Diaconesti - O, prea frumoasa pustie

Saint James the Faster-Sfântul Iacob Postitorul

Saint James the Faster lived a life of asceticism near the Phoenician city of Porphyrion in the sixth century. For fifteen years, he lived in a cave devoting himself to monastic deeds, and he received the gift of wonderworking from the Lord. Under his influence many of the local inhabitants were converted to the Christian Faith.

News of the ascetic spread everywhere, and so went to another place so that he would not fall into temptation. He found a new cave, and lived there for thirty years. The devil set terrible snares for the ascetic. James healed a young girl from demonic possession, but then fell into sin with her. In order to conceal his sin, he killed the girl and threw her into a river.

Distraught over this sin, he repented for what he had done. For a long time he hid himself away in the wilderness, bereft of shelter and peace, tormented by the pricks of conscience, and he was on the point of forsaking the monastic life and returning to the world. But the immeasurable mercy of God, against which the sins of this world cannot prevail, and which desires salvation for all mankind, would not permit the ruin of this monk who had toiled so many years for the Lord.

The Lord thwarted the devil’s intent to destroy the ascetic, and returned him through repentance to the path of salvation. Wandering about the wilderness, James saw a monastery, and entering it, he confessed his sin before the igumen and the brethren. The igumen urged him to remain with them, fearing that he would ultimately fall into despair. But James went off and again he wandered the wilderness for a long time.

Finally the All-Beneficent Providence of God brought him to a certain desert-dweller filled with grace and wisdom. Lifting the burden from him, the desert-dweller suggested that James remain with him. But James would not remain with the Elder, though encouraged and given hope by him, and he secluded himself in a cave and there for ten years offered repentance to God, weeping and wailing, and asking forgiveness for the sin he committed. The Lord heard the prayers of the penitent monk and granted him His mercy. James reacquired his gift of wonderworking. He remained in the cave until the time of his death. He was also buried there.

Sfântul Iacob Postitorul a dus o viaţă ascetică lângă cetatea feniciană Porfirion, în secolul al VI-lea.  Timp de 15 ani, el a trăit într-o peşteră, devotându-se nevoinţelor monahale şi a primit darul facerii de minuni de la Domnul. Sub influenţa lui, mulţi dintre localnici s-au convertit la creştinism.

Vestea despre acest sihastru s-a răspândit pretutindeni, aşa că s-a mutat în alt loc ca să nu cadă în ispită. El a găsit altă peşteră şi a trăit acolo încă 13 ani. Diavolul i-a întins nenumărate curse ascetului. Iacob a salvat o fată posedată de diavol, dar apoi a căzut în păcat cu ea, deci, ca să-şi ascundă păcatul, a omorât-o şi a aruncat leşul într-un râu.

Distrus sufleteşte de păcatul său, el s-a pocăit, pentru multă vreme ascunzându-se departe în pustie, lipsit de adăpost şi de pace, tulburat de mustrările conştiinţei, încât s-a aflat pe punctul de a părăsi viaţa monahală şi a se întoarce în lume. Dar mila nemăsurată a lui Dumnezeu, faţă de care păcatele acestei lumi nu pot birui, şi care vrea mântuirea tuturor,  nu a permis ca acest monah să se distrugă după ce s-a nevoit atâţia ani pentru Domnul.

Domnul a întors intenţia diavolului de a-l distruge pe călugăr în bine, şi prin pocăinţă l-a readus pe calea mântuirii. Rătăcind prin pustie, Iacob a văzut o mănăstire şi intrând, şi-a mărturisit păcatul stareţului şi fraţilor. Stareţul l-a rugat să rămână cu ei, temându-se că până la urmă va cădea în deznădejde. Dar Iacob a plecat şi iarăşi a rătăcit prin pustie pentru multă vreme.

