sâmbătă, 28 februarie 2015

Duminica Ortodoxiei - Sunday of Orthodoxy





            În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
            Prăznuim astăzi, ca de fiecare dată la sfârşitul primei săptămâni din Post, Triumful Ortodoxiei. Şi ca în fiecare an, trebuie să ne gândim la ce a însemnat, nu numai ca eveniment istoric, ci şi în viaţa personală Triumful Ortodoxiei. Mai întâi de toate trebuie să ne amintim că Triumful Ortodoxiei nu înseamnă triumful Ortodocşilor asupra altor oameni. Însemnă triumful Adevărului Divin în inimile celor care aparţin Bisericii Ortodoxe şi care proclamă Adevărul revelat de Dumnezeu în integritatea şi simplitatea sa.
            Astăzi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu din toată inima că S-a revelat pe Sine Însuşi nouă, că a risipit întunericul din minţile şi din inimile miilor şi miilor de oameni cărora El, Care este Adevărul le-a împărtăşit cunoştinţa Adevăului Divin desăvârşit.
            Ocazia acestui praznic a oferit-o recunoaşterea legitimităţii venerării sfintelor icoane. Făcând aceasta, noi mărturisim că Dumnezeu – invizibil şi inefabil, Dumnezeul pe Care nu-L putem înţelege, a devenit cu adevărat om, că Dumnezeu a luat trup omenesc, că El a trăit în mijlocul nostru plin de smerenie, de simplitate, dar şi de slavă. Şi mărturisind acestea, venerăm icoanele nu ca pe idoli, ci ca pe mărturii ale Întrupării  Adevărului.
            Făcând aceasta, nu trebuie să uităm că nu venerăm lemnul sau pictura icoanei, ci pe Dumnezeu Care Se revelează în lume. Fiecare dintre noi, toţi oamenii, suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Noi toţi suntem icoane vii şi aceasta  aduce cu sine o mare responsabilitate, fiindcă o icoană poate fi desfigurată, o icoană poate fi transformată într-o caricatură şi chiar într-o blasfemie. Iar noi trebuie să ne gândim la noi înşine şi să ne întrebăm: suntem noi vrednici, suntem noi capabili să fim icoane, “chipuri” ale lui Dumnezeu? Un scriitor din Vest a spus că întâlnind un Creştin, cei din jurul său ar trebui să-l vadă ca pe o revelaţie, o viziune a ceva ce n-au mai perceput niciodată, că diferenţa dintre un Creştin şi un ne-Creştin este aşa de mare, de radicală, de izbitoare ca diferenţa dintre o statuie şi o persoană vie. O statuie poate fi frumoasă, dar este făcută din piatră sau din lemn şi este moartă. O fiinţă omenească s-ar putea să nu pară la prima vedere aşa frumoasă, dar cei care o întâlnesc ar trebui, asemenea celor ce venerează o icoană – sfinţită, consacrată de Biserică – să vadă în ea strălucirea prezenţei harului Sfântului Duh, să-L vadă pe Dumnezeu revelându-se pe Sine în forma smerită a unei fiinţe omeneşti.
            Atâta timp cât noi nu suntem capabili să fim o asemenea viziune pentru cei care ne înconjoară, înseamnă că am dat greş în împlinirea datoriei noastre, noi nu proclamăm Triumful Ortodoxiei prin viaţa noastră, ci oferim o minciună. Şi astfel fiecare dintre noi, şi toţi împreună, purtăm toată răspunderea pentru faptul că lumea, întâlnind milioane de Creştini, nu s-a convertit prin viziunea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul ei, purtată în vase de lut, dar pline de slavă, sfinţite, transfigurând lumescul din ele.
