Vameşul şi fariseul. Februarie 1990

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Ce scurtă şi ce binecunoscută parabola de azi, şi totuşi, ce intens mesajul ei, ce provocator…
Este intensă în chiar cuvintele ei: doi oameni intră în biserica lui Dumnezeu, într-un tărâm tainic care, într-o lume pierdută pentru El, îi aparţine Lui fără rezerve: în tărâmul Său divin. Şi unul dintre oameni intră curajos, şi işi ia locul înaintea lui Dumnezeu; intră şi celălalt şi nici nu îndrăzneşte să calce pragul: el este un păcătos, iar lumea în care intră este sfântă, ca spaţiul din jurul Rugului aprins din deşert, în care Moise n-a putut intra fără să-şi descalţe încălţămintea picioarelor, altfel decât în adorare şi frică de Dumnezeu.
Şi ce diferite cuvintele spuse de ei! Aparent, fariseul Îl laudă pe Dumnezeu, Îi dă slavă Lui – dar pentru ce? Pentru că El a făcut un asemenea om, un om aşa sfânt, aşa vrednic de El, de Dumnezeu: un om care nu numai că împlineşte toate poruncile Legii, dar trece dincolo de ceea ce Dumnezeu Însuşi a poruncit şi Se poate aştepta de la om. Într-adevăr, el stă înaintea lui Dumnezeu lăudându-L că el, fariseul, este atât de minunat încât este singura slavă a lui Dumnezeu, strălucirea, revelaţia sfinţeniei lui Dumnezeu…
Vameşul nu îndrăzneşte să intre pe tărâmul lui Dumnezeu.
Şi parabola este clară: omul care a venit şi a stat cu inima înfrântă, ruşinându-se de el însuşi, cunoscând că este nevrednic să intre în acest spaţiu sacru, pleacă acasă iertat, iubit, cu adevărat însoţit de Dumnezeu, Care a venit în lume să salveze pe păcătoşi şi Care stă alături de oricine are nevoie de El, oricine îşi recunoaşte această nevoie, sau nu, spre mântuire.
Fariseul se întoarce acasă, dar se întoarce mai puţin iertat, relaţia lui cu Dumnezeu nu mai este aceeaşi; el este în centru, Dumnezeu este periferic; el este în centrul evenimentelor, Dumnezeu este subordonat lui. Nu înseamnă că ceea ce a făcut este fără valoare; înseamnă pur şi simplu că, în ceea ce îl priveşte, nu i-a adus roade de sfinţenie. Faptele au fost bune, dar au fost stricate, otrăvite de mândrie, de încrederea în sine; frumuseţea faptelor săvârşite a fost total desfigurată pentru că nu au fost îndreptate nici către Dumnezeu, nici către aproapele, ci s-au răsfrânt asupra lui însuşi. Şi ni se spune că mândria l-a deposedat pe aces tom, a luat de la el roadele faptelor lui bune, fructele credinţei sale de suprafaţă în Legea lui Dumnezeu, că numai smerenia ar fi putut da faptelor sale şi sieşi un înţeles deplin, că numai smerenia ar fi putut adduce faptele sale la viaţă, în apele vieţii care ţâşnesc în veşnicie.
Dar atunci se pune întrebarea: cum putem învăţa ceva despre smerenie dacă aceasta este condiţia absolută să fii nu ca smochinul neroditor, ci roditor, să fii recoltă bogată şi din care oamenii să se poată hrăni.
Nu ştiu dacă putem evolua de la mândrie, slavă deşartă, la smerenie dintr-o dată, doar dacă ceva atât de tragic ni se întâmplă încât ne vedem pe noi înşine, ne descoperim complet lipsiţi de tot ceea ce ne susţinea condiţia păcătoasă, distructivă, neroditoare. Dar un lucru putem face: oricât de mult am crede că suntem posesorii unor daruri de tot felul, ale minţii şi inimii, ale trupului şi sufletului, oricât de roditoare ar fi faptele noastre, ne putem aminti cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “O, omule, ce ai tu care să nu-ţi fi fost dat?!”…Şi cu adevărat, el se face aici ecoul a ceea ce Hristos a spus în prima Fericire, Fericirea care deschide uşa tuturor celorlalte Fericiri, Fericirea care este începutul înţelegerii: Fericiţi cei săraci cu duhul… Fericiţi sunt cei care cunosc nu numai cu intelectul lor – dar cel puţin cu intelectul! – că ei nimic nu sunt şi nimic nu au care să nu fie un dar de la Dumnezeu.