În cele din urmă, prin providenţa dumnezeiască, el a ajuns la un locuitor al pustiei plin de har şi înţelepciune. Ridicându-i povara, pustnicul i-a propus să rămână cu el. Dar Iacob nu voia să rămână cu Bătrânul, deşi îl încurajase şi-i dăduse nădejde, ci s-a închis într-o peşteră unde 10 ani  a făcut pocăinţă  înaintea lui Dumnezeu, plângând şi tânguindu-se şi cerând iertare pentru păcatul ce-l săvârşise. Domnul a  auzit rugăciunile penitentului şi a făcut milă cu el. Iacob a redobândit darul facerii de minuni. A rămas în peşteră până la moarte şi a fost îngropat în ea.

https://oca.org/saints/lives/2017/03/04/100656-st-james-the-faster-of-phoenicia-syria

Sfinţii zilei de 4 martie-The Saints of the day

Sfântul preacuviosul părintele Gherasim de la Iordan, deprinzându-se, încă de copil, cu frica de Dumnezeu, a îmbrăcat la tânără vârstă schima monahală şi s-a dus departe, în adâncul pustiului Tebaidei, pe vremea împăratului Constantin Pogonatul.

În zilele petrecerii lui în Palestina, împărăţind Marchian şi cu Pulheria (450-457), s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod a toată lumea (451) al Sfinţilor Părinţi, împotriva lui Dioscor, răucredinciosul patriarh al Alexandriei, şi a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că este numai o fire în Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe care i-au afurisit Sfinţii Părinţi.

Într-acea vreme, s-a amăgit cu înşelăciunea eretică şi Cuviosul Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului, în viaţa Cuviosului Eftimie: "A fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rînduielile vieţii monahiceşti le trecuse şi bine se nevoise asupra necuratelor duhuri.” Acela, biruind şi izgonind pe diavolii cei nevăzuţi, a fost împiedicat şi amăgit de diavolii cei văzuţi, adică de eretici, căci a căzut în eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dînsul, în pustia ce se numeşte Ruva. “Văzîndu-l, mult s-a folosit, sălăşluindu-se împreună cu dînsul multă vreme. Avînd pe deplin învăţătura dreptei credinţe, a lepădat vătămarea eretică şi s-a întors la dreapta credinţă, căindu-se foarte mult de înşelăciunea sa de mai înainte".

            El a depus atâta luptă pentru virtute şi s-a apropiat atât de mult de Dumnezeu, încât i se supuneau lui şi fiarele cele sălbatice. Astfel, el avea pe lângă sine un leu care îi slujea şi care pe lângă toate celelalte slujbe pe care i le făcea, mai făcea şi pe aceea că ducea la păscut şi aducea înapoi catârul care îi căra sfântului apă.

Odată, pe când leul dormea, nişte călători care treceau pe acolo cu cămilele lor, văzând catârul păscând singur, l-au luat şi l-au legat de cămilele lor, pornind mai departe. Spre seară, monahul ce-şi făcea ucenicia pe lângă sfântul Gherasim, văzând că leul vine singur, s-a mâhnit, socotind că leul a mâncat catârul. Şi ducându-se a spus acest lucru sfântului. Iar sfântul Gherasim a poruncit ca mai departe leul să îndeplinească şi slujba catârului. Leul a primit aceasta şi tot timpul, cât catârul a fost ţinut de neguţătorii care-l luaseră, purta vasele cu apă pe spinarea lui şi alergând cât putea de repede, se silea să aducă apă. Dar, s-a întâmplat ca neguţătorii amintiţi, la întoarcere, să apuce pe aceeaşi cale. Când s-au apropiat de râul unde se găsea leul ca să aducă apă, leul văzând şi cunoscând catârul, care urma cămilelor fiind legat de ele, năpustindu-se cu o săritură neaşteptată a înspăimântat pe neguţători şi i-a pus pe fugă. Apoi, apucând catârul de căpăstru, l-a tras după sine, iar catârul a tras după el toate cămilele de care era legat şi care la rândul lor erau legate una de alta, aşa cum este obiceiul, şi le-a adus la chilia sfântului. Apoi bătând cu coada la uşa chiliei, le-a înfăţişat sfântului ca pe un vânat. Văzând aceasta, sfântul Gherasim, zâmbind ucenicului său, a zis: În deşert am grăit rău despre leu; deci, să fie mai departe slobod de slujba pe care o săvârşea şi să se ducă să petreacă după obiceiul său. Atunci leul, plecându-şi capul, ca şi cum ar fi mulţumit sfântului şi-a luat calea către munte. Şi o dată pe săptămână venea şi se apropia de sfânt, plecându-şi capul înaintea lui, ca şi cum i s-ar fi închinat.