             Ce este adevărat depre noi individual, personal, este adevărat şi despre bisericile noastre. Ele au fost chemate de Hristos să fie o familie, o comunitate de Creştini care să formeze un trup de oameni uniţi printr-o dragoste desăvârşită, o dragoste jertfelnică, o dragoste care este dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Biserica a fost şi este încă chemată să fie o comunitate de oameni care să se caracterizeze prin dragoste, să fie întruparea dragostei lui Dumnezeu. Dar, ceea ce vedem în bisericile noastre nu este miracolul dragostei divine.
            De la început, Biserica a fost construită în acord cu imaginea Statului, ierarhică, strictă, formală. În aceasta am dat noi greş – să fim cu adevărat ceea ce prima comunitate de Creştini a fost. Tertullian, scriind în apărarea Creştinilor, îi spunea Împăratului Romei: “Când oamenii ne întâlnesc, ei se opresc şi exclamă: “Cum se iubesc oamenii aceştia unii pe alţii!” Dar noi nu mai suntem cu toţii un singur trup de oameni despre care să se poată spune aceasta. Şi trebuie să învăţăm să recreăm ceea ce Dumnezeu vrea de la noi, ceea ce odată a existat: să recreăm comunităţi, biserici, parohii, diocese, patriarhate, Biserica întreagă, în aşa fel încât viaţa ei adevărată, realitatea ei să fie dragostea. Dar nu am învăţat încă aceasta.
            Şi astfel, când ţinem praznicul Triumfului  Ortodoxiei, trebuie să ne amintim că Dumnezeu a triumfat, că noi proclamăm adevărul, Adevărul lui Dumnezeu, Însuşi întrupat şi revelat, şi este o răspundere mare pentru noi toţi împreună şi individual, în această lume, că nu trebuie să dezminţim adevărul celor mărturisite prin viaţa pe care o ducem. Un teolog vestic a spus că noi putem proclama întregul adevăr al Ortodoxiei şi în acelaşi timp să-l desfigurăm să-l transformăm în minciună prin felul în care trăim, arătând cu viaţa noastră că toate acestea sunt doar vorbe, nu realitate.
            Trebuie să ne pocăim pentru aceasta, trebuie să ne schimbăm, să devenim astfel încât oamenii, întâlnindu-ne, să poată vedea prin noi adevărul lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu, în fiecare şi în toţi. Atâta timp cât n-am făcut aceasta, nu am luat parte la triumful Ortodoxiei. Dumnezeu a triumfat, dar ne-a pus pe noi să facem triumful Său triumful vieţii pentru întreaga lume.
            Deci, să învăţăm să trăim conform învăţăturilor evanghelice, care sunt Adevărul şi Viaţa, nu doar individual, ci şi colectiv, şi să construim societăţi de creştini care să fie o revelaţie a Sfintei Evanghelii, astfel încât lumea, privind la noi, să spună: “Haideţi să reformăm instituţiile noastre, să reformăm relaţiile noastre, să înnoim tot ceea ce este vechi şi să devenim o nouă societate, în care Legea lui Dumnezeu, Viaţa lui Dumnezeu să prospere şi să triumfe. Amin.
                                                                Mitropolitul Antonie de Suroj



