Parabola Fiului Risipitor, citită azi in biserică, a
fost numită o adevărată “perlă intre
parabole” şi “evanghelie intre evanghelii”. Unii comentatori au numit-o
Parabola Fiului mai Mare. Intr-adevăr, comportarea fiului mai mare este intrigantă.
La intoarcerea acasă, i s-a spus despre intoacerea fratelui său mai mic şi el a
refuzat să intre in casă, acuzându-şi tatăl că a fost nedrept cu el. Acuzaţia
se baza pe faptul că fiul mai mare lucrase zi şi noapte şi nu fusese
recompensat cum se cuvenea, pe când fiul risipitor, care-şi cheltuise averea cu
desfrânatele, intorcându-se acasă, a fost primit cu multă căldură. Să privim acum
la fiul cel mare!
Cine este fiul cel mare?
Mulţi comentatori spun că fiul cel mare ii reprezintă
pe farisei. Ei erau nemulţumiţi că vameşii şi păcătoşii au venit la Hristos,
L-au ascultat şi, fără indoială, unii
s-au pocăit. Cărturarii şi fariseii murmurau că i-a primit pe păcătoşi
şi mănâncă cu ei. Această acuză impotriva lui Hristos s-a prelungit in timp şi
a rezistat, de aceea Hristos a căutat să le schimbe viziunea cu parabole ca
aceea a oiţei rătăcite şi a galbenului pierdut. Sfântul Ioan Hrisostom scrie că
orice poate fi suportat dacă este spre mântuirea celorlalţi. Fiecare suflet
omenesc este atât de preţios inaintea lui Dumnezeu incât El Il sacrifică până
şi pe Fiul Său, viţelui ingrăşat, pentru mântuirea noastră.
Altă interpretare a fiului celui mare este că el ii
reprezintă pe sfinţi. Aceşti sfinţi care au purtat povara şi zăduful zilei,
care au lucrat in via Domnului din ceasul intâi, care au implinit poruncile
Domnului, cer să se facă dreptate. Ca Dumnezeu să-i pedepsească pe păcătoşi şi
să-i răsplătească pe cei drepţi. Sfinţii au fost uimiţi de mila şi bunătatea
nemăsurată a lui Dumnezeu, de vreme ce El ii iartă imediat pe cei cese intorc
la Dânsul cu pocăinţă. Intr-adevăr, El le dă acelea şi daruri ca şi sfinţilor.
E ca şi cum sfinţii ar protesta impotriva lui Dumnezeu(la figurat, desigur, nu
la propriu) pentru că arată o asemenea scandaloasă milă, bunătate şi iubire faţă de păctoşi. Asta demonstrează
că dreptatea omenească este foarte diferită de cea a lui Dumnezeu.
O concepţie greşită
a creştinilor evlavioşi.
Oamenii care lucrează duhovniceşte in Biserică
deseori se simt superiori păcătoşilor şi nu pot accepta că păcătoşii se pot
pocăi, işi pot schimba viaţa şi se pot mântui in cele din urmă. Ei inşişi au
făcut fapte bune şi niciodată nu au trădat increderea lui Dumnezeu. Dar Domnul
vine şi spune apăsat că pocăinţa este o faptă mult mai mare decât aşa-zisele noasrte faptele bune. Sfântul
Chiril al Alexandriei spune că mântuirea este un dar al lui Dumnezeu şi nu un
rezultat al faptelor bune, fie ele multe
sau puţine.
Oamenii judecă şi condamnă pe bazaa ceea ce văd, dar
criteriile omeneşti diferă de cele dumnezeieşti. După cele omeneşti, desfrânatele,
tâlharii şi vameşii şi alte categorii nu ar trebui să se mântuiască. In
dragostea Lui nemărginită şi după propriile criterii, totuşi Dumnezeu ii
mântuieşte. Să ne apropiem de Dumnezeu cu smerenie şi cu intenţia de a ne zdrobi
egoismul ca să putem fi mântuiţi.
Metropolitaul Ioïl (Frangkakos) de Edessa, Pella şi
Almopia
Source: agiazoni.gr