După ce sfântul Gherasim s-a săvârşit din viaţă, leul a venit din nou să-şi primească binecuvântarea. Dar, negăsind pe sfânt şi aflând de la ucenicul acestuia despre sfârşitul lui şi fiind dus la mormântul sfântului, mai întâi a scos aici nişte mugete uşoare, dar în cele din urmă răcnind cu multă putere, şi-a dat duhul.* Astfel măreşte Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe Dânsul, încât face ca şi fiarele să li se supună celor ce păstrează neîntinat chipul şi asemănarea Sa.

Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfînta cetate a Ierusalimului ca la treizeci şi cinci de stadii, iar de rîul Iordanului ca de o stadie. În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinţilor celor desăvîrşiţi le dădea în pustie chilii sihăstreşti. Erau sub mîna lui în pustie nu mai puţin de şaptezeci dintr-aceşti vieţuitori.

“Cinci zile pe săptămînă fiecare şedea în pustniceasca sa chilie, singur, în tăcere, avînd oarecare lucru de mîini; mînca puţină pîine uscată, pe care o aducea cu sine din mănăstire, apă şi curmale; iar a gusta vreo fiertură nu le era slobod; nici foc nu-i lăsa să aprindă în chiliile lor, ca nici cu cugetul să nu dorească ceva în acele cinci zile. Sîmbăta şi Duminica toţi veneau în mănăstire şi se adunau în biserică la Sfînta Liturghie şi se împărtăşeau cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos.”

Cuviosul Gherasim atît era de postitor, încît în Sfîntul şi Marele Post nimic nu gusta pînă la luminata zi a Învierii lui Hristos, decît numai îşi întărea trupul şi sufletul cu Sfînta Împărtăşanie a dumnezeieştilor Taine. Sfîntul Gherasim avea obicei în Sfîntul şi Marele Post, să meargă în pustia cea mai adîncă, ce se numea Ruva, în care se sălăşluia cîteodată şi Cuviosul Eftimie. După cîtăva vreme, Cuviosul părintele nostru Eftimie a murit, a cărui mutare Cuviosul Gherasim a cunoscut-o pe cînd şedea în chilia sa, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălţînd la cer cu bucurie sufletul Cuviosului Eftimie. 

*...după ce Cuviosul Gherasim s-a dus către Domnul şi s-a îngropat de către părinţi, după a lui Dumnezeu purtare de grijă leul nu s-a aflat atunci în lavră. Venind după puţină vreme, îşi căuta stareţul său. Iar Savatie, ucenicul lui Gherasim, văzînd leul, a zis către dînsul: "Iordane, stareţul nostru ne-a lăsat sărmani şi s-a dus către Domnul!"

Apoi îi dădu hrană, zicîndu-i: "Ia şi mănîncă!" Dar leul nu voia să primească hrană, ci lua aminte adeseori încoace şi încolo şi căutîndu-şi stareţul, adică pe Cuviosul Gherasim, răcnea foarte tare, mîhnindu-se. Iar Savatie şi ceilalţi bătrîni îl mîngăiau, zicîndu-i: "S-a dus stareţul către Domnul, lăsîndu-ne pe noi!" Dar nu puteau să-l potolească din strigare; şi cu cît ei socoteau a-l mîngîia prin cuvinte, el cu atît mai mult se tînguia şi făcea mare strigare, răcnind şi schimbînd glasuri şi cu faţa şi cu ochii, arătîndu-şi mîhnirea pe care o avea nevăzîndu-şi stareţul.

Atunci i-a zis părintele Savatie: "Dacă nu ne crezi, mergi cu noi şi-ţi vom arăta locul unde zace stareţul". Şi luîndu-l, l-au dus la mormîntul unde era îngropat Cuviosul Gherasim. Mormîntul era departe de biserică, ca la cinci paşi de picior. Stînd părintele Savatie deasupra mormîntului Cuviosului Gherasim, a zis către leu: "Iată aici este îngropat stareţul nostru!" Şi, plecîndu-şi genunchii deasupra mormîntului stareţului, părintele Savatie plîngea.

