Icoane vechi

Mâna dreaptă a Sfântului Nicolae

“Nu se ştie, de asemenea, decât la nivelul comunităţii de enoriaşi ai bisericii -şi, vag, la nivelul comunităţii de intelectuali – , că mâna dreaptă a Sfântului Nicolae se află aici

[Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti]

adusă fiind în Bucureşti de Voievodul Întregitor al neamului românesc Mihai Viteazul. „În anul 1599, Măria-Sa, împreună cu soţia, Doamna Stanca,  au dăruit Bisericii Sfântul Gheorghe moaştele Sfântului Ierarh Nicolae, adică mâna dreaptă a Sfântului” – declara nu demult, pentru Jurnalul Naţional, părintele profesor Emil Nedelea Cărămizaru, parohul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou.

 „Acest odor îl primise de la arhiepiscopul de Bari, prin intermediul unui negustor bogat, în semn de preţuire pentru lupta de apărare a creştinătăţii împotriva ofensivei otomane din vremea aceea. Mihai Viteazul a trimis prin acest negustor două pungi de galbeni pentru biserica din Bari care adăpostea moaştele Sfântului Nicolae. Domnitorul era socotit de către curţile imperiale europene un adevărat «prinţ al creştinătăţii». În acest context, voievodul îi scria împăratului Rudolf al II- lea: «În ţara mea aş fi putut să rămân liniştit şi sigur fără nicio teamă, dacă nu m-ar fi chemat credinţa mea faţă de creştinătate. Io, Mihail Voievod al Ungrovlahiei, al Ardealului şi al Ţării Moldovei.»”.

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2013/12/mana-dreapta-a-sf-nicolae-de-la-biserica-sf-gheorghe-nou-a-fost-adusa-in-bucuresti-de-mihai-viteazu/

Suflet legionar

În ziua tristă care a văzut uciderea mişelească a lui Corneliu Zelea Codreanu şi a legionarilor închişi cu el la Jilava, în ziua care a răbdat strangularea şi împuşcarea eroilor legionari în pădurea de la Tâncăbeşti aş vrea să scriu câteva cuvinte despre sufletul legionar, aşa cum l-am înţeles eu din lectura atâtor mărturii date de-a lungul vremii de legionari, simpatizanţi ai lor sau alte persoane interesate de fenomenul legionar(istorici, gânditori, jurnalişti ). Sufletul legionar se nutreşte din dragostea de neam şi de patrie, iubeşte valorile naţionale şi trudeşte pentru afirmarea românismului în lume. Sufletul legionar crede cu tărie în dreptate, ideal pe care suntem chemaţi toţi să-l împlinim toti aici pe pământ; morala legionară este în linii mari morala creştină, axată pe iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. În sufletul legionar îşi află casă orice semen aflat în nevoi(a dovedit-o în închisori, unde n-a făcut niciun fel de discriminare în a-şi oferi ajutorul). Sufletul legionar este jertfelnic până la moarte, este iertător până la uitarea de sine(Să nu ne răzbunaţi! Mircea Vulcănescu) şi iubitor până la îmbrăţişarea vrăjmaşilor, a căror mântuire o caută şi o ajută în condiţii tragice precum cele din sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna. Sufletul legionar autentic nu este antisemit, nu doreşte moartea unor nevinovaţi, nu prigoneşte pe nimeni pentru că-L vede pe Hristos în fiecare semen al său. El trăieşte pentru a se desăvârşi pe sine spiritualiceşte si pentru a contribui după puteri şi abnegaţie la ridicarea spirituală a neamului. E un suflet care caută puritatea prin grele lupte interioare şi crâncene încercări exterioare, un suflet care nu-şi permite să cunoască deznădejdea nici chiar trecând prin mlaştinile disperării. El respinge ura şi sângerează pentru a găsi dragostea. Este supus greşelii, dar cunoaşte pocăinţa şi plânsul purificator pentru păcate. Ispăseşte când ştie că a greşit, nu fuge de răspundere, ci  şi-o asumă. Sufletul legionar îşi pune nădejdea în Dumnezeu, în Maica Domnului şi în toti sfinţii, dar aleargă deseori la ajutorul şi ocrotirea Sfâtului Arhanghel Mihail, mare luptător împotriva duhurilor diabolice şi biruitor al satanei. Sufletul legionar se simte acasă în biserica lui Hristos, unde se află purtătorul harului său, preotul, unde se administrează toate Sfintele Taine necesare celui ce vrea să rămână cu Hristos şi să poarte crucea Lui.

Poem amar / A bitter poem

Dacă ar fi să mai scriu un poem,

ar fi închinat singurătăţii amare,

acestei sublime şi veşnice fiare

care din timp întinde uriaşele ei gheare

 Ca să cuprindă inimi smulse din piepturi

ucise odată cu moartele visuri de tinereţe.

O, fiară, o singurătate amară,

Când mi-ai prins inima în gheară?

Când mi-ai sfâşiat pieptul mort?

Când a murit visul care mă ţinea  în viaţă?

În care blestemată seară sau dimineaţă?

If I were to write a poem today

It would be a poem on bitter solitude,

 That sublime and eternal beast

Which out of time expend its huge fangs

To catch the hearts that were grabed

From those cheasts  killed

together with the dreams of one’s youth.

Oh,  beast, oh, bitter Solitude,

When did you catch my heart in thy fangs?

When did you ripped my dead chest?

When did the dream which kept me alive died,

In what cursed morning or night?