            In the Name of the Father, the Son and the Holy Ghost.
            We are keeping today, as every year at the end of the first week of Lent, the Feast of the Triumph of Orthodoxy. And every year we must give thought to what is meant, not only as a historical event, but also in our personal lives. First of all we must remember that the Triumph of Orthodoxy is not the Triumph of the Orthodox over other people. It is the Triumph of the Truth Divine in the hearts of those who belong to the Orthodox Church and who proclaim the Truth revealed by God in its integrity and directness.
            Today we must thank God with all our hearts that He has revealed Himself to us, that He has dispelled darkness in the minds and hearts of thousands and thousands of people, that He who is the Truth has shared the knowledge of the perfect Truth Divine with us.
            The occasion of this feast was the recognition of the legitimacy of venerating icons. By doing this we proclaim that God - invisible, ineffable, the God whom we cannot comprehend, has truly become man, that God has taken flesh, that He has lived in our midst full of humility, of simplicity, but of glory also. And proclaiming this we venerate the icons not as idols, but as a declaration of the Truth of the Incarnation.


See more:  http://masarchive.org/Sites/Site/Texts-E-Sermons.html

vineri, 27 februarie 2015

Orthodox testimony



         
I wish to explain here why I am an Orthodox Christian and no any other kind of Christian which exists in our days. The Sunday of Orthodoxy is near and the subject is natural.  First of all, I must confess that I loved and admired Jesus Christ long before I understood that it is essential for me, as a human being, to believe. I began to read the Gospel in 1989, as I can remember, or even earlier, before or after seeing the amazing movie of Zefirelli, “Jesus of Nazareth”. I was so touched by Christ that I decided to read the Scripture and see for myself  the facts that founded the Christian Religion. And I began to want to believe because I was conquered by the beauty of Christ, by the wisdom of His teachings, by the greatness of His love and sacrifice for mankind.
            I think that was the work of the grace of  the Holy Ghost which had persisted in the depths of my heart from the moment of my Baptism. I was baptized as an Orthodox Christian in my early childhood, very soon after my birth. But no one in my family was a true  believer. Maybe my Godmother, yes, I think she believed in God, but she didn’t attend the Sunday  service or frequent the Church. My mother and my father had just respected a tradition when they decided to marry at the church and baptize me.  And my faith died before its birth!
            Thirty five years passed. My father died and I was destroyed. Death presented before me and I couldn’t ignore it. The afterlife subject seriously preoccupied me. I started to meet some persons which where Orthodox Christians and I began to admire them almost just as I admired Christ when I met Him through the Gospel words and I felt that He was the only person which deserved to be loved. I was then very disappointed by people and by the experiences of my life, by my errors and inability to be happy. My supreme value was then happiness.  Looking at those Christians I thought: “These people are happy, peaceful, serene. Why can’t I be like them? What makes them so different? Could it be their faith?” And I concluded that was faith that gave them those virtues I longed for.  They spoke me about the Church and I began to accompany them to the service sometimes.
            Then the mercy of God touched my soul and I felt the burden of my sins and a strong desire to confess them and to be forgiven. I felt the need for a Spiritual Father and a guide which could take me near Christ, my bliss and my hope. After my first confession (at the age of 37!) I received a penitence kanon and I felt the power of these two remedies that Christ has left for our spiritual cure. My first Communion(the Holy Eucharist) happened as a miracle of God’ mercy and love for me.  It was the year 2000. I was full of hope. God will cure my sick soul and will fill my heart with joy if I will stay in the Church where I have found the Truth, the Life and the Salvation.
