Duminica Sfintei Cruci

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Pe măsură ce progresăm din ce în ce mai adânc în aceste săptămâni de Post, putem spune cu recunoştinţă şi bucurie, o bucurie senină şi exultantă, cuvintele unui Psalm:”Viu va fi sufletul meu şi cu recunoştinţă voi  da slavă lui Dumnezeu”.

            În ultima săptămână din Post, am văzut toate făgăduinţele de mântuire ale  Vechiului testament împlinite: Dumnezeu s-a făcut om, mântuirea a venit şi toate nădejdile au devenit posibile. Şi apoi, în a doua săptămână a Postului, am prăznuit glorioasa proclamaţie a tuturor Sfinţilor Creştinătăţii că nu numai că Dumnezeu s-a făcut om şi a trăit printre noi, ci şi că El S-a dăruit, prin Biserică, nouă şi tuturor sufletelor care sunt gata să-L primească, pe El, prezenţa Lui şi darul preschimbător al Duhului Sfânt care ne permite din ce în ce mai mult să intrăm în comuniune mai profundă cu Dumnezeul cel Viu, până ce într-o zi vom deveni părtaşi ai naturii divine.

            Iar azi, dacă ne întrebăm pe noi înşine: “Dar cum este posibil? Cum putem fi iertaţi, cum poate răul fi întors în bine?” – un pas ne duce mai adânc în recunoştinţă, mai adânc în bucurie, mai adânc în certitudine atunci când luăm în considerare, când contemplăm Crucea.

            Este un pasaj în Sfânta Evanghelie în care ni se spune că, atunci când Hristos vorbeşte de mântuire şi de condiţiile ei, Petru Îi spune: “Cine se poate atunci mântui?” – şi Hristos îi răspunde: “Ce nu este cu putinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu!” Şi El Însuşi a venit: plinătatea Dumnezeirii s-a sălăşluit într-un om şi El are puterea de a ierta, fiindcă El este victima întregii răutăţi, întregii cruzimi, întregii distrugeri din istorie. Pentru că, într-adevăr, nimeni în afară de victime nu-i pot ierta pe cei care au adus răul, suferinţa, nenorocirea, corupţia şi moartea în vieţile lor. Iar Hristos nu numai că i-a iertat pe ucigaşii Săi, când a spus: “Tată, iartă-I, că nu ştiu ce fac”; ci El trece dincolo de aceasta, fiindcă spune: “Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre fraţii şi surorile mele mai mici, Mie Mi-aţi făcut” – nu numai în bine, ci şi în rău, pentru că în compasiune şi în solidaritate, El se identifică cu cei care suferă; moartea, suferinţa, agonia celor care suferă sunt ale Lui. Şi aşa, când se roagă “Tată, iartă-i! Că nu ştiu ce fac, nu ştiu ce au făcut”, El Se roagă pentru fiecare  dintre noi, nu numai în numele Său, ci şi în numele celor pe care răul i-a cercetat din cauza păcatelor omeneşti.

            Dar nu numai Hristos iartă; toţi cei care au suferit, în trup, în suflet şi în duh – sunt chemaţi să le dea iertare/ libertate celor care i-au făcut să sufere. Şi aşa putem înţelege de ce Hristos spune: “Iertaţi, ca să fiţi iertaţi”, fiindcă şi victima şi călăul sunt legaţi într-un singur lanţ de solidaritate şi de răspundere reciprocă. Numai victima poate spune: “Doamne, iartă-l, iart-o” şi numai atunci Domnul poate spune: “Îi iert!”.
Dar ne dăm noi seama ce răspundere apasă pe umerii fiecăruia dintre noi pentru toţi şi pentru toate? Sau de adâncimea, de slăvita adâncime a nădejdii  care ni se deschide când privim la Cruce şi vedem că, din solidaritate cu toată omenirea,  Hristos ia asupra Sa toată suferinţa lumii, acceptând să moară o moarte imposibilă şi  spunând în numele tuturor suferinzilor: “Da, îi iertăm!”.

            Acesta este încă un pas către libertate, este încă un pas către momentul în care ne vom confrunta cu Învierea lui Hristos care ne include şi pe noi pe toţi pentru că Hristos înviat oferă tuturor şi fiecăruia dintre noi deplinătatea vietii veşnice.

            Şi aşa putem repeata că Postul este începutul unei vieţi noi, un timp nou, un timp al înnoirii, nu doar în pocăinţă, ci şi în faptul că Hristos ne ia ca păstorul oaia pierdută, cum a luat Domnul Crucea Sa, a dus-o la locul morţii şi a înfrânt moartea, a înfrânt răul prin iertare şi prin jertfirea vieţii Sale. Încă o dată ne confruntăm cu încă un pas spre libertatea şi înnoirea noastră. Haideţi să pătrundem încă şi mai adânc în această taină, în această minune a mântuirii, şi să ne bucurăm în Domnul, iar bucurându-ne, pas cu pas, să ne exprimăm recunoştinţa prin înnoirea vieţii noastre. Amin.

 Mitropolitul Antonie