În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Astăzi Hristos intră
nu numai pe calea suferinţelor Sale, ci şi a acelei groaznice singurătăţi care
Îl învăluie în toate zilele Săptămânii Patimilor Sale. Singurătatea începe cu o neînţelegere;
poporul se aşteaptă ca intrarea Domnului în Ierusalim să fie triumfala
procesiune a unui leader politic, a unui leader care va elibera poporul Său de
opresiune, de sclavie, de ceea ce el consideră fără de Dumnezeu – fiindcă
păgânismul de orice fel şi idolatria sunt o negare a Dumnezeului celui viu.
Singurătatea se va dezvolta apoi într-o groaznică singurătate, aceea de a nu fi
înţeles nici măcar de către ucenicii Săi. La Cina cea de Taină, când
Mântuitorul le vorbeşte pentru ultima oară, ei se vor îndoi permanent de înţelesul vorbelor Sale. Şi mai târziu, când merge în grădina
Ghetsemani, înainte de înspăimântătoarea moarte pe care o are de înfruntat, cei
mai apropiaţi ucenici ai Săi, Petru, Ioan şi Iacob – pe care i-a ales să-L
însoţească, adorm, deprimaţi, osteniţi, deznădăjduiţi. Culmea acestei
singurătăţi va fi strigătul lui Hristos de pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul
Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Abandonat de oameni, respins de poporul Israel,
El întâlneşte extrema părăsire şi moare fără Dumnezeu, fără oameni, singur,
numai cu dragostea Lui de Dumnezeu şi de oameni, moare de dragul omenirii şi
spre slava lui Dumnezeu.
Începutul Pătimirii
lui Hristos este procesiunea triumfală de azi. Poporul aştepta un rege, un
conducător – şi l-au găsit pe Mântuitorul sufletelor lor. Nimic nu amărăşte mai
mult o persoană decât o speranţă pierdută, înşelată; şi aşa se explică de ce poporenii,
care L-au primit astfel, care au fost
martori învierii lui Lazăr, care au văzut minunile lui Hristos şi i-au ascultat
învăţăturile, au admirat fiecare cuvânt al Său, care erau gata să-I devină
discipoli cât timp le aducea victorii, s-au despărţit de El, I-au întors
spatele şi câteva zile mai târziu au strigat: “ Răstigneşte-L, răstigneşte-L!”.
Iar Hristos a petrecut toate acele zile în singurătate, ştiind ce Îl aşteaptă,
abandonat de toţi, în afară de Maica Domnului, care a stat tăcută alături, aşa
cum a făcut pe parcursul întregii sale vieţi, participând la tragicul urcuş al
Fiului ei către Cruce; ea care a primit Bunavestire, dar care a primit şi
profeţia lui Simeon că o sabie va trece prin inima ei tot în tăcere.
In the Name of the Father, the Son and the Holy Ghost.
Today Christ enters
the path not only of His sufferings but of that dreadful loneliness which
enshrouds Him during all the days of Passion week. The loneliness begins with a
misunderstanding; the people expect that the Lord's entry into Jerusalem will
be the triumphant procession of a political leader, of a leader who will free
his people from oppression, from slavery, from what they consider godlessness -
because all paganism or idol-worship is a denial of the living God. The loneliness
will develop further into the dreadful loneliness of not being understood even
by His disciples. At the Last Supper when the Saviour talks to them for the
last time, they will be in constant doubt as to the meaning of His words. And
later when He goes into the Garden of Gethsemane before the fearful death that
is facing Him, His closest disciples, Peter, John and James - whom He chose to
go with Him, fall asleep, depressed, tired, hopeless. The culmination of this
loneliness will be Christ's cry on the cross, "My God, My God, why hast
Thou forsaken me?" Abandoned by men, rejected by the people of Israel He
encounters the extreme of forsakenness and dies without God, without men,
alone, with only His love for God and His love for mankind, dying for its sake
and for God's glory.
The beginning of
Christ's Passion is today's triumphal procession. The people expected a king, a
leader - and they found the Saviour of their souls. Nothing embitters a person
so much as a lost, a disappointed hope; and that explains why people who could
receive Him like that, who witnessed the raising of Lazarus, who saw Christ's
miracles and heard His teaching, admired every word, who were ready to become
His disciples as long as He brought victory, broke away from Him, turned their
backs on Him and a few days later shouted, "Crucify Him, crucify
Him." And Christ spent all those days in loneliness, knowing what was in
store for Him, abandoned by every one except the Mother of God, who stood
silently by, as She had done throughout her life, participating in His tragic
ascent to the Cross; She who had accepted the Annunciation, the Good Tidings,
but who also accepted in silence Simeon's prophecy that a sword would pierce
her heart.
Metropolitan Anthony of Sourozh