            Secondly, I am a traditionalist, I love  and treasure the values our forefathers left us, and the Orthodox Christian faith is my heritage as a Romanian. I can’t and I won’t be anything else but Orthodox Christian. I treasure the work and life of our brothers and sisters which chose the monastic life, knowing now what sacrifices and what dedication, what love, hope and faith implies. My guiding lights are the monks, all those avva and amma which were chosen to show us the way in the darkness of   this world. I know that they are Theophores and Christophores, that they love the truth and they will never deceive us, for they have a high conscience.
            Thirdly, Orthodoxy kept intact the teachings of Christ and of the Holy Fathers of the Christian Church, approved by God Himself  and inspired by the Holy Ghost, teachings and dogmas which where established and sanctioned at the first Seven Councils of the Church. I respect their words and convictions for which many payed a hard price and gave their lives. I won’t ever call them otherwise that “the holy vassels of the Holy Ghost”through which flow the divine grace. I know this is hard for many Christian which were not Orthodox! I respect priesthood and the work of the Holy Ghost through our priests. In time, man has corrupted the word of God from the Scriptures and the human understanding of it has split  the Church and hurt the believers. Dogmatic innovations perverted the unique truth left by Christ in the Gospel. I think that the innovations are wrong and distort the truth and I can’t agree with them. I stay with the Orthodox Church and the Holy Fathers, for they led holy lives and bled for the faith.
            Finally, we, the Romanians, kept our identity in the historical dramatic context of the Eastern Europe through our Orthodox beliefs. All the conqurors tried to impose their faith and their language on us, tried to transforme us in something we were not. Tragicly, sometimes they succeded by force and lies. A river of tears and blood flew over Transilvania for almost a thousand years and still the Romanians from Transilvania are Orthodox, even if many other of them were desnationalised in the past centuries. And Bassarabia is another example to meditate on.  I wish to reinforce my conviction that a true Romanian can’t be anything else but Orthodox, it is in our nature to believe in Christ and in the teachings that, by traditions, Saint Apostle Andrew preached to the Greaks and the Dacians from Dobrogea some two thousands years ago. These teachings and dogmas are kept alive by the Orthodox Church of Romania. The Seven Holy Sacraments instituted by Christ Himself are administrated by the Orthodox Church of Romania. And they are alive and working miracles for the believers.
            This Sunday we celebrate the Triumph of Orthodoxy in the hearts of its believers, as Metropolithan Anthony of Suroj said in one of his sermons, and if we want that Orthodoxy really triumphs in our hearts he advise us to lead a true Christian life, to let anyone see through us the greatness, beauty and truth of the Orthodox Christian beliefs. For those who know me personally, please forgive me for not leading the life I should live. For the non-Christian who know me, please forgive me that I don’t give you a living proof of the truth of Orthodox Christianity for I am full of sins and passions and very far away of what God wants for us to be! And for the other readers of my testimony, please forgive me for saying and not doing, talking and not acting, and disgracing the beauty of the Orthodox Christianity by my bad example.  Full of pride and lacking in any good deeds, still I hope that Christ will forgive me, save me, and help me to be a better Christian in the end.
P.S. I wish to explain why I write in English and not in Romanian. I love my native tongue, but English is wide world known and it is a better way of communication on the net. And I know for sure that the Romanians know English language well enough to understand and won’t be offended by my  choice; I simply try to gain as many readers as I can.  It is my only why of doing something in the given conditions  of my life. God bless us all!



