Lent time

       Today is the begining of the lent, an event which has great implications in the life of a Christian. Lent means  repent and suffer for our daily sins, which  separate us from Christ our Lord. Each sin or passion brakes our relationship with God,  makes our heart a desert where blows the wind of destruction and peril.  How does a soul keep in touch with God? Through prayer, confession of one’s sins and forgiveness gave by the priest, followed by repent and give up the sins. This lent consacrated to the Birth of Christ is usually full of expectations of joy, but every soul feels different the days which separate us from this celebrated moment. There are souls full of guilt and unable to escape  from their prison like mine.  I am totally enslaved by my inertia, my despair and sorrow. I am unable to feel any kind of relief or joy. I am surrounded by darkness and bad spirits. I am my worst enemy, for my will is entirely perverted, refusing to do the right thing. I know I must get up and do something, but I don’t want. It seems too hard and I wrongly prefer to do nothing. I admit I’ve reached the bottom.  Well, I am not so sure that  this is the lowest point of my fall. Who knows what else I might do to destroy my dreams and my soul? I persist in my staying in door all day long. I am unable to see anyone or talk to anyone. I think I am ashamed with myself.

        While writing these words I’m listening a  Kanon Paraklitikon to ease my pain and my disappointment with myself. I might as well consider myself a prisoner of my own self, a victim of my egocentric personality, always thinking, talking and doing everything for myself.  A monster within me devours me and I might be damned to die in sin. The only ease I feel is the sorrow. I think I feel like Zachaeus, on which Metropolitan Anthony  of Suroj said:

“Zachaeus had one thing to overcome in order to be able to meet Christ face to face: vanity, the fear of human judgement, the fear of ridicule. This man, well known in his city, accepted the humiliation of being laughed at, because he so earnestly wanted to see Christ. He was not a good man, but there was in him a depth that could not be satisfied with the life he led, there was in him a longing so strong, so powerful that he passed by human judgement in order to meet Christ face to face, and he met Him. Of all the crowd whom Christ saw with His eyes, He saw particularly that man, He called him down from the tree, and He went with him, bringing into his house all the fullness of the divine presence, and all the glory of salvation that had now come to him.”

Longing for God, but unable to reach Him.

I feel also as the prodigal son before he came back home.

 “Father, — he says, — let me enjoy now what I would and will enjoy when you are dead. It means, whether you live or whether you are dead matters nothing to me, our relationship can be broken at any moment; what matters is that I should enjoy the fruits of your labour and the freedom which your absence, your death will give me.’ This is the essential sin, this is the way in which we treat God, receiving from Him everything and dismissing Him until we have spent all His gifts and need more of His help. This is also the way in which we treat one another.”

Maybe I must meditate to his situation because I am also a son which I spent all the gifts, left all friends and relatives, refused to accept any judgement:

”We have in the prodigal son also a vision of what repentance is: how from hunger and loneliness and despair one can come back to one's senses, remember that we have a father, a brother, a friend, and go back to him, trusting that he has not changed, that he still is a father, still is our brother, still is our friend, ready to accept from him whatever judgement we deserved, but also ready, at any cost, to re-establish the relationship that was between us.”

           Before the Day of Judgement, my conscience judges me and finds me guilty: “We are to stand one day and be judged by our conscience and by our God. We will have to answer for all our life, all its emptiness, its trivialities, all that has not been done in our life perhaps more that what has been done, because God can forgive sin, He cannot create within our life what we have not cared to make of it.”

            My life is empty, it lacks a goal, some action and good deeds.

Παράκληση Αγίου Νεκταρίου- Paraclisul Sfantului Nectarie

“Nimic nu întărâtă pe Dumnezeu ca nemilostenia” (Omilia IV- partea a doua)

                                      

Din Împărăţie cu toţii vom cădea, poate,

 dar în gheena nu vom suferi aceeaşi osândă,

ci unul mai mare, altul mai uşoară.

          “Bunătatea lui Dumnezeu te aduce la pocăinţă”(Romani 2, 4), iar nu la mai mare răutate. Deci dacă devii netrebnic din cauza bunătăţii Lui, tu mai cu seamă o defaimi înaintea oamenilor. Văd pe mulţi că acuză îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, însă vor da seama dacă nu o întrebuinţează la timp şi cu rânduială. Este Dumnezeu iubitor de oameni? În acelaşi timp însă, este şi drept judecător. Iartă greşalele? În acelaşi timp, însă, şi răsplăteşte fiecăruia după faptele lui. Trece cu vederea nedreptatea, şterge fărădelegea? În  acelaşi timp însă face şi cercetarea acestor fapte. Deci, oare toate acestea nu sunt contrare şi nu se contrazic în persoana lui Dumnezeu? Nu sunt contrare deloc, dacă noi le împărţim în timpuri. De exemplu, şterge fărădelegile noastre aici, atât prin baia renaşterii(Botez), cât şi prin pocăinţă(Spovedanie), însă instruirea celor săvârşite şi examinarea lor o va face acolo prin foc şi munci. “Dar, zici tu, dacă fac numai un păcat, în loc de miile de păcate pe care le face un altul şi totuşi pentru acest păcat sunt scos afară şi cad din Împărăţie, de ce atunci să nu fac toate păcatele? Cuvânt ieşit din gura servitorului  nerecunoscător! Totuşi noi vom dezlega şi acest cuvânt. Nu face rele pentru ca tu însuţi să fii folosit! Din Împărăţie cu toţii vom cădea, poate, dar în gheena nu vom suferi aceeaşi osândă, ci unul mai mare, altul mai uşoară. De exemplu, şi tu şi acela aţi dispreţuit fie pe aproapele, fie vreo poruncă a bisericii; în asemenea caz şi unul şi altul veţi cădea din Împărăţia Cerurilor. Dar dacă nu aţi dispreţuit deopotrivă, ci unul mai mult şi altul mai puţin, apoi în gheena veţi simţi deosebirea. Şi de ce, zici tu, ameninţă pe cei ce nu fac milostenie că se vor duce în focul nestins? Şi încă nu zice simplu “în foc”, ci “în focul cel nestins care este gătit diavolului şi îngerilor lui”? De ce anume? Pentru ca să afli că nimic nu întărâtă pe Dumnezeu ca nemilostenia şi că acest păcat îl pune înaintea tuturor celorlalte. În adevăr, dacă trebuie a iubi până şi pe duşmani, apoi oare cel ce respinge pe cei săraci, care nici chiar duşmani nu-i sunt, de ce osândă nu va fi vrednic, când prin purtarea lui se face mai rău chiar decât barbarii? De aici, deci, se poate vedea mărimea păcatului, care şi contribuie ca să se ducă cu diavolul în gheenă. “Vai de cel ce nu face milostenie”(Sirah 13, 3) Deci dacă era aşa în legea veche, cu atât mai mult trebuie a fi în legea nouă. Dacă acolo, unde se permitea câştigarea de averi, folosinţa de ele şi îngrijirea, şi totuşi se luaseră atâtea măsuri spre a veni în ajutorul săracilor, cu atât mai mult aici în legea nouă, unde ni se porunceşte de a arunca de la noi totul. Ce nu făceau iudeii? Zeciuieli şi iarăşi alte zeciuieli strângeau şi dădeau orfanilor, văduvelor si prozeliţilor. Cineva admirând pe un altul zicea: “ Dă zeciuieli”. Câtă neruşinare! Apoi dacă la iudei nu era de admirat un asemenea fapt, oare la creştini s-a făcut vrednic de admirat? Dacă atunci se credea că este o primejdie mare a nu răspunde la timp cu zeciuielile, înţelege de aici câtă primejdie nu este acum. Beţivul iarăşi nu va moşteni Împăraţia Cerurilor.

            Dar care este cuvântul de încurajare pentru mulţi? Iată care : “dacă şi eu şi altul ne găsim în aceleaşi păcate, nu mică este mângâierea ce o putem avea de aici”. Deci ce am zice? Că  atunci poate avea o mângâiere tovărăşia de păcate când au simetrie în mărimea lor; când însă păcatele unuia întrec pe ale celuilalt, atunci pe unul ca acela păcatele îl aruncă într-un fel de uimire şi nici că-l lasă de a mai avea vreo mângâiere. Zi bunăoară celui băgat în foc şi muncit acolo “că şi cutare pătimeşte aceeaşi osândă”, că el nici nu va simţi măcar mângâierea pe care i-o aduci. Oare nu toţi israeliţii s-au pierdut deodată la un loc? Dar acest fapt ce mângâiere le-a adus? Oare nu tocmai acest fapt i-a întristat mai mult?(..) În zadar ne mângâiem cu aceste speranţe. O singură mângâiere este: de a nu cădea în focul acela nestins, căci odată căzuţi, nu este cu putinţă a avea mângâiere acolo, unde este scrâşnirea dinţilor, unde este plângere,  unde este viermele cel neadormit, unde este focul nestins. Deci veţi înţelege cam câtă putere are mângâierea când te găseşti în scârbe şi încurcături mari. Vei fi deci după aceea în minţile toate?

