cel Nou si Sf Anton din Bucuresti. 100 de ani de la nasterea Sfantului Ardealului - See more at: http://roncea.ro/2010/09/29/iisus-in-zeghe-extraordinara-poveste-a-unor-icoane-necunoscute-pictate-de-parintele-arsenie-boca-la-sf-elefterie-cel-nou-si-sf-anton-100-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-ardealului/#sthash.zA4gXE9Q.dpuf

Iisus in Zeghe – Mantuitorul lui Arsenie Boca. FOTO. Extraordinara poveste a unor icoane necunoscute, pictate de parintele Arsenie Boca, la Sf Elefterie cel Nou si Sf Anton din Bucuresti. 100 de ani de la nasterea Sfantului Ardealului - See more at: http://roncea.ro/2010/09/29/iisus-in-zeghe-extraordinara-poveste-a-unor-icoane-necunoscute-pictate-de-parintele-arsenie-boca-la-sf-elefterie-cel-nou-si-sf-anton-100-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-ardealului/#sthash.zA4gXE9Q.dpuf

Mircea Eliade - A nu mai fi român

“A apărut, acum de curând, o nouă modã printre tinerii intelectuali şi scriitori; a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific national şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. [...]tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi si gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru cã sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu universal şi etern”. tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru cã sunt comunişti, sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social universală. Nu. Ei pur si simplu, regretă că sunt români şi ar vrea să fie (o mãrturisesc) orice altã naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, rusi, spanioli; orice, numai români nu.

   S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filosofică, literară) sã demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilã de eroism, de probleme filosofice, de crearie artisticã, şi aşa mai departe. Unul dintre ei se îndoieşte atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citească Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodatã românii cu turcii şi i-au învins! Altul crede ca orice creier care contează în istoria şi cultura “românească” nu e de origine română: Cantemir, Kogalniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. etc. – toţi, dar absolut toţi sunt streini. Sunt slavi, evrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deştepţi, sunt smecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.[...]

   Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă este slavizata. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câţiva moldoveni care spun cu mândrie: am sânge grecesc sau: “strãmoşu-meu a fost rus”. Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat româneascã. Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare, că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.”

Această situaţie sinistră semnalată de Mircea Eliade în 1933 s-a perpetuat până la noi şi a crescut sentimentul de ruşine în mod dureros. Nu cred să fie român în ţara asta amărâtă care să nu aibă ceva de reproşat, ceva de criticat şi ceva de dispreţuit în România. Este oare România cea mai rea ţară cu putinţă? Sunt românii cu totul lipsiti de viitor ca români? Nu mai au nimic bun de afirmat în lume? A devenit un blestem să fii român în secolul acesta? Aş vrea să cred că nu sunt doar întrebări retorice.  Mai degrabă cred că a fi român este la fel de nobil ca a fi de oricare altă naţie, cu condiţia de a fi în primul rând om şi creştin. Aş spune că fac parte dintr-un popor care a dovedit în istorie că ştie să-şi păstreze demnitatea, ştie să lupte şi mai ales să moară pentru ea.

De ce Mircea Eliade şi crezul său de tinereţe? Pentru că se apropie o zi care mă doare în adâncul inimii, o noapte de groază care a frânt speranţe puse justificat în elita legionară a României interbelice: 29 noiembrie 1938! Atunci a murit o cale: legionarismul lui Corneliu Zelea Codreanu. Atunci a murit idealul de a aparţine unei elite jertfelnice, unei elite educate să dea, nu să răpească sau să profite de împrejurări şi oameni în avantaj personal. Legionarii nu se ruşinau că sunt români, legionarii- neînţeleşi atunci, neînţeleşi acum- urmăreau să-şi consacre forţele şi energiile construirii unei Românii de care să nu se poată ruşina nimeni. Au eşuat pentru că autorităţile i-au prigonit şi ucis fără scrupule, şi au aruncat asupra lor poliţia şi Siguranţa statului, versată în rău, loială unui rege tiran. 

 Românii sunt deştepţi – ce oroare!