marți, 24 februarie 2015

Postul este cel mai bun străjer al sufletului



 
"De asta are creştinul proba postului, să înveţe să se înfrâneze,
să mute atenţia de la bunătăţile materiale pe bunătăţile spirituale.  
Să deschidă poarta cerului şi a sufletului cu cheia rugăciunii."

«  - Cât de important este postul pentru evoluţia creştinului ?
 - Sfântul Vasile cel Mare zice : « Postul este cel mai bun străjer al sufletului, cel mai sigur tovarăş al  corpului, arma vitejilor, întărirea atleţilor. El alungă spiritele, îndeamnă la pietate, face a iubi înfrânarea, inspiră modestie, dă curaj în război  şi te învaţă a iubi pacea. Postul dă aripi rugăciunii pentru a se înălţa  şi a pătrunde în ceruri. Postul este sprijinul caselor, parintele sănătăţii, povăţuitorul tinerimii, podoaba bătrânilor, plăcutul tovarăş al călătorilor, amicul sigur al soţilor ». Dacă le ai pe toate acestea prin post ce-ţi mai trebuie altceva ? Dacă renunţi la post e ca şi cum te-ai dezarma singur. Dacă un tânăr învaţă de la  părinte să se abţină azi de la carne şi de la mâncăruri de dulce, mâine va învăţa sa se abţină de la droguri, de la tutun, de la alcool. Lecţia abţinerilor, a interdicţiilor care  salvează trupul şi sufletul la un moment dat, ajută pe om să treacă peste multe ispite, peste multe necazuri. Spui azi :  Ei, copilul e şcolar, nu-l postesc, ca să poată învăţa carte ! E o greşeală, carte înveţi şi dacă mănânci  fructe, legume, pâine...Ba mintea e mai  liberă, trupul e mai liber, poate să facă un efort mai mare. »
« De asta are creştinul proba postului, să înveţe să se înfrâneze, să mute atenţia de la bunătăţile materiale pe bunătăţile spirituale. Să deschidă poarta cerului şi a sufletului cu cheia rugăciunii. Că zicea şi un Sfânt Părinte că acel care se domină pe sine îi domină şi pe ceilalţi şi o face cu înţelepciunea duhului şi a minţii. Omul  se priveşte superficial pe sine, e gata întotdeauna să cedeze primului impuls în tot ce face, fără să se sfătuiască cu îngerul său, fără să se raporteze la harul cu care a fost îndumnezeit. Oamenii care nu au încredere în ei înşişi pierd uşor şi încrederea în Dumnezeu... Iar relaţia cu Dumnezeu se stabileşte printr-o temeinică cunoaştere a sinelui, printr-o relaţie de iubire cu aproapele. Numai iubindu-l  pe aproapele îl poţi cunoaşte. Că nimeni nu se deschide spre cel de alături dacă nu simte că este iubit. Aşa şi Dumnezeu, numai dacă Îl iubeşti poţi să Îl cunoşti, se lasă văzut...
Spune, de altfel, şi Sfântul Maxim Mărturisitorul :
« Iubirea de Dumnezeu este tendinţa virtuoasă a sufletului, iar cel ce o are nu doreşte nimic din lucrurile create, mai presus de iubirea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, este cu neputinţă să păstrezi o astfel de iubire dacă simţi cea mai mică  aplecare spre lucrurile lumeşti. Cel ce Îl iubeşte pe Dumnezeu duce o viaţă îngerească pe pământ. El posteşte, veghează, se roagă şi are tot gândul bun pentru semenul său. »
Adrian Alui Gheorghe - « Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire »




“That’s why the Christian has the fasting test, to learn to restrain himself, to move his attention from the material to spiritual goods, to open the gate of Heaven and of his soul with the key of prayer.”  Avva Justin Pârvu

 - «  The fasting is the best guardian of the soul – says St. Basil the Great . It is the best comrade of the body, the weapon of the braves, the power of the athletes. The fasting chases away the evil  spirits, impels to piety, makes you  love  restrain, inspires modesty, gives courage in battle and teaches you to love peace. The fasting gives wings to the prayer to rise and enter the Heaven. The fasting is the help of the households, the father of health, the adviser of the youth, the adornment of the elder, the pleasant companion of the traveller, the trustworthy friend of the spouses ». If you have all these by fasting, why would you need anything else ? If you give up fasting it is as you will disarm yourself. If a young man learns today from his father to abstrain from meat and from all sorts of food, tomorrow he will learn to abstrain from drugs, from smoking, from alchool. The lesson of restraints, of prohibitions which save the body and the soul some moment in time, helps a person to surpass many temptations, many hardships. Today you are saying : Oh, the child is just a pupil, I don’t put him to fast so that he could learn easier ! It is a mistake, you can learn even if you eat fruits, vegetables, bread...On the contrary, the mind is more free, the body is more free, it can do a greater effort. »
“That’s why the Christian has the fasting test, to learn to restrain himself, to move his attention from the material to spiritual goods, to open the gate of Heaven and of his soul with the key of prayer. A Holy Father of the Church said that who can govern himself, he  can govern the others, and he will do it with the entire wisdom of hid mind and his spirit. Man consider himself superficialy, he is always ready to give up to the first impulse in his actions, without asking his angel for advice, without reminding of the grace with which he was made God. People which don’t trust themselves lose easily their trust in God…And the relationship with God is built by a solid knowledge of oneself, by a loving relationship with one’s neighbour. Only by loving your neighbour you can know him. Because no one opens his heart if he doesn’t feel himself loved. God as well lets Himself seen only if you love Him, and just  by loving Him you may know Him…
Saint Maxim the Confessor:
“The love for mankind is the virtuos tendency of the soul, and he who has it doesn’t desire anything of the created world more then he desires God. It is impossible to keep such a love if you feel the slightest tendency to have earthly things. He who loves God leeds an angelic life on earth. He is fasting, praying, vigiles and has only good thoughts for his neighbour.”
The Venerable Father Justin Pârvu, in the book “About death, sacrifice and love with Father Justin Pârvu(Author: Adrian alui Gheorghe)