Am fost chemaţi la viaţă din nimic, fără participarea noastră: chiar viaţa noastră este un dar! Ni s-a dat viaţa pe care noi n-o putem crea prin noi înşine. Ni s-a dat ştiinţa despre existenţa lui Dumnezeu şi, într-adevăr, o cunoaştere mai adâncă, mai intimă a lui Dumnezeu – toate acestea sunt daruri! Şi apoi, tot ceea ce suntem este dar de la Dumnezeu: trupul nostru, inima noastră, mintea noastră, sufletul nostru – ce putere mai avem asupra lor când Dumnezeu nu le mai susţine? Cea mai mare inteligenţă poate fi dintr-o dată înghiţită de întuneric de un atac cerebral; acestea sunt momente când suntem confruntaţi cu necesităţi care ne solicită întreaga noastră simpatie, întreaga dragoste – şi descoperim că inimile noastre sunt de piatră şi de gheaţă… Vrem să facem bine – şi nu putem; şi Sfântul Apostol Pavel o ştia deja când a spus: Binele pe care îl iubesc nu îl săvârşesc, iar răul pe care îl urăsc îl săvârşesc continuu…Şi trupul nostru depinde de atât de multe lucruri!
Şi cât din relaţiile noastre, din prietenia care ni se oferă, din dragostea care ne susţine, din camaraderie – tot ceea ce suntem şi ce posedăm este dar: care este reacţia firească: nu este recunoştinţa? Nu ne putem întoarce spre Dumnezeu ca fariseul, mândrindu-ne cu ceea ce suntem şi uitând că toate acestea sunt ale Lui, ci spunând lui Dumnezeu: O, Doamne! Toate acestea sunt un dar al Tău! Într-adevăr, toate aceste circumstanţe, chiar acelea care ne înfricoşează sunt un dar, pentru că Dumnezeu ne spune: Am destulă încredere în tine ca să te trimit în întuneric să aduci lumină! Te trimit în stricăciune ca să fii sarea care opreşte stricăciunea! Te trimit unde nu este nicio nădejde ca să aduci nădejdea, unde nu este bucurie, ca să aduci bucurie, unde nu este dragoste, ca să aduci dragoste…şi se poate continua la nesfârşit, văzând că atunci când suntem trimişi în întuneric este ca să fim prezenţa lui Dumnezeu şi viaţa lui Dumnezeu, şi asta înseamnă că El are încredere în noi – El are încredere în noi, El crede în noi, El nădăjduieşte pentru noi totul: nu ajunge aceasta ca să fim recunoscători?
Dar recunoştinţa nu înseamnă vorbe reci de mulţumire, recunoştinţa înseamnă că vrem să-L facem să vadă că tot ce ne-a dat n-a fost în zadar, că El nu a devenit om, a trăit şi a murit în zadar; recunoştinţa înseamnă o viaţă care poate adduce bucurie lui Dumnezeu… aceasta este provocarea pe care ne-o adresează această parabolă…
Da, ideal ar fi pentru noi să fim smeriţi – dar ce este smerenia? Care dintre noi ştie, şi dacă ştie, care o poate face cunoscută tuturor celor care nu ştiu? Dar recunoştinţa o ştim toţi; ştim căi mărunte şi aspecte mărunte ale ei! Să reflectăm asupra ei, şi să recunoaştem, într-un act de gratitudine, că nu avem niciun drept să fim în regatul lui Dumnezeu – dar El ne primeşte în el! Nu avem niciun drept să fim în comuniune cu El, fie în rugăciune, fie în Sfânta Împărtăşanie – şi El ne cheamă să fim în comuniune cu El! Nu avem niciun drept să fim copiii Lui, să fim fraţi şi surori ale lui Hristos, să fim locaşuri ale Duhului Sfânt – şi El ne garantează toate acestea într-un act de dragoste dumnezeiască!
Să reflectăm şi să ne întrebăm apoi pe noi înşine: în ce fel pot, el sau ea, fi recunoscători, astfel încât Dumnezeu să se poată bucura că nu a dăruit în zadar, nu a venit în fiinţă, nu a trăit şi nu a murit în zadar, că noi am primit mesajul! Şi dacă am sporit în adevărata recunoştinţă, în adâncul recunoştinţei vom cădea la pământ, Îl vom adora pe Dumnezeu şi vom învăţa ce este smerenia – nu înjosire, ci adorare, conştiinţa că El este tot ce avem, tot ceea ce suntem, şi că îi suntem deschişi Lui ca pământul, pământul bogat se deschide plugului, însămânţării, seminţei, soarelui, ploii, tuturor, ca să aducă roade! Amin!
Mitropolitul Antonie Bloom de Suroj