             Vă rog şi vă sfătuiesc ca să nu ne amăgim în zadar şi să ne mângâiem numai cu vorbe ca acestea, ci să facem ceea ce va putea fi spre mântuirea noastră. E vorba să stai împreună cu Hristos si tu  te frămânţi cu examinarea cuvintelor? Chiar de nu am avea alt păcat, totuşi numai pentru aceste vorbe câtă osândă nu ar trebui să suferim, pentru că suntem atât de molatici, atât de nenorociţi şi de leneşi, căci fiind vorba de atâta cinste, încă mai vorbim despre asemenea lucruri. Când vei vedea fericiţi pe cei ce au reuşit cu faptele bune, oare nu te vei topi de necaz? Când vei vedea dintre sclavi şi dintre cei mojici/ simpli – care puţin poate s-au ostenit aici – alături de tronul împărătesc, oare toate acestea nu-ţi vor fi mai grele decât muncile iadului? Dacă aici văzand pe unii prosperând şi te topeşti de necaz, căci o crezi aceasta mai  grozavă decât orice pedeapsă, şi plângi, şi te jeleşti şi te crezi vrednic de mii de morţi, dar acolo ce nu vei suferi? Dacă nu ar fi gheena, însăşi ideea despre Împărăţia lui Dumnezeu nu ar fi suficientă pentru a pierde şi a nimici pe păcătoşi? Dar că faptul este aşa este de ajuns a ne convinge din experienţa lucrurilor. Deci să nu ne rătăcim în zadar cu asemenea vorbe, ci să fim cu băgare de seamă şi să ne îngrijim de mântuirea noastră. Să ne sârguim cu faptele cele bune şi să ne îndemnăm pe noi înşine spre practicarea celor bune, ca astfel să ne învrednicim de acea slavă cerească, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Omilia a IV-a din Explicarea Epistolei către efeseni Sfântul Ioan Gură de Aur

Partea morală(I)