   “Toţi tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deştepţi şi asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufleteşti, [...], cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” şi “viaţa interioarã” acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt deştepţi – ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi foloseşte faptul că poţi cunoaşte superficial realitatea – când îţi lipseşte facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări moartea şi existenţa, îţi lipsesc înseşi elementele dramei lăuntrice? tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din disperare metafizică. [...]Şi pentru că disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept credincios Bisericii Rãsãritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilã a acestui neam. Tot ce nu se găseşte în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski şi Heidegger – şi toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilă structurii gândirii româneşti – tot ce nu se găseşte în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus şi în meditaţiile unui catolic în veşnică îndoială nu înseamnă nimic, nu are valoare filosofică, nu are valoare umană.”

Românii respectă şi admiră cultura europeană, se minunează de adâncimea dramelor interioare pe care le trăiesc marile spirite ale veacului, de multe ori chiar mimează sau imită problematica lor, dar fiind de veacuri sub influenţa benefică a Bisericii Răsăritene, chiar când nu sunt ortodocşi practicanţi, au bunul simţ de a nu trăi după tiparele culturale admirate, ci trăiesc aşa cum au fost educaţi în familie, în spiritul tradiţiei şi în duhul românesc al Ortodoxiei răsăritene. Excepţiile sunt puţine şi regretabile. Aş spune că Occidentul a reuşit să ameţească şi să distrugă mari spirite naţionale cu ideologiile lui nebuneşti. Nu dau nume. Păcat că multe dintre modelele culturale admirate de intelectualitatea românească  de vreo 200 de ani încoace s-au dovedit  excentrice şi păguboase. Nu înţeleg ce regretă atât de mult românii care nu vor să se ştie să sunt români la ceilalţi. Poate că sunt doar incapabili să-şi depăşească grave complexe de inferioritate.

  “... pentru un ţăran român, nu există îndoială, el crede firesc...”

“Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprii. tinerii au reacţionat împotriva curentului de acum zece- doisprezece ani, pornit de la “Gândirea” şi “Ideea europeană” (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; [...]) care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic”, în artă şi în gândire şi încercase cea dintâi filosofie ortodoxã prin crearea tipologiei românesti. Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spiritualã, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei, relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol.[...]   Acei care disperează de destinul de a se fi născut români, judecă strâmb meritele şi defectele poporului. Ei vor problematică, îndoială, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala şi despre eroi are o concepţie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual credinţa şi îndoiala au valoare filosofică, deschid căile meditaţiei prin “probleme”; pentru un ţăran român, nu există îndoială, el crede firesc (“aşa cum curg apele sau cresc florile”), fără “probleme” (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legătură)”.

Intelectualul, de atâta cultură occidentală, cade în îndoială şi pierde firescul credinţei ţăranului român, pierzându-şi astfel liniştea şi respectul pentru spiritualitatea şi cultura poporului să . Sigur că Mircea Eliade idealizează ţăranul român sau se referă la un tip de ţăran român pe cale de dispariţie. Eu una cred că în prezent nici nu mai există ţăran român, dar asta nu mă aruncă în disperare şi negare a românilor de azi, indiferent cum sunt ei. Să trăiască domnul Caragiale, că ne-a învăţat să facem haz de necaz şi să nu pierim din cauza deznădejdii de a trăi într-o lume imperfectă.  Duhul lui Caragiale pluteşte pe deasupra României de azi şi zâmbeşte! Nu se aştepta la nimic mai bun de la noi. Era realist şi seren în felul său. Îl opun pe Nenea Iancu tuturor disperaţilor şi dezgustaţilor de românism. Să trăiască neica Trahanache pentru că nu-şi pierdea calmul şi nici umorul! Să trăiască biata Coana Joiţica pentru că încă îi mai păsa ce crede opinia publică! Unde eşti tu, Caţavencule,  şi tu, neică Farfuridi cu umbra ta, Brânzovenescu?  Voi ne-aţi învăţat să primim cu răbdare şi calm neputinţele şi păcatele oamenilor, fie ei şi politici! Şi să râdem, că aşa e lumea, iar românii nu sunt nici mai buni şi nici mai răi decat ea. Întrebarea pe care mi-o pun este : Mai sunt români care să încerce să se ridice deasupra acestei lumi trecătoare, fără să-şi piardă cumpătul şi ţinta? Mai sunt!

 "a fi aşa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a “spiritualităţii” poporului."