Metropolitan Anthony of Sourozh, Publican and Pharisee

In the Name of the Father, the Son, and the Holy Ghost.

How short, and how well known today's parable, and yet, how intense its message, how challenging...

Intense it is in its very words: two men come into the church of God, into a sacred realm which in a world that is lost to Him, belongs to Him unreservedly: into His Divine Realm. And one of the men walks boldly into it, takes a stand before God; the other one comes, and doesn't even dare cross the threshold: he is a sinner, and the Realm is holy, like the space around the Burning Bush in the desert which Moses could not enter without having unshod his feet, otherwise than in adoration and the fear of God.

            And how different the words spoken! Apparently the Pharisee praises God, he gives Him glory - but for what? Because He has made a man like him, a man so holy, so worthy of Him, of God; a man who not only keeps all the commandments of the Law, but goes beyond of what God Himself has commanded, and can expect of man. Indeed, he stands before God praising Him, that he, the Pharisee, is so wonderful that he is God's own glory, the shining, the revelation of God’s holiness...

The Publican does not dare enter into the holy Realm of God.

And the parable is clear: the man who came and stood brokenhearted, ashamed of himself, knowing that he is unworthy of entering this sacred space goes back home forgiven, loved, indeed: accompanied by God Himself Who came into the world to save sinners and Who stands by everyone who needs Him, who recognises his need, or not, unto salvation. The Pharisee goes home, but he goes home less forgiven; his relationship with God is not the same; he is at the center, God is peripheric to him; he is at the heart of things, God is subservient to him. It does not mean that what he did was worthless; it simply means that as far as he is concerned, it has born no fruit of holiness in himself. The deeds were good, but they were spoiled, poisoned by pride, by self-assertion; the beauty of what he did was totally marred because it was addressed neither to God nor to his neighbour; it was turned in on himself. And we are told that this pride has despoiled this man, has taken away from him the fruits of his good works, the fruit of his outward faithfulness to the law of God, that only humility could have given him and his action full meaning, that only humility could have made his actions into life, into the waters of life gushing into eternity.

But then, the question stands before us: how can we learn anything about humility if that is the absolute condition to be not like the barren fig tree, but fruitful, to be rich harvest and from whom people can be fed.

II. I do not know that we can move from pride, vanity into humility in a single unless something so tragic happens to us that we see ourselves, we discover ourselves completely bereft of everything that supported our sinful, destructive, barren condition. But there is one thing which we can do: however much we think that we are possessed of gifts of all sorts of heart and mind, of body and soul, however fruitful our action may be, we can remember the words of Saint Paul: O, man! What have you got which was not given you?!.. And indeed, he echoes at this point what Christ said in the first Beatitude, the Beatitude that opens the door to all other Beatitudes, the Beatitude which is the beginning of understanding: Blessed are the poor in spirit... Blessed are those who know, not only with their intellect - but at least with their intellect! - that they are nothing, and they possess nothing which is not a gift of God.

We were called into being out of naught, without our participation: our very existence is a gift! We were given life which we could not create, call out of ourselves. We have been given the knowledge of the existence of God, and indeed, a deeper, more intimate knowledge of God - all that is gift! And then, all that we are is a gift of God: our body, our heart, our mind, our soul - what power have we got over them when God does no longer sustain then? The greatest intelligence can of a sudden be swallowed into darkness by a stroke; there are moments when we are confronted with a need that requires all our sympathy, all our love - and we discover that our hearts are of stone and of ice... We want to do good - and we cannot; and Saint Paul knew it already when he said: The good which I love, I don't do, and the wrong which I hate I do continuously... And our body depends on so many things!

And what of our relationships, of the friendship which is given us, the love which sustains us, the comradeship - everything that we are and which we possess is a gift: what is the next move: isn't it gratitude? Can’t we turn to God not as a pharisee, priding ourselves of what we are and forgetting that all that is his, but turning to God and saying: O, God! All that is a gift from You! all that beauty, intelligence, a sensitive heart, all the circumstances of life are a gift! Indeed, all those circumstances, even those which frighten us are a gift because God says to us: I trust you enough to send you into the darkness to bring light! I send you into corruption to be the salt that stops corruption! I send you where there is no hope to bring hope, where there is no joy to bring joy, no love to bring love... and one could go on, on, on, seeing that when we are send into the darkness it is to be God's presence and God's life, and that means that He trusts us - He trusts us, He believes in us, He hopes for us everything: isn't that enough to be grateful?

But gratitude is not just a cold word of thanks; gratitude means that we wish to make Him see that all that was not given in vain, that He did not become man, lived, died in vain; gratitude means a life that could give joy to God: this is a challenge of this particular parable...

            Yes, the ideal would be for us to be humble - but what is humility? Who of us knows, and if someone knows, who can communicate it to everyone who doesn’t know? But gratitude we all know; we know small ways, and small aspects of it! Let us reflect on it, and, let us in an act of gratitude recognise that we have no right to be in God’s own realm - and He lets us in! We have no right to commune to Him either in prayer, or in sacrament - and He calls us to commune with Him! We have no right to be His children, to be brothers and sisters of Christ, to be the dwelling place of the Spirit - and He grants it all in an act of love!

Let each of us reflect and ask himself: in what way can he or she be so grateful in such a way that God could rejoice that He has not given in vain, been in vain, lived and died in vain, that we have received the message. And if we grow in true depth of gratitude, at the depth of gratitude we will knock down, adore the Lord, and learn what humility is - not abasement, but adoration, the awareness that He is all we possess, all that we are, and that we are open to Him like the earth, the rich earth is open to the plough, to the sowing, to the seed, to the sunshine, to the rain, to everything in order to bring fruit. Amen!

Source: http://masarchive.org/Sites/Site/Texts-E-Talks.html

Sfântul Ilarion cel Nou Georgianul (II)

Ajungând la mănăstire, Părintele Ilarion s-a dus să se inchine icoanei Maicii Domnului de la Iviron. Pe când se ruga in genunchi inaintea icoanei, un arhimandrit grec, pe care il cunoştea de la Moscova, l-a recunoscut. S-a plecat dinaintea lui, i-asărutat mâna şi astrigat: “Părinte Ise! Sfinţite păstorule! Duhovniculeal regelui!”

Curând s-a răspândit vestea prin mănăstirile atonite că duhovnicul regelui s-a ascuns pe sine sub infăţişarea de cerşetor. Pretutindeni monahii il intâmpinau cu mare respect. Dar Pr. Ilarion, ruşinându-se de atenţiace i-dădeau, s-a retras la pustie, nu departe de mănăstire.[..]

In 1822, un anume Abdul Robut-Paşa a inconjurat Sfântul Munte cu o armată uriaşă şi le-a poruncit stareţilor din mănăstiri să se supună autorităţii lui. Reprezentanţi din toate mănăstirile, inclusiv Pr. Ilarion şi doi monahi de la Dionisiu, au fost trimişi la Chromitsa cu o petiţie. Pr. Ilarion a stat dinaintea Paşei arzând de dorinţa de a suferi mucenicie din mâinile unui necredincios. Dar aflând că Pr. Ilrion era georgian, Paşa a fost cuprins de mare bucurie: el insuşi era georgian ca oirigine şi fusese răpit de turci in adolescenţă.

Paşa i-a propus Pr. Ilarion să părăsească mănăstirea şi să se mute in palatul său din Salonic, promiţându-i tot felul de bunuri materiale. Dar el a refuzat şi a inceput să condamne necredinţa Paşei. Infuriindu-se, Paşa a inceput să-i blesteme pe credincioşii ortodocşi, iar cu ei şi pe Preasfânta Născătoarede Dumnezeu. Părintelui Ilation nu i s-a dat voie să răspundă blasfemiilor Paşei; lui i-au dat drumul, fiind luaţi prizonieri ceilalţi monahi.

Intorcându-se la mănăstire, Pr. Ilarion a regretat că n-a putut respinge cum se cuvine blasfemiile Paşei, care martiriza şi masacra pe alţi creştini. In sfârşit, el a creut binecuvântarea stareţului să meargă la Salonic, la curtea Paşei. Acolo el a stat dinaintea Paşei şi i-a infruntat fără frică falsele invăţături: “Indrăzneşti să negi fecioria Maicii Domnului. Dar insuşi profetul vostru Mahomed a recunoscut că Iisus s-a născut fără sămânţă dintr-o Fecioară şi că taina naşterii lui Dumnezeu este mai presus de inţelegerea omenească. El este adevăratul Dumnezeu care s-a intrupat pentru mântuirea omului, ca să-l salveze pe omul căzut din cursele păcatului şi ale morţii!” Paşaa inceput să conteste, dar Sfântul Ilarion i-a zis: “Tu, fiu de părinţi creştini, te afli intr-o aşa campanie ucigaşă incât ai respins chemările conştiinţei la credinţa cea adevărată.” Paşa a râs şi a răspuns că este bucuros că ascăpat de “ridicola” credinţă ortodoxă. “Sunt indatorat celui care m-a răpit de la părinţi şi m-a vândut turcilor. L-am răsplătit mereu generos pentru fapta sa. Dacă credinţa ta este intr-adevăr adevărată, de ce ai căzut in mâinile năvălitorilor? De ce iubitul tău Dumnezeu te-a pedepsit astfel?”

“Ai inţeles totul greşit, Paşă,” i-a răspuns Sf. Ilarion. “Oare nu orice tată iubitor ia băţul când fiul se sălbăticeşte? Cu adevărat, el nu face aceasta din ură, ci din dragoste, dorind să-l salveze pe neştiutor din mari pericole. Iar când tatăl vede că fiul s-a indreptat, aruncă băţul in foc. Domnul a ingăduit aceste necazuri să cadă asupra noastră din cauza păcatelor noastre.Tu eşti un instrument in mâinile Domnului: când El o să vadă că ne-am indreptat purtările, pe  tine te va arunca in foc!”

Timp de trei zile SfântulI larion l-a infruntat astfel pe Paşă in palatul său, dorind să-l infurie aşa de tare incât să poruncească uciderea lui.