             Şi aici nu ni se porunceşte a săvârşi numai o faptă bună, ci toate. Căci precum avem cinci simţuri şi de toate trebuie să facem uz în nevoile noastre, tot aşa trebuie să săvârşim toate virtuţile. Dacă cineva, bunăoară, ar fi înţelept, însă nemilostiv, sau ar fi milostiv, însă răpitor de averi străine, sau poate că nu s-ar atinge de bunuri străine, însă nu ar împărţi cu nimeni ale sale, apoi atunci toate ar fi în zadar. Nu e de ajuns o singură faptă bună spre a ne prezenta cu curaj înaintea tronului lui Hristos, ci ne trebuie multe şi variate, cu un cuvânt, toate faptele bune. Ascultă-L pe Dânsul zicând discipolilor: “Mergând, învăţaţi toate neamurile...învăţându-i pe dânşii să păzească toate câte am poruncit vouă”(Matei 28, 19) şi iarăşi, “Cel ce va strica una din aceste porunci mai mici, mai mic se va chema în Împărăţia Cerurilor”, adică la Înviere. Mântuitorul obişnuieşte să numească Împărăţie chiar şi timpul învierii.”Una de ar strica, zice, mai mic se va chema”, aşa că avem nevoie de toate. Si priveşte, cum nu e cu putinţă a intra în Împărăţia Cerurilor fără milostenie, ci chiar singură aceasta de ar lipsi, ne vom duce în focul cel veşnic. “Duceţi-vă, zice, de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gatit diavolului şi îngerilor lui(ibid 25, 41-42) Şi pentru ce oare? “Că am flămânzit şi nu mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi nu mi-aţi dat să beau.” Ai văzut cum fără să fie acuzaţi pentru altceva, au fost pierduţi totuşi numai pentru aceasta? Şi cele cinci fecioare numai pentru aceasta au fost scoase afară, deşi erau caste. De altfel, tot Pavel zice: “Şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”(Evr. 12, 16) Aşadar, înţelege, fără castitate nu este posibil a vedea pe Domnul; şi totuşi, nu totdeauna se poate vedea chiar având castitatea, pentru că de multe ori a fost la mijloc  vreun alt obstacol. Şi iarăşi: dacă toate le-am face şi pe aproapele cu nimic nu l-am folosi, nici atunci nu vom intra în Împărăţia Cerurilor. De unde se învederează aceasta? De la servitorii cărora li s-au încredinţat talanţii. Acolo virtutea întreagă era neştirbită, şi nimic nu lipsea, însă fiindcă a fost leneş la treabă acel servitor, cu drept cuvânt a fost scos din rândul celorlalţi. E posibil apoi a cădea în gheena numai din cauza insultei:” Cel ce zice fratelui său: nebunule, vinovat este de focul gheenei”(Mt. 5, 22). Chiar de ar face cineva toate faptele cele bune, însă ar fi batjocoritor, nu va intra în Împărăţia Cerurilor. Dar din această cauză să nu atribuie cineva lui Dumnezeu vreo cruzime, dacă pe cei ce greşesc chiar în cele mici îi scoate din Împărăţia Cerurilor. Căci dacă printre noi oamenii, când face cineva vreo faptă în contra legii, îşi atrage urgie şi pedeapsă din partea Împăratului; chiar o singură lege de ar călca dintre cele în fiinţă, chiar de ar batjocori, chiar de ar preacurvi şi s-ar dovedi vinovat, s-a făcut nevrednic; şi chiar de ar fi făcut mii de fapte bune, e totuşi condamnat; chiar de ar fi plănui un omor şi s-ar dovedi, e suficient de a-l pierde. Deci dacă legile omeneşti se bucură de atâta băgare în seamă, cu atât mai mult cele dumnezeieşti. “Dar, poate zici, Dumnezeu este bun”. Până când vom pronunţa această vorbă nebunească? Am zis “nebunească” nu că doar el nu este bun, ci pentru că ne închipuim că bunătatea Lui ne este de folos când facem asemenea fapte, cu toate că de mii de ori v-am vorbit de aceasta. Ascultă ce zice Scriptura: “Să nu zici: mila Lui este mare şi va curăţi păcatele mele.”(Sirah 5, 6). Nu ne împiedică să zicem că îndurarea Lui este mare, nu ne îndeamnă la aceasta, ci voieşte mai ales ca necontenit să o zicem şi să o avem în mintea noastră. Pentru aceasta şi Pavel toate le pune în mişcare spre atingerea acestui scop, însă din următoarele consideraţiuni: “Să nu te minunezi, zice, de iubirea de oameni a lui Dumnezeu când tu păcătuieşti, şi să zici: Mulţimea păcatelor mele va şterge. Pentru aceasta şi noi spunem atâtea despre bunătatea lui, nu doar ca încurajându-ne, să facem toate relele, fiindcă în asemenea caz bunătatea Lui va fi spre vătămarea mântuirii noastre, ci ca să nu ne descurajăm când ne găsim în păcate şi ca să ne pocăim.

Ce să fac ca să mă mântuiesc?

Ce să fac ca să mă mântuiesc?(Fapte 16, 30) a întrebat temnicerul când a experiat dintr-o dată puterea atotcuceritoare a lui Dumnezeu şi a fost cuprins de groază înaintea  măreţiei lui Dumnezeu. Aceeaşi întrebare este aşa de des pusă, nu din adâncul cutremurătoarei întâlniri cu Dumnezeu, ci din adâncul, din însuşi adâncul deznădejdii: “Ce să fac ca să mă mântuiesc?” Sunt prizonier, cine mă va conduce la libertate? Sunt frânt, cine mă va reface?”

“Ce să fac ca să mă mântuiesc?” este ceea ce fiecare dintre noi ar trebui şi ar fi necesar să se întrebe măcar o dată în viaţă – dar atunci, desigur ar trebui să asculte şi răspunsul: Credeţi în Domnul Iisus Hristos; acesta este răspunsul pe care îl dă Sf. Pavel. Şi ce înseamnă aceasta? Ce înseamnă să crezi în Hristos? Mai întâi de toate, să ai încredere în El, să accepţi cuvântul Lui ca dreptate şi  adevăr, pentru că El cunoaşte calea vieţii şi noi bâjbâim în întuneric. Acesta este primul înţeles, al doilea este să rămâi credincios. Şi despre acesta este vorba în Faptele Apostolilor  de azi, fie că punem această întrebare fiindcă am fost loviţi de apropierea şi măreţia lui Dumnezeu, fie că am fost îngroziţi de singurătatea noastră de orfani în absenţa Lui, trebuie, ca să aflăm  calea vieţii, să credem în El, Care ne-o arată, şi să rămânem credincioşi în ceea ce odată am acceptat în inima noastră şi am recunoscut în mintea noastră.

Dacă I-am pune această întrebare Mântuitorului: în ce trebuie să cred, care este calea vieţii? primul Său răspuns ar fi       : Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima, cu toată mintea şi cu toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Acesta este începutul întregii lucrări.  Putem ajunge să-L iubim pe Dumnezeu în două moduri. În acele momente în care El dintr-o dată este aproape de noi, când harul Său ne mişcă inimile şi ni le umple de căldură, tandreţe, încredere, speranţă şi bucurie, este uşor să-I răspunzi lui Hristos cu dragoste; dar în acele momente când ne simţim fără speranţă singuri, dragostea nu se mai exprimă prin bucurie, ci printr-o dureoasă tânjire: unde eşti, o Doamne, de ce m-ai părăsit? Nu pot trăi într-o asemenea singurătate, în asemenea frig şi întuneric.  Ambele stări arată, totuşi, că inimile noastre tânjesc după viaţă, fie plângând singurătatea noastră, fie bucurându-se că viaţa  ne-a cuprins.

Dar mai este şi altă poruncă a lui Hristos pe care nu trebuie să o uităm dacă vrem să rămânem credincioşi : cum spune în Sf. Evanghelie de la Marcu:”Dacă vrea cineva să vină după mine(pur şi simplu să fie cu mine, să nu se despartă şi să nu se piardă în mulţime), să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze.” Să te lepezi de sine nu înseamnă să te urăşi pe sine; înseamnă să recunoşti faptul că noi în noi înşine nu avem viaţă sau plinătate(de fiinţă?), să numai dacă putem să ne desprindem atenţia  de la noi înşine, inimile de grija de noi înşine şi să privim în jurul nostru la alţi oameni şi să răspundem cu toată inima, mintea şi fapta noastră la nevoile lor, numai dacă ne putem întoarce privirea spre Domnul şi să privim atent în adâncimea frumuseţii şi dragostei şi adevărului Său, ne putem elibera de noi înşine.

Atunci putem să pornim în călătoria noastră, dar calea nu este uşoară, pentru că să înţelegi este una, iar să te schimbi până în adâncul fiinţei tale este alta. Astfel că trebuie să luăm cu noi nu numai destinele, ci şi sinele noastre, aşa cum Hristos şi-a ridicat crucea Sa, ca o povară care nu poate fi  lăsată, care dizolvă în noi ultimele legături cu iubirea de sine, cu egoismul. Dacă am putea numai să înţelegem că acesta este lucrul  care constituie crucea sub povara căreia noi luptăm pentru viaţă.

Dacă putem face asta, dacă Îl urmăm pe Hristos Care de asemenea poartă o cruce – a purtat-o odată în triumf până la capăt - , vom fi liberi, ne vom salva, vom intra în viaţă; fiindcă mântuirea începe cu respingerea răului, respingerea a ceea ce ne ruinează şi culminează cu viaţă, bucurie, înnoirea sinelui nostru.

Dacă putem face asta, dacă Îl urmăm pe Hristos Care de asemenea poartă o cruce – a purtat-o odată în triumf până la capăt - , vom fi liberi, ne vom salva, vom intra în viaţă; fiindcă mântuirea începe cu respingerea răului, respingerea a ceea ce ne ruinează, şi culminează cu viaţă, bucurie, înnoirea sinelui nostru.