Leul, auzind acestea şi văzînd pe Savatie, se bătea şi el cu capul de pămînt, răcnind tare; după aceea a murit îndată deasupra mormîntului stareţului. Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet cuvîntător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit pe El, adică pe Sfîntul Cuviosul Gherasim, nu numai în viaţă, ci şi după moarte. Apoi să ne arate nouă, cîtă ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a lui neascultare şi cădere din Rai.”

Saint Gerasimus was a native of Lycia (Asia Minor). From his early years he was distinguished for his piety. Having received monastic tonsure, he withdrew into the desert of the Thebaid (in Egypt). Thereafter, in about the year 450, the monk arrived in Palestine and settled at the Jordan, where he founded a monastery.
For a certain while Saint Gerasimus was tempted by the heresy of Eutyches and Dioscorus, which acknowledged only the divine nature in Jesus Christ, but not His human nature (i.e. the Monophysite heresy). Saint Euthymius the Great (January 20) helped him to return to the true Faith.
Saint Gerasimus established a strict monastic Rule. He spent five days of the week in solitude, occupying himself with handicrafts and prayer. On these days the wilderness dwellers did not eat cooked food, nor did they kindle a fire, but ate only dry bread, roots and water.
On Saturday and Sunday all gathered at the monastery for Divine Liturgy and to partake of the Holy Mysteries of Christ. In the afternoon, taking a supply of bread, tubers, water and an armload of date-palm branches for weaving baskets, the desert-dwellers returned to their own cells. Each had only old clothes and a mat, upon which he slept. When they left their cells, the door was never locked, so that anyone could enter and rest, or take whatever he needed.
Saint Gerasimus himself attained a high level of asceticism. During Great Lent he ate nothing until the very day of the All-Radiant Resurrection of Christ, when he received the Holy Mysteries. Going out into the desert for all of Great Lent, Saint Gerasimus took with him his beloved disciple Saint Cyriacus (September 29), whom Saint Euthymius had sent to him.
When Saint Euthymius the Great died, Saint Gerasimus saw how angels carried the soul of the departed up to Heaven. Taking Cyriacus with him, the monk immediately set off to the monastery of Saint Euthymius and consigned his body to the earth.
Saint Gerasimus died peacefully, mourned by his brethren and disciples. Before his death, a lion had aided Saint Gerasimus in his tasks, and upon the death of the Elder it died at his grave and was buried nearby. Therefore the lion is depicted on icons of the saint, at his feet. 
 https://oca.org/saints/lives/2017/03/04/100649-venerable-gerasimus-of-the-jordan

Sfinţii mucenici Pavel şi Iuliana, sora lui au trăit pe vremea împăratului Aurelian, în Ptolemaida. Se trăgeau dintr-un neam ales şi fuseseră crescuţi în chip deosebit de frumos, mai mult cu evlavia, decât cu laptele.

Pavel citise şi cugetase adânc Scripturile cele de Dumnezeu insuflate şi încă de tânăr astupa gurile ereticilor cu foarte multă uşurinţă şi era un propovăduitor plin de zel al Cuvântului lui Dumnezeu.

Când împăratul a venit odată în cetatea aceea, Pavel, văzându-l, a îmbărbătat pe sora lui să aibă curaj şi să fie plină de îndrăzneală, de vreme ce o mare ispită se va abate asupra cetăţii lor. Iar el s-a întrarmat cu semnul Crucii. Şi aşa s-a înfăţişat la împărat şi a dat pe faţă deşertăciunea închinării la idoli. Pentru aceasta a fost prins şi fiind spânzurat a fost strujit cu gheare de fier. Dar sora lui văzându-l aşa, a început să strige împotriva tiranului, că fratele ei este chinuit pe nedrept.

Fiind prinsă şi ea, a fost spânzurată şi strujită la fel ca fratele ei; dar sfinţii care din toate aceste chinuri rămăseseră nevătămaţi au fost puşi în lanţuri de fier şi aruncaţi în închisoare. Îngerul Domnului arătându-li-se în închisoare, au fost sloboziţi din lanţuri şi fiind hrăniţi îndeajuns de înger, au adus mulţumiri lui Hristos.

Şi, fiind aduşi din nou înaintea împăratului şi nevoind să jertfească idolilor, au fost supuşi la nenumărate alte chinuri, iar după aceea li s-au tăiat capetele. În felul acesta s-au mutat către Domnul, primind cununa muceniciei sfântul Pavel şi sora lui sfânta Iuliana.

The Holy Martyr Paul and his sister Juliana were executed under the emperor Aurelian (270-275) in the Phoenician city of Ptolemais. The emperor happened to visit Ptolemais, and among those who met him was Paul, who made the Sign of the Cross. They arrested him and threw him in prison.
On the following day, when they brought him to trial, he openly and boldly confessed his faith in Christ, for which he was subjected to fierce tortures. Juliana, seeing the suffering of her brother, began to denounce the emperor for his injustice and cruelty, for which she was also subjected to torture.
They beat the martyrs, tore their bodies with iron hooks, burned them over red-hot grates, but they were not able to break the wondrous endurance of the Lord’s confessors. Three soldiers torturing the saints were struck by the courageous spirit of the martyrs, and they in turn believed in Christ. These newly chosen of God were named Quadratus, Acacius and Stratonicus, and they were immediately executed.
The tormentor tried to seduce Saint Juliana with a promise to marry her, if she were to renounce Christ, but the saint refused the offer and remained steadfast. By order of the emperor they sent her to a brothel to be defiled. The Lord also preserved her there, and anyone who tried to touch the saint lost his sight. Then the enraged emperor commanded that they again burn the bodies of the saints. Those who saw the suffering of the saints began to murmur loudly, and Aurelian gave orders to behead the martyrs. With gladdened face the brother and sister went to execution singing, “For Thou hast saved us from those who afflicted us and hast shamed those who hated us” (Ps. 43/44:7).

Cuviosul Iacob Pustnicul

Era un bărbat sihastru în ţara Feniciei, vieţuind aproape de cetatea ce se numea Porfirion, cu numele Iacob. Acela, lepădîndu-se de deşertăciunile acestei vieţi vremelnice şi primind călugăria, a petrecut cincisprezece ani într-o peşteră. Şi atît de mult a sporit în pustniceştile nevoinţe şi atît de mare s-a făcut în faptele bune şi de Dumnezeu iubit, încît s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu putere asupra diavolilor. Astfel, multe vindecări dăruia oamenilor, în numele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, încît toţi se minunau de acea viaţă plină de fapte bune, alergînd la el nu numai credincioşii, ci şi necredincioşii samarineni(...)

Dar diavolul, care de la început urăşte neamul omenesc, văzîndu-se ruşinat prin faptele cele bune şi multe ale acelui sfînt bărbat şi prin viaţa cea desăvîrşită, s-a sculat asupra lui cu meşteşugirile sale, vrînd să-l izgonească din locurile acelea. Deci, intrînd într-unul din necredincioşii samarineni care vieţuiau în cetatea Porfiron, ca altă dată în Iuda, l-a îndemnat să uneltească pentru izgonirea lui Iacob.

Acela, adunînd samarineni de un gînd cu păgînătatea sa, rudenii şi prieteni, vecini şi slugi, a venit cu ei în casa necuratului lor popă şi s-au sfătuit toţi împreună, cum l-ar izgoni pe Iacob din hotarele acelea, căci din credinţa lor pe mulţi îi întoarce la Hristos. Sfătuindu-se mult, s-au învoit la o meşteşugire ca aceasta: au chemat la dînşii pe o femeie desfrînată şi i-au dat ei douăzeci de galbeni şi încă tot atîta i-au făgăduit a-i da, numai să meargă şi să înşele pe Iacob sihastrul spre păcat, ca să poată ei să-l izgonească din hotarele lor cu necinste, ca pe un desfrînat.

Deci femeia aceea, fiind momită, s-a dus la dînsul seara, foarte tîrziu, şi, bătînd în uşă, îl ruga ca să-i deschidă şi s-o lase înăuntru. Dar fericitul, nedeschizîndu-i, ea mai tare bătea fără de ruşine, supărîndu-l cu multele rugăminţi. Deschizînd sfîntul uşa şi văzînd pe femeie, socotea că este o nălucă. Deci, îngrădindu-se cu semnul Crucii, îndată a închis iarăşi uşa şi s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul ca să o izgonească de la dînsul. Fiind la miezul nopţii, femeia a strigat cu mare glas: "Miluieşte-mă, tu, cel ce eşti adevărat rob al Dumnezeului celui viu! Deschide-mi uşa, ca să nu fiu înaintea chiliei tale mîncare fiarelor!"

