miercuri, 16 iulie 2014

Fericiţi cei ce nu mai sunt!



A muri la 24 de ani, oricât de tragic s-ar părea că este, poate reprezenta un gest de graţie divină, mai ales când ai cunoscut deja succesul, ţi-ai împlinit visul adolescenţei abia încheiate într-un mod spectaculos ca James Dean. Nu ştiu cât reprezintă rebelul american al anilor ’60 pentru publicul român. Pentru mine reprezintă o amintire din anii de liceu şi din tinereţe, dar şi o revelaţie.
 S-a spus că actorul care a jucat rolul lui Cal din „East of Eden” a fost un talent înnăscut, sugerându-se chiar o genialitate rară în domeniul actoriei cinematografice. Eu bănuiesc dincolo de acest dar multă trudă, o dorinţă de a se desăvârşi pe sine şi multă ambiţie de a demonstra că poate obţine ceea ce şi-a propus. James Dean le-a părut multora un tânăr sfios, care îşi ascundea fragilitatea sufletească sub diverse măşti şi se baricada sub zidurile excentricităţii. M-am gândit destul de mult la el, la omul dinăuntrul acelei persoane carismatice, a cărei privire transmitea atât de multe mesaje. Eu cred că simpla lui prezenţă pe ecran mişcă ceva în sufletul celor sensibili, fiecare gest şi fiecare privire vorbesc independent. Fiecare gest reflectă o nevoie de mişcare irepresibilă, de expansiune în lumea dimprejurul său, o tentativă de a cuceri şi a-şi apropria creaţia. Fiecare privire are în ea o sete de dragoste şi de înţelegere. E atât de simplu: James Dean nu va muri niciodată în inimile unora pentru că era un inocent atunci când a murit. O să spuneţi că sunt nebună: cum să fie inocent un tânăr despre care se ştie că a avut tot felul de relaţii, ba chiar se şopteşte că ar fi experimentat unele teritorii nepermise?
Eu mă gândesc la un alt fel de inocenţă, pe care, pierzând-o, murim cu adevărat înainte să ne dăm ultima suflare. Să mă explic! James Dean era atât de inocent încât îşi imagina că viitorul îi rezervă fericirea de a se împlini; James Dean credea că timpul îi va aduce bucuria de a se descoperi pe sine şi lumea, de a se exprima pe sine cel încă imatur la înălţimea potenţialului sădit în sine de Dumnezeu. Credea în sfârşit că frumuseţea din adâncul sufletului său se va revela pe deplin!
Fervoarea cu care iubea viaţa şi credea în ofertele ei face imposibilă dorinţa de a muri. N-a suferit oare destul în copilărie când moartea i-a răpit mama? Cum ar fi putut iubi moartea? Şi totuşi moartea i-a făcut o mare favoare: l-a răpit înainte de a fi înşelat de viaţă şi de a-şi pierde inocenţa, l-a imortalizat într-o ipostază care ne va seduce mereu. De-ar fi trăit, nu cred că ar fi suportat să vadă ceea ce viaţa ar fi făcut din el! Gândiţi-vă puţin: un actor este o marfă de lux, trebuie cu grijă modelată şi atent ambalată pentru vânzare, mai ales la Hollywood! Unde ar fi încăput sufletul şi aspiraţiile lui în acest produs? Ce ar fi devenit tânărul care a cucerit America prin modul său unic de a fi actor? Din acest punct de vedere, James Dean nu era o prostituată, era un non-conformist şi îmi place să cred că ar fi rămas aşa. Nu-mi pot imagina un rebel îmblânzit şi purtat de curea ca un căţeluş, la bunul plac al studiourilor cinematografice.
Slavă lui Dumnezeu că ai murit la timp! Bine că n-ai avut timp să te perverteşti!
Ce este un actor pentru public? Şi ce este el pentru cei care îl distribuie publicului?
Pentru mine, un actor este un magician care deşteaptă inimile amorţite, aprinde focurile idealurilor, stârneşte dorinţa de a urma, de a imita modelul oferit de personajul său, deschide minea spre a înţelege oamenii şi lumea altfel decât până atunci. Dacă este onest cu sine, un actor este un dar trimis de Dumnezeu să mai facă puţină lumină în lumea aceasta întunecată de neînţelegere şi indiferenţă dusă până la ură. Cu cât pune mai multă dragoste, cu atât mai mult este iubit. Nu este nevoie să ne mai întrebăm de ce James Dean a fost şi este atât de iubit. Este de la sine înţeles pentru cine l-a văzut măcar într-unul din filmele sale: avea atâta dragoste în sine şi atâta dispoziţie de a o dărui, încât era mereu pe punctul de a exploda într-o îmbrăţişare.
Am uitat esenţialul: un actor adevărat este un semănător care poartă în sacul său seminţele unei plante rare  şi o seamănă cu fiecare privire, cu fiecare gest, cu fiecare cuvânt în pământul bun al inimilor însetate de dragostea  fără moarte.
Dormi în pace, tânăr frumos şi binecuvântat! Cei ce te iubesc au văzut dincolo de toate zidurile pe care sufletul tău rar le-a ridicat spre a ocroti o floare atât de rară, care poate că s-ar fi ofilit în aerul viciat al acestei lumi.