duminică, 22 februarie 2015

Acatistul Sfantului Valeriu Gafencu

“Viaţa este Hristos!”




           
Am scris acest text în anul în care urma să plec la mănăstire( nu o ştiam încă, nu o hotărâsem încă); eram preocupată de viaţa mărturisitorilor din temniţele comuniste şi mă gândeam foarte des la chinul, dar şi la mântuirea lor prin suferinţă. Îi respectam şi îi iubeam mai presus de orice. Vedeam în pilda vieţii lor sublimul omenesc.  Pe Mărturisitorul Valeriu Gafencu îl aveam la inimă mai presus de toate, fiindcă dezvoltarea lui duhovnicească îl condusese până la jertfa asumată.  Nu aveam multe modele ca Valeriu. Poate doar pe Constantin Oprişan şi pe Mircea Vulcănescu. Şi tuturor le spuneam despre el, mai ales elevilor. Voiam să-i văd îndrăgostindu-se de Sfinţii Închisorilor şi urmându-le exemplul de dragoste şi jertfă.
            Spre ruşinea mea, anul acesta mi-am adus aminte cu întârziere de 18 februarie, data trecerii la Domnul, în penitenciarul-spital din Târgu Ocna, a lui Valeriu. Această trecere  a lui în Împărăţia harului, descrisă de cei care i-au fost alături în ultimele ore de suferinţă, mă impresiona ori de câte ori citeam despre ea în cartea lui Ioan Ianolide(“Întoarcerea la Hristos”), în cartea monahului Moise(“Sfântul închisorilor”) sau în alte mărturii. Că Valeriu Gafencu a transcens această lume biruitor nu se îndoieşte nimeni, cunoscându-i viaţa, şi pe cea dinainte de a intra în închisoare din cauza convingerilor sale politice, creştine şi naţionaliste, şi pe cea de după aceea, când a devenit sprijinul moral şi, ulterior, călăuza spirituală a deţinuţilor proveniţi mai ales din rândurile studenţimii logionare, dar nu numai. A fost o torţă vie, alimentată de o nespusă dragoste faţă de aproapele în suferinţă şi de Dumnezeu, Care a purtat crucea împreună cu ei, dându-le mângâierea duhovnicească de care aveau nevoie.
            În temniţă s-a îndrăgostit tânărul Valeriu de Maica Domnului şi Ea nu l-a părăsit până la sfârşit. În temniţă a înţeles Valeiu taina pocăinţei şi a lacrimilor. În temniţă a învăţat Valeriu să se roage în taina inimii, cu dulcea şi izbăvitoarea Rugăciune a lui Iisus. Acolo a optat el pentru viaţa ascetică şi s-ar fi călugărit cu bucurie, dacă ar fi supravieţuit închisorilor care i-au măcinat tinereţea. Mărtrisitorul Valeriu Gafencu are o lecţie  de predat tuturor generaţiilor de români şi ortodocşi care vor mai veni după el până la sfârşit. Cine priveşte la viaţa lui cu atenţie încordată şi cu dorinţa de a-i urma, nu poate să nu înveţe tăria de a-ţi urma convingerile până la capăt, oricâte sacrificii ar cere, demnitatea de a nu-ţi trăda credinţa şi  camarazii, înţelepciunea de a nu te opune violenţei decât prin blândeţe şi răbdare, bărbăţia de a renunţa la tine însuţi şi la lumea aceasta pentru Hristos şi viaţa veşnică.
            Lecţia lui Valeriu Gafencu Noul Mărturisitor nu este alta decât cea a Sfintei Evanghelii, numai că este scrisă cu lacrimi şi cu sânge, pe tablele de carne ale fiinţei lui, atât de sensibile, atât de inteligente şi atât de sfinte. Ce a mărturisit el prin cuvânt şi faptă este uşor de înţeles: “Viaţa este Hristos!”. Totul este Hristos şi numai în El găseşte omul viaţa adevărată. Valeriu Gafencu a descoperit comoara şi şi-a pus inima în ea, de aceea nu ne putem  îndoi că sufletul său de crin este cu Hristos, cu care să fim şi noi, în Împărăţia Sa!
           