Acum să ne gândim la această întrebare: Ce trebuie să fac eu personal, nu altcineva, ca să mă mântuiesc?

 De ce trebuie să mă descotorosesc eu din mine însumi înainte de a mă lepăda complet de mine însumi? Către ce mă îndeamnă inima şi ce văd eu ca viaţă, bucurie, împlinire? Să ne punem această întrebare nu o dată, ci de multe ori, pe măsură ce ne maturizăm şi începem să înţelegem viaţa şi pe noi înşine mai profund. Atunci vom afla calea către o asemenea fericire, bucurie şi viaţă, despre care Hristos a spus că El a venit să ne aducă viaţă din plin, viaţă care ţâşneşte ca un izvor în veşnicie.

 Să ne ajute Dumnezeu să înfruntăm această întrebare ca un izvor în veşnicie şi să găsim un răspuns şi atunci vom găsi Împărăţia cea veşnică pe pământ. Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Apostolul zilei

      

    Din Apostolul zilei, Sf. Ioan Hrisostom tâlcuieşte  versetele 2, 17-22 ale Epistolei către efeseni a Sf. Ap. Pavel:” Şi, venind, a binevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape; că prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul în Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh. “  Bunavestirea împăcării lui Dumnezeu cu omul a fost făcută de însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care singur a venit în lume pentru că nimeni altcineva nu putea împlini această împăcare. “Stăpânul a luat asupră-şi rolul servitorului” ca să vestească pacea dumnezeiască tuturor, de aproape(evreii) şi de departe(neamurile). Hristos ne-a împăcat cu Dumnezeu, cum însuşi zice: “Pace las vouă, pacea mea o dau vouă”(Ioan 14, 27). Dar cum s-a făcut pacea şi cu evreii şi cu neamurile? Toţi ne-am mântuit prin acelaşi har, zice Sf. Ioan, “urgia a dezlegat-o prin moartea Sa, iar prin Duhul ne-a făcut iubiţi Tatălui”. Printr-Însul şi prin Duhul Sfânt ne-a apropiat Tatălui şi acum nu mai suntem străini şi nemernici, ci “împreună cetăţeni cu sfinţii”. Ne-am înscris astfel în ceata celor mai mari bărbaţi, a lui Avraam, Moise, Ilie şi a proorocilor. Numai cei care nu se vor învrednici de cele cereşti rămân străini şi nemernici. Ceea ce sfinţii din veac, proorocii şi  apostolii  au obţinut prin multă osteneală(pacea dumnezeiască), nouă ni s-a dar prin har. Cel Ce susţine întreaga Zidire este Hristos, iar temelia sau baza clădirii sunt apostolii. Hristos este piatra cea din capul unghiului, care ţine uniţi pereţii şi temelia. Domnul  Iisus Hristos a zidit un om nou prin sine, piatra care susţine  această clădire duhovnicească nouă. În El, “ Cel întâi născut din toată  zidirea” se ţine toată zidirea(omenirea). El voieşte ca omul cel nou să fie casă lui Dumnezeu, locaş sfânt în care să locuiască El, aşa cum locuieşte în Hristos.  Căci Hristos prin Sine ne-a atras la Tatăl şi ne-a apropiat de El; “Nimeni nu vine la Tatăl fără numai prin Mine”(Ioan 14,6); “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”.Apostolul îi uneşte cu sfinţii şi nu-i lasă deloc să  se depărteze de Hristos. Sfântul Apostol Pavel este legatul lui Hristos pentru neamuri, să le binevestească Evanghelia şi să le poarte de grijă în slujba lui Hristos. Aşa cum Stăpânul s-a lăsat răstignit, el s-a lăsat legat în lanţuri pentru semenii săi, pentru mântuirea neamurilor, care acum nu mai sunt dispreţuite. Din iconomia divină, Saul a fost chemat la lucrare de către Însuşi Hristos, Care prin el urmărea să atragă neamurile la Tatăl. Este o taină a harului cum au fost înălţate neamurile înaintea evreilor, poporul ales, de către Hristos, care le-a trimis propovăduitori pe apostolii Săi şi le-a făcut împreună moştenitoare ale Împărăţiei  cu evreii. Pentru nimic ginţile/ neamurile nu trebuie dispreţuite în raport cu evreii.