sâmbătă, 28 martie 2015

Duminica Sfântei Maria Egipteanca




              În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
            Facem azi amintire de Sfânta Maria Egipteanca, în treptata înaintare din slavă în slavă care este Postul, şi care trebuie să ne ducă pas cu pas în faţa slavei Dragostei divine  răstignite, a dragostei  jertfelnice a Sfintei Treimi.
            Sfânta Maria Egipteanca a fost o păcătoasă, o persoană ale cărei păcate erau cunoscute de toată lumea, nu doar lui Dumnezeu; poate că ea era singura care nu era conştientă de aceasta, din cauză că păcatul era viaţa ei. Şi totuşi, într-o zi, ea a vrut să meargă şi să se închine unei icoane a Maicii Domnului în biserică. Suprema frumuseţe a femeii, întruchipată în Maica Domnului, i-a mişcat inima, a ajuns până la ea. Dar când a ajuns la poarta acestei biserici, o putere nevăzută a împiedicat-o să-i treacă pragul. Fariseul a putut să stea acolo pentru că avea inima zdrobită; Maria Egipteanca nu avea inimă înfrântă şi smerită şi intrarea în biserică i-a fost interzisă. Şi a stat acolo, conştientă că ceea ce era ea, era incompatibil cu sfinţenia acelei Prezente, a prezenţei lui Dumnezeu, a prezenţei Maicii lui Dumnezeu, a prezenţei a tot ceea ce este sfânt pe pământ şi în cer.
            Şi ea a fost adânc zguduită de această experienţă, într-atât încât a lăsat tot ce a fost viaţa ei înainte, s-a retras în pustie şi, printr-o viaţă pe care cărţile liturgice o definesc drept “extremă”, a luptat să-şi stăpânească trupul, sufletul, amintirile – tot ceea ce era păcătos, dar şi tot ceea ce ar fi putut s-o ţină departe de Dumnezeu. Iar noi ştim cât de slăvită a fost viaţa ei, ce fel de persoană a devenit ea.
            Ce lecţie putem primi noi de la ea? Cât de des am bătut la uşa lui Dumnezeu în felul în care Maria a încercat să  ajungă în prezenţa Lui? Cât de des am încercat noi să ne rugăm, să fim în prezanţa Lui în tăcere? Cât de des am tânjit noi după Dumnezeu şi cât de des am simţit că între rugăciunea noastră şi El, între tăcerea noastră şi El, între dorul nostru şi El, este o barieră pe care n-o putem trece. Ne plângem, ne rugăm către un cer gol, ne întoarcem către icoane care rămân mute: tot ceea ce putem percepe este o divină absenţă, şi o absenţă aşa înfricoătoare fiindcă nu numai că nu putem ajunge până la El, dar ne şi dăm seama că fără să ajungem la El, sufletul nostru este pierdut, nu se află în noi decât un gol, un gol care, dacă persistă, dacă devine condiţia noastră definitivă, înseamnă mai mult decât moarte – separarea  finală de Dumnezeu.
            Dar cât de des Dumnezeu Însuşi a bătut la uşa inimii noastre. Vă amintiţi cuvintele din Apocalipsă: Eu stau la uşă şi bat…Cât de des Dumnezeu, în cuvintele Sfintei Evanghelii, în evenimentele vieţii noastre, în slabele îndemnuri ale inimii noastre, într-o şoaptă a Duhului Sfânt, în toate modurile prin care Dumnezeu încearcă să ajungă până la noi – cât de des Dumnezeu a bătut la această uşă şi cât de des am avut noi grijă ca această uşă să nu se deschidă. Sau pur şi simplu nu ne-a păsat dacă se deschide fiindcă eram ocupaţi cu lucruri care erau mai importante pentru noi atunci decât prezenta Lui care ne întrerupea, ne deranja; şi cât de des am refuzat să deschidem uşa fiindcă venirea Domnului la noi ar fi însemnat să punem capăt unor lucruri care ne plăceau, erau valoroase pentru noi, contau…Şi Domnul a stat bătând şi uşa i-a fost trântită în faţă: în acelaşi fel în care fiecare uşă a fost închisă în faţa Mamei lui Dumnezeu şi a Sfântului Iosif în noaptea Naşterii Mântuitorului.
            S-ar putea să nu fim conştienţi de aceasta cu intensitatea cu care ar trebui; şi totuşi, pentru fiecare dintre noi, dovada este că ne aflăm acolo şi mii de alte persoane în acelaşi moment au perceput prezenţa lui Dumnezeu, au auzit bătaia Lui, au lăsat uşa întredeschisă, au ascultat spusele Sale, au trăit un moment de graţie, un moment în care deodată venim la viaţă şi apoi închidem uşa din nou. Ne alegem propria singurătate, alegem să fim fără El şi ceea ce ne imaginăm, că suntem liberi de El, nu este aşa, nu suntem  niciodată liberi, nu suntem liberi nu pentru că El ne robeşte, nu pentru că El ne ia prizonieri. Nu suntem niciodată liberi pentru că El este în cele din urmă supremul dor al întregii noastre fiinţe, pentru că El este deplinătatea vieţii, slava vieţii, exaltarea vieţii,  după care tânjim, pe care încercăm să o adunăm corect.