luni, 14 iulie 2014

Groaza- Terror



Am o stare sufletească îngrozitoare, nu pot cu nici un chip să ies din casă; mă stăpâneşte teama iraţională de a fi nevoită să vorbesc cu oricine ar fi. Nu pot să mai am nici un fel de relaţie normală cu oamenii! Cât e boală şi cât părăsire a harului? Are importanţă!?Are: dacă m-a părăsit harul pentru că m-am întors acasă, e grav. Nu se ştie dacă se va mai întoarce vreodată într-o minte aiurea şi într-un suflet mort. Acesta este anul groazei pentru mine, anul în care nici nu mai am putere să strig după ajutor. Abia dacă mă ridic din pat. Totul indică dezastrul: nu mai e nimic de făcut. Pastilele? Nu ştiu cât şi la ce îmi ajută, dar sigur nu mă ajută să fiu normală şi să trăiesc ca toţi oamenii. Oare cât mai durează până voi ajunge la concluzia inevitabilă: nu merită să mai trăiesc. La cei pe care i-am lăsat în urmă la mănăstire nici nu pot şi nici nu vreau să mă gândesc. Ei reprezintă ceea ce eu nu pot fi şi nu pot deveni, înfrângerea mea. Degeaba îmi şopteşte îngerul că aş putea oricand să încerc din nou şi să mor încercând, nu am putere să-l cred.Şi nici curajul de a mai cere cuiva să mă primească în mănăstire, în halul în care sunt. De fapt, nu mai am puterea nici să cred.Unde să scap? Nu pot să merg nici la psihiatra mea. Nu ştiu ce să-i mai spun. Cred că am înnebunit-o cu drama mea, cu criza asta în care am intrat din noiembrie anul trecut. Şi apoi, dacă îmi cere să mă internez iar, nu pot, ideea de a fi închisă fie şi pentru câteva zile cu oameni necunoscuţi mă îngrozeşte. De ce nu mor, Doamne? Ce rost mai are să trăiesc aşa? Nu mai pot fi nimănui de nici un ajutor, nu mai pot face nimic pentru nimeni, viaţa mea s-a încheiat, chiar dacă n-am murit încă. Maica Stareţă a mea nu poate înţelege cum îşi poate dori cineva să moară şi să piardă toată bucuria de a fi în mijlocul acestei creaţii minunate a lui Dumnezeu care este lumea naturală, şi ştiu că are dreptate, pentru că Sfinţia Sa este un om normal care gândeşte duhovniceşte. Eu nu gândesc niciodată normal, mereu exagerez, ori în bine, ori în rău. N-am niciodată linişte, deşi tocmai liniştea am căutat-o la mănăstire. Dar se vede că nu e pentru mine.

I am in a terrible mood, I can’t leave my house, irrationally  fearing that I might be forced to talk to someone. I am not able any more to have normal relationships with people! Is it bi polar or the holy grace leaving me, as a consequence of leaving the monastery? I don’t know, but if the grace left me, it’s serious. For it is hardly probable that the grace will ever return in my empty soul and my sick mind. This is a horrifying year, the year of not being able to cry for help. I can hardly get up and leaving my bed. It’s a total disaster. The pills? I don’t know how much they help, if they help at all. What’s certain, the pills can’t help met o lead a normal life I wonder how far is the day when I’ll reach the inevitable conclusion: there is nothing left to live for.
I hardly think about the people I left behind at the monastery; I can’t, they are what I am not and I will never be, the image of my defeat.
My guardian angel whisper in vain that I can try again, go to another monastery, die trying. I can’t believe him. In fact, I wonder if I still believe, knowing that belief is a gift from God and I no longer expect any gift. My Lord, why don’t I die? My life is useless, I can’t do anything for anyone, I’m helpless, my life is over.
My Mother Superior can’t understand why someone would rather die than enjoy the wonder of this world made by God for us. She is rights, she thinks normally, I think wrongly, always exaggerating, I’m restless, I have no peace. And that’s I seek most.