“   Intelectualii au despre eroi o concepţie morală sau magică; şi într-un caz, şi în altul, ei judecă individualist, iar la limită, demoniac. Am arătat altădată ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred şi despre personagiile biblice şi apostolice, că trăiesc într-un rai ca un plai românesc, că gândesc la nevoile lor, familiale, ca şi în viaţă, coboară pe pământ în ceasuri grele, stau de vorbă cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii, aşa cum sunt înţeleşi de popor şi eroii aşa cum sunt închipuiţi de intelectualii tineri – nu au nimic – de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dă viaţa asociată, ceilalţi concep un eroism etic, de probleme, de drame şi conflicte.

  Apoi, tinerii intelectuali judecă totdeauna un popor prin ce creează, nu-l judecă prin ceea ce este, prin supravieţuirea lui. A “crea” este o concepţie individualistă; a fi aşa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a “spiritualităţii” poporului. În concepţia poporului, nimic nu se creează, nimic nu se face; lucrurile vin şi pleacă, lucrurile se întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o rezolva aici. Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevãrat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele, sau le putem ignora, pur şi simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace – să ne fie ruşine că ne-am născut români, numai pentru simplul motiv că nu găsim în valenţele româneşti ceea ce vrea Chestov sau Dostoiewski.”

 [Vremea, an VI, 1933, Septembrie 10, nr. 304, p. 6]

A fi aşa cum a lăsat Dumnezeu: român şi ortodox, te apără, popor român, de a te ruşina de tine însuţi. Singura ta grijă să fie de a rămâne creştin în toate creaţiile şi actele vieţii tale şi nu vei cunoaşte ruşinea, garantat. Pentru că păcate avem toţi, indiferent de naţionalitate, iar dacă vrem să nu ne fie ruşine că suntem români  nu trebuie decât să-L urmăm pe Hristos în Biserica noastră Ortodoxă strămoşească, unde să ne aducem aminte că Dumnezeu a lăsat aşa, ca unii să fie de un neam şi alţii de altul, pentru că Dumnezeu iubeşte diversitatea Creaţiei şi frumuseţea dumnezeiască în lume este asociata cu diversitatea. Nimănui nu-i plac copiile, fie şi după modele celebre.

"The King's Speech"(2010)

I’ve just seen the most touching movie of my entire life and it is “ The King’s speech”, a British one! It confirms my all time long admiration for British work and activities, culture and customs,  language and music, etc. I just love Great Britain, London, British literature and British actors. I won’t make a list just right now because I don’t want to lose the point: Colin Firth and the “ The King”s speech”. So, first of all, I’m a monarchist in a world in which people believe in democracy. I firmly believe that as we have only one God, we must have only one ruler, a king, a person which knows what value has the word ‘duty”, which is educated to serve the people, to respect and love his nation and to sacrifice f or it. Please, don’t tell me that a president is such a kind of person, cause I can’t believe you.

 Tom Hopper’s movie starts in a way that made me cry of despair: I’ve never felt such an emphaty with someone put in a horrible situation and I honestly believe that it takes a lot of courage to survive after such a public humiliation( in front of a stadium full of people). I see a man, his heart beating with such a force that almost broke his chest, able to leave the place in all the pieces of his being. I’ve never admirread a man like I admired Bertie. Can you imagine a man who don’t want to be a king even when his relatives and friends told him that he must? Can you imagine a man with such a morality? And can you imagine him striving to rise up to the height of this call: being the king  which has to replace the charming David, loved by the people, that so easy judge the surface to be the truth?

O.K. I was conquered by the real King George VI, by his wife, Queen Elisabeth, and by their daughters, Elisabeth and Margaret. The image of the happy royal family seduced me. I even accepted Helen Bonham Carter, which is not one of my favorite actress, for this part as the loving, suporting wife of Bertie. Knowing how hard is to mentain a loving relationship, I am quite impressed by them. I’ve seen a documentary film on King George VI and I know that the movie doesn’t lie. I found out that they were religious people and I understood everything. Remember the family of the Martyr Tzar Nikolaj  and you will see the power of the Christian faith.

My favorite scenes: Bertie crying and telling his wife that he doesn’t want to be a king; Bertie leaving the Radio broadcast studio and received by everybody with love and respect, King George and his daughters saluting him with all the etiquette required at the royal court.

"Cuvinte vii"

Nimeni nu se mântuieşte singur...