            Sfânta Maria Egipteanca s-a confruntat cu absenţa divină, cu refuzul lui Dumnezeu de a o îngădui în prezenţa Sa, ea s-a confruntat în sine cu o uşă trântită în faţă şi a simţit că dacă nu se deschide această uşă, totul este în zadar. Şi s-a depărtat de tot ceea ce stătea între ea şi Dumnezeu, şi viaţă, şi exaltare, şi plinătate.      
            Oare nu este ea pentru noi un exemplu, o chemare, o imagine a ceea ce poate fi viaţa fiecăruia dintre noi? Dar putem spune: Da! Acestea i se aplică ei, care era o sfântă în devenire… Fiecare este chemat să intre în comuniune cu Dumnezeu în aşa fel încât Dumnezeu şi noi să devenim una, ca fiecare dintre noi să devină părtaş al naturii divine, un membru viu, un frate, o soră, un mădular al lui Hristos, un templu al Duhului Sfânt, un fiu şi o fiică a Dumnezeului celui viu! Aceasta este vocaţia noastră, dar poate fi ea împlinită prin noi înşine?Nu, nu poate! Dar se poate împlini de către Dumnezeu în noi numai dacă ne întoarcem spre El cu toată mintea noastră, cu toată inima, cu toată dorirea, cu hotărâre; da, este hotărâre şi dorire, o pasionată şi disperată dorire… Şi atunci, atunci toate lucrurile devin posibile. Am spus-o atât de des, când Sfântul Pavel  I-a cerut lui Dumnezeu putere să-şi împlinească misiunea, Domnul i-a spus: Harul meu prisoseşte în tine, puterea Mea se arată în slăbiciune…Iar la sfârşitul vieţii lui, după ce şi-a împlinit misiunea, Sfântul Pavel, care ştia ce spunea, a zis: Toate îmi sunt cu putinţă, cu puterea lui Hristos care mă sprijină… Toate sunt cu putinţă fiindcă Dumnezeu nu ne cheamă la mai mult decât poate fi împlinit în noi şi cu noi de către El.
            Câtă nădejde, câtă inspiraţie putem găsi la fiecare dintre Sfinţii lui Dumnezeu, aşa fragili cum suntem, şi în care puterea, slava, victoria, viaţa se dezvăluie, se desfăşoară pe sine glorios.
            Să primim încă o dată inspiraţie din ceea ce auzim, din ceea ce întâlnim direct în Sfânta Evanghelie, în Sfânta Împărtăşanie, în rugăciune, în tăcerea în prezenţa lui Dumnezeu. Să facem încă un pas către arătarea dragostei lui Dumnezeu manifestată în Săptămâna Sfântă, în ultimii paşi de pe Drumul Crucii, în victoria finală a Dragostei răstignite, în Victoria Învierii lui Dumnezeu. Amin.
Mitropolitul Antonie de Suroj
            In the Name of the Father, the Son and the Holy Ghost.
            We keep today the memory of Saint Mary of Egypt in the gradual progression from glory to glory which Lent is, and which must lead us step by step to facing the supreme glory of the Divine Love crucified, the sacrificial love of the Holy Trinity.
            Saint Mary of Egypt was a sinner, someone whose sin was known to everyone and not to God alone; perhaps she was the only one who was least of all aware of it because sin was her life. And yet, one day, she wanted to go and venerate an icon of the Mother of God in a church. The supreme beauty of womanhood in the Mother of God reached her heart, touched it. But when she came to the gate of this church, a power prevented her from crossing the threshold. The Publican had been able to stand there because his heart was broken; Mary of Egypt had no broken heart, and the entrance of the church was forbidden to her. And she stood there, aware that what she was, was incompatible with the holiness of the Presence, the presence of God, the presence of the Mother of God, the presence of all that is holy on earth and in heaven.

joi, 26 martie 2015

The sin



“Oh, the sin! Such a terrible germ . This sin stained and perverted the man. It perverted the love for ourselves, which before the fall of the first created, was a pure, natural love. But through sin this love, like an impetuous river, overflowed its borders and caused and still causes great catastrophes. Love became egocentric, savage. Passions dominated the man. Everything for ourselves, nothing for the others, let them starve, be thirsty, be naked and exposed to thousands of dangers and needs. The hot iron doesn’t burn the selfish man. Locked in his shell like a snail,  he takes care only of himself.  For him, the others are only means of exploitation for satisfying his debauch and his love for vanity and money/gold.”( Metropolitan Augustin of Florina)


"O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit din hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa  ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor."