Vom fi judecaţi după scara de valori a lui Dumnezeu
Duminica Înfricoşatei Judecăţi
(13 februarie 1972)
“Să iubeşti pe Dumnezeu când nu
cere nimic este uşor!”
În numele Tatălui, al
Fiului şi al Sfântului Duh.
Astăzi, în călătoria
noastră pregătitoare pentru Post, am ajuns la un ultim stadiu: ne confruntăm
acum cu judecata. Dacă luăm aminte la el, săptămâna viitoare destinul nostru
spiritual va fi în mâinile noastre, fiindcă săptămâna viitoare este ziua
Iertării.
Legătura dintre aceste
două zile este prea clară. Dacă măcar
ne-am da seama că toţi şi fiecare dintre noi va sta la judecata lui Dumnezeu şi
la judecata oamenilor, dacă măcar ne-am aminti şi ne-am da seama profound, din
toată inima, cu seriozitate, că suntem toţi îndatoraţi unii altora, toţi responsabili
unii pentru alţii pentru o parte din
durerea şi din greutăţile vieţii, atunci ni s-ar părea uşor, când ni s-ar cere
să iertăm, nu numai să iertăm, ci, ca răspuns la această cerere, şi să ne cerem
iertare.
Şi dacă nu ne împlinim
vocaţia noastră umană, este nu numai pentru ceea ce facem, nu numai pentru ceea
ce lăsăm nefăcut, ci este din cauza acestei extraordinare lipse de conştienţă
şi de responsabilitate, din cauza lipsei a ceea ce am putea reprezenta şi face
pentru ceilalţi. Putem şi trebuie, la toate nivelele şi pentru toţi oamenii, şi
dincolo de oameni, pentru întreaga lume, care este a noastră, să fim o
binecuvâtare şi o revelaţie a unor lucruri atât de mari, atât de adânci, încât
oamenii, noi în primul rând, să-şi poată da seama că ne aflăm pe scara de
valori a lui Dumnezeu Însuşi, că vocaţia noastră nu este numai să fim buni
moraliceşte, ci şi să fim la fel de măreţi ca Dumnezeu. Un mistic al Germaniei
a spus într-un poem al său: “Sunt la fel de mare ca Dumnezeu, Dumnezeu este la
fel de mic ca mine”.
Dacă măcar ne-am
aminti acestea; şi de aceea judecata nu este numai un moment când ne confruntăm
cu primejdia unei condamnări; este în chiar noţiunea de judecată ceva mare şi
inspirator. Nu vom fi judecaţi după standarde umane de comportare şi decenţă.
Vom fi judecaţi după standarde care sunt dincolo de viaţa omenească obişnuită.
Vom fi judecaţi după scara de valori a lui Dumnezeu, şi aceasta este dragostea:
nu dragostea simţită, nu dragostea emoţională, ci dragostea trăită şi
împlinită. Faptul că vom fi judecaţi, că suntem judecaţi într-adevăr tot
timpul, mai presus de mijloacele noastre, mai presus de micimea noastră,
trebuie, ar trebui să ne reveleze potenţiala noastră măreţie. Iar parabola pe
care am citit-o azi poate fi văzută în
această perspectivă: oamenii sunt judecaţi de Hristos, în parabola Sa despre umanitate. Au fost aceşti oameni umani
sau nu? Au ştiut ei cum să iubească, mai întâi în inimile lor, apoi în acţiune,
în chiar faptele lor, pentru că, aşa cum spune Sfântul Ioan, cel care spune că Îl iubeşte pe Dumnezeu, iar
pe fratele său nu-l iubeşte în mod activ, creativ, este un mincinos. Nu este
dragoste de Dumnezeu dacă nu se exprimă în fiecare detaliu al relaţiilor
noastre cu oamenii, cu toţi şi cu fiecare dintre oameni.
Aşa că să ne pregătim
în această săptămână pentru faza finală a călătoriei noastre întrebându-ne pe
noi înşine, în perspectiva judecăţii divine: “Sunt eu om? Sunt eu uman pe
dinlăuntru, în comportamentul meu - nu în atitudinea mea generală! Felul meu de
a fi este uman? Este viaţa mea expresia dragostei de calitate, a dragostei pline de grijă, receptive,
creatoare, a dragostei generoase şi, din când în când, jertfelnice? Cum
obiectul dragostei trebuie să fie proba acestei dragoste, el trebuie să fie
aproapele meu; să iubeşti pe Dumnezeu când nu cere nimic este uşor.
Şi dacă în cursul
acestei săptămâni aflăm cine suntem(în ce categorie ne încadrăm), aflăm atât
lipsurile noastre, cât şi măreţia
vocaţiei noastre; dacă ne împăcăm cu cei cărora le suntem îndatoraţi, atunci,
când va veni vremea să iertăm, când altcineva va fi făcut aceleaşi descoperiri,
atunci vom fi capabili cu bucurie să dăruim pace şi iertare, dintr-un sentiment
de răspundere şi din sentimentul bucuriei creatoare a pocăinţei. Amin.
Mitropolitul Antonie
de Suroj