Remember!


joi, 18 februarie 2010

Cuvânt despre Noul Mărturisitor Valeriu Gafencu



În conştiinţa mea, Noul Mărturisitor Valeriu Gafencu stăruie încă într-o formula interiorizată  şi familiară, din vremea când vorbeam despre Valeriu ca despre o personalitate emblematică a generaţiei sale şi un model destinat să revoluţioneze spiritual generaţia tânără de astăzi, postrevoluţionară şi pro-europeană, atee sau fals orientată   religios de către duhurile demonice aflate la cârma acestei lumi şi de către cei ce le slujesc lor. Dincolo de cinstirea datorată sfinţeniei vieţii sale, nu pot să nu îi acord lui Valeriu Gafencu statutul exemplar şi la alt nivel, mai pragmatic. Valeriu Gafencu avea 20 de ani când a luat crucea şi i-a urmat lui Hristos pe Golgota vremii noastre, prin infernalul sistem concentraţionar făurit de dictatura comunistă. Lăsa în urma lui o familie sfâşiată de drama dezrădăcinării din Basarabia natală iubită şi a despărţirii de un tată cum n-au mai avut alţii, în mărturia surorilor sale. Îşi lăsa singure surorile aflate la vârsta când aveau cea mai mare nevoie de sfaturi le şi ocrotirea sa frăţească. Abandona, fără să o ştie deocamdată, studiile universitare de drept, strălucit începute la Iaşi, neavând să mai iasă vreodată din temniţă . « Am fost, sunt şi voi fi legionar » este prima mărturisire de credinţă pe care o face viitorul Mărturisitor al lui Hristos în faţa celor ce urmau să-l condamne la nu mai puţin de 25 de ani de închisoare – din care Dumnezeu multmilostivul a rânduit să execute numai 11, chemându-l la Sine pe cel iubit al Său, care prin rugăciune şi jertfă se umpuse de harul dumnezeiesc încă din viaţă. 