Cuviosul bărbat Iacob, gîndindu-se la vremea cea de noapte şi la mulţimea fiarelor, a deschis uşa nevrînd; milostivindu-se spre dînsa, a lăsat-o înăuntru, punîndu-i înainte pîine şi apă. Iar el, închizîndu-se singur în chilia cea mai dinăuntru, a lăsat-o pe ea în cea mai dinafară. Deci ea, mîncînd pîinea, s-a odihnit puţin.

După aceea, prefăcîndu-se că este bolnavă, a început a striga cu amar, tăvălindu-se la uşa chiliei celei mai dinăuntru şi rugînd pe cuviosul ca să-i ajute. Iar el a venit la dînsa şi îndată, aprinzînd foc aproape de femeie şi aducînd untdelemnul sfînt pe care îl avea, a şezut lîngă ea. Punînd la foc mîna cea stîngă, iar pe cea dreaptă muind-o în sfîntul untdelemn, se atingea de pieptul acelei femei, pe de o parte făcînd semnul Crucii, iar pe alta, ungîndu-i şi încălzindu-i inima ei cu mîna, căci spunea că foarte rău boleşte.

Însă ea, de necurată poftă fiind pornită spre dînsul, voia a-l vîna; Iacob, fiind nevinovat cu inima şi fără de răutate, credea cuvintele femeii. Dar, văzînd şi înşelăciunea diavolească ce îi ridica război trupului şi temîndu-se ca nu cumva din milostivirea şi îndurarea cea de prisos faţă de dînsa, să-şi aducă asupra sufletului său veşnică durere, două sau trei ceasuri şi-a ţinut mîna stîngă în foc, suferind tare, încît şi încheieturile degetelor lui arzîndu-se, au căzut.

Femeia, văzînd aceasta, s-a înspăimîntat, pentru că vedea toată mîna sfîntului acum arsă, şi, umilindu-se, s-a sculat îndată şi s-a aruncat la picioarele sfîntului cu lacrimi, bătîndu-şi pieptul său şi strigînd: "Vai mie, ticăloasa şi orbita, vai mie, că m-am făcut locaş al diavolului!" Iar sfîntul, văzînd şi auzind aceea, se minuna foarte, şi a zis: "Scoală-te, femeie", şi a ridicat-o de la pămînt degrabă. Apoi, făcînd rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, a zis femeii: "Spune-mi, ce este aceasta? Pentru ce ai venit la mine?" Deci, abia venindu-şi în fire, femeia i-a spus lui toate cu de-amănuntul, cum au îndemnat-o pe ea păgînii samarineni asupra lui. Dar mai ales singur diavolul a făcut un meşteşug ca acesta, ca să poată vîna cu păcatul trupesc pe dreptul bărbat, care în viaţă urma celor fără de trup.

Unele ca acestea auzindu-le cuviosul, a suspinat cu greu şi, vărsînd multe lacrimi, a dat mulţumire lui Dumnezeu. După aceea, învăţînd-o pe ea şi binecuvîntînd-o, a trimis-o la Preasfinţitul Alexandru episcopul. Iar femeia, venind la biserică, şi-a mărturisit lui Dumnezeu şi episcopului toate păcatele sale. Învăţînd-o episcopul din destul şi văzînd-o că se pocăieşte cu adevărat, a luminat-o cu Sfîntul Botez şi a trimis-o în mănăstirea de fecioare, făcînd-o mireasă lui Hristos. După aceea, adunînd tot poporul creştinesc şi clerul său, a izgonit din cetate şi din părţile acelea pe toţi samarinenii. Apoi venind la fericitul Iacob, l-a întărit într-o viaţă ca aceea, cu părinteşti cuvinte. Iar femeia cea mai înainte pomenită, care fusese păcătoasă, s-a făcut sfîntă, cu ajutorul darului Domnului, căci a plăcut lui Dumnezeu şi s-a învrednicit a lua stăpînire asupra diavolilor.

Surse:

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie04.htm

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-04-cv_gherasim_de_la_iordan.html

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-04-cv_iacob_pustnicul.html