Singurătatea şi mântuirea prin aproapele

În această viaţă, dacă trăieşti singur, eşti pierdut. Dacă trăieşti în comunitate, eşti câştigat ! Pentru că singurătatea te izolează, te face neputincios, împiedică duhul tău să se bucure de bunătăţile lumii acesteia, în special de cele ale vieţii spirituale. Pe când viaţa în comunitate te salvează în multe împrejurări grele.

Cea mai tragică postură a omului este singurătatea, izolarea lui totală. Sfântul Ciprian spune aşa : « Fiecare cade singur. Dar ne mântuim în comunitate, în comunitatea Bisericii ! ». Ne purtăm slăbiciunile unii altora şi aşa mergem spre mântuire. Nimeni nu se mântuieşte singur, nici credinciosul, nici preotul, nici monahul.

Toţi ne mântuim în comunitate, în Biserica lui Hristos şi fiecare este răspunzător pentru celălalt. Dacă cineva este slab, ia-i sarcina şi du-i-o tu. Dacă tu eşti slab, roagă pe cineva să-ţi ia sarcina. În felul acesta, uniţi în rugăciune şi în fapte bune, vom ajunge la slăvita Înviere a Mântuitorului, ca să viem cu El şi sa vedem lumina cea cerească.

Rugăciunea pentru aproapele

Mare lucru este dragostea de prieten. Cunoaştem fiecare ce înseamnă adevărata prietenie. Dacă te rogi pentru cineva, Dumnezeu îl mântuieşte pe acela pentru că vede dragostea ta pentru el. De aceea, Sf. Ap. Iacob spune : « Rugaţi-vă unul pentru altul ! », pentru că mult poate rugăciunea credinciosului în faţa lui Dumnezeu,  Şi cine a întors pe cineva de la păcat prin rugăciunea lui, mare drept şi-a câştigat în Împărăţia Cerurilor. De aceea, Biserica instituie această rugăciune de mijlocire pentru aproapele.

Hristos – adâncul sufletului omenesc

Să nu judecăm niciodată pe ceilalţi, să nu facem diferenţe între cei buni şi cei răi, pentru că niciodată nu ştim ce este în sufletul omului, numai Dumnezeu cunoaşte sufletul omului. Că poate a fost ceva  în viaţa acelui om, o frustrare, poate ascunde o rană prin agresivitatea lui şi tu nu ştii nimic...

Biserica totdeauna caută în om ce este bun, tot ce constituie fondul bun originar, creştin, ortodox. Faţă de psihologia abisală modernă, Biserica cercetează adâncul sufletului nostru prin preoţi, prin spovedanie, prin discuţii de la suflet la suflet. Sfinţii Părinţi au instituit reguluile spovedaniei, au cercetat adâncurile sufletului omenesc până în cele mai mici amănunte ale lui şi au alcătuit întrebări privind regula spovedaniei. De aceea Biserica trece dincolo de stratul superficial al culturii, al educaţiei, care poate să aibă resurse în adânc sau nu, dincolo de teorii, de calcule, de justificarea faptelor noastre bune sau rele şi merge în adâncul duhovnicesc al sufletului nostru.

Dincolo de « monstrul » din adâncul sufletului nostru, când suntem cu conştiinţa încărcată de păcate, dincolo de faptele noastre rele, Îl regăsim pe Iisus Hristos. [...] Aceasta este cea mai adâncă, cea mai abisală introspecţie pe care o facem în inima noastră : să-L găsim pe Dumnezeu în noi. Şi atunci, regăsindu-L pe Dumnezeu în noi şi întorcându-ne spre El cu toată inima noastră şi cu mintea noastră, ajungem la rugăciunea pentru noi şi pentru ceilalţi.

Părintele Gheorghe Calciu, « Cuvinte vii », Editura Bonifaciu, 2009.

Foto: http://apologeticum.wordpress.com/2009/09/12/ne-apropiem-de-sfarsit-extras-din-noua-carte-parintele-gheorghe-calciu-cuvinte-vii/

Părintele mărturisitor Gheorghe Calciu

Aiud – religie şi cultură

- După Casimcă, unde aţi fost?

- La Aiud, unde am stat până la eliberare, în `63.

-Aţi stat tot timpul numai în Zarcă?

- Da. De fapt, la început m-au dus pe celular. La scurt timp ne-au scos la clubul acela de autocritică. Mie îmi părea bine că ne-au dus acolo, că mai citeam ziare, cărţi...În rest, nu mă interesa ce spuneau ăia; câteodată, rar, mai căscam gura. Era acolo un individ care conducea demascările şi după vreo două săptămâni, mi se pare, îmi spune: “Să-ţi pregăteşti autoanaliza.”

- Analiza asta ce viza, ca legionarii să se autoponegrească?

-Da, sigur. Îi zic: “Ce autoanaliză să-mi pregătesc, domnule? Eu mi-am făcut demascarea la Piteşti, şi dumneata mă pui aici la jocul acesta? Ce să-ţi spun dumitale, că voi nu faceţi nimic faţă de ce a fost la Piteşti.! Eu nu am nimic de spus şi nu mă interesează nimic!”. Drept urmare, după o săptămână m-au dus la Zarcă, unde erau trimişi toţi “refractarii” şi unde am rămas doi-trei ani, până la eliberare.

- Şi cu cei care acceptau autoanaliza ce se întâmpla?

- Rămâneau pe celular şi aveau parte de un tratament mai puţin sever. Apoi erau scoşi la cluburile de reeducare. Nu mai era reeducare violentă ca la Piteşti, ci una perfidă...

- Adică?

- În sensul că oameni care la Piteşti sau la Gherla au fost bătuţi, au ajuns până la pragul nebuniei şi n-au cedat, când s-a schimbat sistemul de reeducare, când a venit Securitatea şi le-a promis: “Vă dăm libertate. Renunţaţi! Ce-i fanatismul ăsta? Uite, domnule, te duci afară, munceşti, te însori, mănânci, bei!”, au cedat la asta. Au rezistat la tortură şi n-au rezistat la această ispită. Cântecul sirenei! N-au rezistat. Doar cei care s-au legat cu lanţuri, ca Ulise, chiar dacă sirena i-a ispitit, au rămas mai departe în corabie. Pe când cei care nu s-au legat, au căzut. Astea sunt marile ispite. Aşa se întâmplă şi acum.

- Ce ne puteţi spune despre perioada aceasta de la Aiud?

- Pot să spun că Dumnezeu m-a scutit de orice apăsare...

- Apăsare în ce sens?

- Păi, nu m-au mai obligat la acte de refuz, nu m-au mai supus la teroare, adică nu m-am mai simţit presat. Pentru că m-au scos din celular şi m-au dus la Zarcă. Iar la Zarcă am stat între oameni aşa de buni, ca părintele Beju, părintele Grebenea...Profesorul Manu, care era la vreo trei celule mai încolo de noi, făcea lecţii de engleză şi de istorie a Americii, pe care ni le transmitea şi nouă. Acolo am citit şi articolele lui Mircea Nicolau, transmise tot aşa, prin morse sau pe săpun.

- Ce fel de articole erau?

- Tot felul de articole filosofice.

- Deci domnul Nicolau era o personalitate cunoscută şi cu atitudine.

- Sigur, doar fusese luat la Zarcă! Tot acolo, Părintele Stăniloae a ţinut o conferinţă despre icoană. Ascultătorii notau pe săpun. Unii notau ceva, alţii altceva, ca la urmă să poată reface întregul. Apoi cineva din celula lor a bătut-o prin morse şi aşa am auzit-o toţi. Nicăieri după aceea, citind diferite studii teologice, n-am mai întâlnit o expunere aşa succintă şi esenţială. Părintele spunea că sfântul din icoană este chipul lui Dumnezeu, dar un chip al lui Dumnezeu nu întunecat, ca al nostru, ci luminos. Deci când noi ne închinăm sfântului, ne închinăm de fapt chipului lui Dumnezeu din el. Şi orice s-ar întâmpla cu icoana – dacă arde, de pildă – chipul lui Dumnezeu rămâne în ea intact. Nu mai ţin minte exact, însă a fost ceva extraordinar... Părintele nu ţinea numai conferinţe religioase. Odată, vorbind despre doctrine, a afirmt că mai uşor îi poţi converti la credinţă pe comunişti decât pe liber-cugetători, pentru că ei cred cel puţin în existenţa materiei şi deci nu trebuie să facă decât un singur pas. Pe când liber-cugetătorii nu cred nici în materie, nici în duh. Aici n-am fost de acord cu părintele Stăniloae. Nu poţi să-i converteşti pe comunişti, fiindcă sunt îndrăciţi.”

Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Ed Christiana, Bucureşti, 2007, pag. 67-69.

“- Activitatea asta spirituală colectivă, să zic aşa, pe lângă faptul că v-a dat o preocupare, v-a şi unit sufleteşte, v-a ajutat să vă menţineţi crezul?

- Sigur că da.

- Cum era viaţă duhovnicească la Aiud în această perioadă? Părintele Iustin Pârvu spune despre generaţia care a supravieţuit temniţelor că: “Noi am fost înfrânţi, de fapt, când am ieşit din închisoare, fiindcă nu ne-am putut menţine la acelaşi nivel duhovnicesc.” Sunteţi de acord?

- Sigur că da. Fără discuţie. Pe urmă ne-am împrăştiat[...] la Aiud am stat o vreme cu părintele Tudor Beju. Eram la Zarcă şi a fost adus de la mină părintele Beju, care era foarte bolnav. Fusese operat pentru că avea probleme mari cu intestinele[...] Ei, părintele Beju a fost pentru mine de un mare ajutor spiritual. Era foarte credincios. Fusese la Baia- Sprie şi participase la toate slujbele, la toate acţiunile de acolo.

- În ce perioada l-aţi cunoscut la Aiud?

- Era prin 1961. Se desfiinţare mina şi el a fost adus în Zarca Aiudului. Pentru mine a fost un reviriment spiritual extraordinar. Acum, sigur, trecusem prin Piteşti, se terminase toată experienţa aceea, fusesem la Casimca, acolo, cu Costache şi Marcel, dar încă mai aveam în mine destule dureri şi destule nedumeriri. Şi părintele Beju a venit imediat şi a început să facă slujbe, să propovăduiască pe Dumnezeu. Era o celulă mică, cu şase oameni. Toţi eram credincioşi. Dar el a adus această revigorare a credinţei şi chiar a început să slujească. Făcea Liturghia sau Vecernia sau Utrenia, mai avea şi nişte Împărtăşanie pusă în cămaşă...

- Cum făcea Liturghia, cam care erau etapele?

- În general, făcea rar Liturghia. El stătea pe pat, noi stăteam la locurile noastre sau ne plimbam., ca să pară pentru cel ce ne supraveghea că facem cele obişnuite ale celulei. În acest timp îl ascultam pe părintele, care spunea ce ştia pe de rost din Liturghie.. Ascultam, ne plimbam şi răspundeam cu voce joasă “Doamne miluieşte” sau ce trebuia. Apoi făcea Împărtăşania cu ceea ce avea în cutele cămăşii. Scotea o fărâmă foarte mică, pe care o sfărâma şi mai tare, ca să ne putem împărtăşi toţi. Şi dincolo de încurajarea pe care ne-a adus-o, harul Sfintei Împărtăşanii a întărit foarte mult sufletul nostru.

- Vă şi spovedeaţi, nu?

- Da, sigur că da. Tot aşa: el stătea pe marginea patului şi noi la fel, ca şi cum am fi stat de vorbă între noi. Pentru că eram supravegheaţi, eram la Zarcă. Totuşi, odată am fost prinşi de gardian. Adică el a intrat brusc în celulă şi şi-a dat seama că e o slujbă şi l-a pedepsit pe părintele Beju, care venise deja cu un dosar de la mină. Noi n-am fost pedepsiţi. Iar părintele Beju, după ce şi-a terminat pedeapsa la izolare – cred că a stat şapte zile – nu-mi mai amintesc exact – s-a întors mai senin şi mai curajos. Pe urmă ne-au lăsat în pace. Ne mai prindeau uneori, dar nu ne mai făceau nimic.

- Cât aţi stat cu părintele Beju?

- Cam un an. După eliberare nu ştiu ce i s-a mai întâmplat. I-am pierdut complet urma. Mai târziu am aflat că ar fi murit...

- În perioada asta, v-au mai chemat pentru activităţi de reeducare?

- Nu, pentru că eu am fost eliberat exact înainte de a începe să-i scoată şi pe cei de la Zarcă la filme şi la alte lucruri de astea, la adunări generale în care se vorbea despre “copiii voştri care vă aşteaptă cu ochii plini de lacrimi să vă eliberaţi!”...”

Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Ed Christiana, Bucureşti, 2007, pag. 70-71