Tăria şi consecvenţa cu care şi-a păstrat idealul său de tinereţe, neabdicând de la crezul lui şi nelepădându-se ca o Iudă de fraţii săi au stat la temelia edificării virtuţilor creştine în anii de închisoare în care, spre a se salva de disperare şi a nu cădea pradă absurdului aparent al pierderii libertăţii sale, a căzut la Hristos şi i-a cerut cu lacrimi sfâşietoare să facă lumină în sufletul şi-n conştiinţa sa încă întunecată de duhul lumesc. Valeriu a cunoscut durerea mântuitoare şi a primit de la Dumnezeu harisma cea mai de preţ : vederea păcatelor sale ! El, care cu fapta nu săvârşise nimic de care conştiinţa ar fi putut să-i ceară socoteală, a trăit bucuria pocăinţei, a experimentat fericirea de a se şti şi a se simţi cel mai păcătos om din lume. În mod paradoxal, vederea păcatului său l-a eliberat de sub tirania păcatului.
Valeriu, deşi prizonier, a fost liber cu adevărat în lupta lui cu păcatul şi cu patimile. El a înţeles curând că numai prin taina instituită de Biserică a Sfintei Spovedanii, sufletul se purifică periodic de toată tina care se acumulează până şi în cel mai aprig luptător. El a îmbrăţişat arma rugăciunii lui Iisus şi  pe calea de foc a întâlnirii cu Domnul în inimă a fost în Împărăţia lui Dumnezeu cu Duhul. Valeriu Gafencu şi-a iubit aproapele aşa cum l-a iubit Hristos, până la jertfă. El a suferit şi a trudit până ce Hristos a prins chip în cei de aproape ai săi, prin rugăciunea, cuvântul şi exemplul vieţii lui. Toţi îl iubeau pe Valeriu, mărturiseşte Seta(Elisabeta), fata care îi câştigase inima tânărului înainte ca el să se dăruiască întreg lui Hristos. Când priveau în ochii lui, până şi cei mai îndârjiţi criminali se cutremurau de priveliştea nevinovăţiei sfinte şi a dragostei neprefăcute.  Cei ce l-au cunoscut n-au mai putut fi aceiaşi, s-au transfigurat sub puterea harului care sălăşluia în Valeriu mai ales spre sfârşitrul vieţii, când petrecea mai mult în inimă cu Hristos, decât în salonul de la Târgu-Ocna cu camarazii de suferinţă.
« Viaţa e Hristos » - iar Valeriu accepta să-şi prelungească această viaţă de chinuri trupeşti pentru a le mărturisi celor de lângă el pe Domnul şi Mântuitorul nostru. Stingându-se încet ca o lumânare, a fost proba vie a putinţei omului de a deveni « hristofor » şi « teofor » încă din viaţă.
Poate cel mai cunoscut episod din viaţa lui Valeriu Gafencu, cedarea streptomicinei oferite de către un prieten, prin care a salvat viaţa pasorului Wurmbrand dezvăluie modul în care Valeriu nu-şi mai trăia sieşi, ci în el trăia Hristos – dragostea şi jertfa pentru om.
 Am meditat îndelung la faptul că Dumnezeu nu a îngăduit încă să se descopere sfintele moaşte ale Noului Mărturisitor Valeriu. M-am întrebat de ce nu ne dă Domnul această mângâiere de a ne închina si a săruta cinstitele lui moaşte. Pe lângă răspunsul evident, că nu suntem vrednici, ducând viaţă necreştinească, nedemnă de numele lui Hristos, mă gândesc că Dumnezeu aşteaptă de la noi să dovedim solidaritatea şi dragostea frăţească pe care le arăta Valeriu tovarăşilor săi, cinstindu-i ca sfinţi pe toţi, fără discriminare. Smerenia Noului Mărturisitor nu îngăduie să iasă la iveală mărgăritarul mult dorit de noi, cei ce avem atâta nevoie de « sfântul închisorilor », ca să ne smulgă, cu rugăciunile lui, din închisoare cumplită a patimilor noastre.
Fericiţi cei ce l-au cunoscut pe Hristos prin Sfântul Său Valeriu ! Că nu avem alţi martiri mai mari noi, românii, cum spunea Părintele Gheorghe Calciu, unul dintre cei ce l-au întâlnit şi s-au bucurat de el.
Fericiţi cei ce-l vor cunoaşte pe Hristos prin intermediul mărturiilor care s-au dat şi s-au consemnat în scris despre Mărurisitorul Valeriu Gafencu !
Fericiţi cei care îl cinstesc înainte de a fi recunoscut canonic ! Care îi citesc cu dragoste Acatistul şi care merg acolo, la Târgu Ocna, unde s-a înălţat la cer sufletul lui curat ca un crin din Paradis ! Fericiţi cei ce, pe urmele lui, merg la Aiud ca la Athosul neamului românesc, cinstindu-i pe cei care au murit ca mucenici, îndurând suplicii  ca-n primele veacuri creştine ! Fericiţi cei ce cântă :
 Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit !

Mi-s ochii trişti

Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.

Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.

Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.