Constantin Noica - Idealuri de tinereţe

S-a întâmplat printre noi ceva. Suntem cu adevărat martori la cele întâmplate? Putem da cu adevărat mărturie la cele ce am văzut? Chiar dacă nu credeţi în Romania legionară, vedeţi Romania legionară? In timpul Revoluţiei Franceze, cartiere întregi din Paris n-au simţit că se afla sub revoluţie. Stăteau oamenii liniştiti, nepăsători, vegetativi, pe când, alături de ei, alţii mureau pentru răfuieli mici, dar uneori şi pentru idei mari. S-ar putea să se petreacă aşa şi cu Romania legionară. Şi, totuşi, dacă pe glob nu s-ar întampla evenimente de răsunet, Romania ar captiva întreaga lume, cel puţin atât cât captivase Razboiul Civil din Spania. E ceva de necrezut în aventura pe care o trăim. E prezenţa sufletului, pe care-l poţi despica în două, ca pe legenda aceea nordică, dar care se reface neîncetat. Iar dacă întâmplările sunt acestea, mai pot oamenii sta cu ochii închişi? Şi cei care cred în Romania legionară, şi cei care nu cred încă trebuie să înţeleagă, să se străduiască să înţeleagă. Nu Mişcarea Legionară ne-o cere, ci setea noastră de a pricepe limpede de ce Mişcarea Legionară, în ciuda prigonirilor, există; de ce Romania legionară, în ciuda dezintereselor de azi, poate exista. Legiunea există şi Romania legionară poate exista, pentru că darul pe care l-a adus Corneliu Codreanu comunităţii noastre este viaţa, harul vieţii. Nu luaţi cuvântul acesta drept literatură. Viaţa e ceva determinat: faptul devenirii şi al progresului. Acolo unde există progres de la o stare joasă la una înaltă, acolo, umanitatea e vie. Şi Romania cealaltă trăia: dar trăia în inerţie; trăia pentru că trăise. Corneliu Codreanu aduce fapta nouă, viaţa nouă. Atunci cand nu se înnoieşte, viaţa nu mai este cu adevărat. Oricine poate deosebi limpede, după gândul acesta, Mişcarea Legionară de celelalte grupuri de vieţuire românească: în timp ce toate celelalte organizaţii aveau un program şi voiau să-l aplice, Legiunea deţinea un impuls de viaţă şi năzuia să-l desfăşoare. Ea singură progresa. Ceilalţi erau, în cel mai fericit caz, buni şi se străduiau să ramână astfel. Legionarii nu râvneau să fie buni. Ei stăteau sub şcoală. Sunt singurii care au înţeles că "trebuie să devii altul", cum spunea Căpitanul. E viu numai cine e în stare să devină altul. Dar luaţi faptele ca să vedeţi cât progres este în Mişcarea Legionară şi cum numai în lumina progresului poate fi ea judecată. De unde porneşte ea? De la revoltă, de la haiducie. O mână de tineri sunt revoltaţi că în ţară e corupţie, că politicienii sunt vânduţi străinilor, că-şi bat joc de truda săracului. Şi atunci, care e primul lor gând? Să se revolte şi să pedepsească. Citiţi paginile de la începutul cărţii "Pentru legionari", lăsaţi-vă pătrunşi de elanul pedepitor al tinerilor acelora; urmariţi-i cum nu vedeau altceva de făcut decât să lovească în cel nedrept; vedeţi-i cum se întâlnesc în pădure, cum vor să se retrag în munţi şi în păduri după ce vor fi pedepsit pe vinovaţi - si veţi avea unul dintre cele mai izbitoare exemple de haiducie românească. Dar Căpitanul şi tovarăşii săi depăşesc stadiul haiduciei. Ei văd că se poate face mai mult decât lovi în străini şi înstrăinaţi. Se poate lupta organizat împotriva lor. Şi atunci se încadrează în mişcarea politică a profesorului Cuza. Aşadar, luptă politică, nu simplă luptă haiducească. Totuşi, lupta politică nu poate fi dusă oricum. Ea cere o anumită interiorizare. Adică, nu e de ajuns să spui: "Jos jidanii şi înstrainaţii!", ci trebuie să devii tu însuţi un ins în stare să înfrunţi pe străini şi înstrăinaţi. Trebuie altă educaţie decât cea obişnuită a politicii: una aspră, ostăşească, tinerească. Şi atunci, Corneliu Codreanu se desparte de cuzişti şi întemeiaza Legiunea sa. Nu ştie încă limpede cum o va organiza; dar faptele singure îl vor învăţa cum să-şi atingă ţinta de a crea un organism tinereşte disciplinat. Deci, un pas nou: se trece de la politic pur la educativ. De la ordine în afară la ordine înauntru. Iar acum, când Căpitanul îndrumează înăuntru conştiinţa fiecărui legionar, acum, progresul de la cele joase la cele înalte, de la materie şi interes economic la spirit şi interes moral e vădit. Acum intră în joc rolul cel mare al lui Moţa. Spiritul de jertfă e esenţialul, spune Moţa. Spiritul de jertfă e măsura creştinătaţii noastre, adauga el. Şi n-o spune numai: o şi face. Pleacă în Spania şi de acolo, de la depărtări, îndrumează prin jertfa sa Legiunea - şi poate întreaga ţară - către sâmburele cel mai lăuntric al vieţii; dintre spiritul care se dăruie şi învie. Acum, Legiunea, prin jurământul de sărăcie şi severitate pe care îl cere elitelor Căpitanul, la mormântul lui Moţa şi Marin; prin înfiinţarea corpului, tot pentru elite, intitulat "Moţa-Marin", corp înăuntrul căruia cei neprihăniţi să încerce a trai şi a muri ca Moţa - acum, Legiunea nu mai e o mişcare politica, nici una educativă. E una spirituală. Ea a pornit de la pădure şi a ajuns la biserică. Dar la biserica luptătoare: la biserica dinăuntrul istoriei, nu de dincolo de ea. Vedeţi deci progresul legionar: nu mai e lupta în afară, ci lupta înăuntru. Legiunea nu luptă contra cuiva, luptă pentru ceva: pentru valorile spirituale. A pornit de la revoltă şi a ajuns, printr-unele dintre exemplarele ei, la sfinţenie. Limpeziri pentru o Românie legionară(1940)

Continuare la:http://www.miscarea.net/oameni-fapte.htm

 

The History Dacians Romania's ancestors Ancient Dacia documentary │

“a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată”

(Mihai Eminescu)

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu Pruncul în zeghe

La Biserica Sfântul Elefterie din Bucureşti stă mărturie de harul şi duhul Părintelui Arsenie Boca Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea necăjiţilor şi sprijinitoarea năpăstuiţilor, purtând în sfintele sale braţe pe Mântuitorul-Prunc, îmbrăcat în zeghe. Icoana este vie şi grăitoare peste timp despre împreună pătimirea Părintelui Arsenie cu mărturisitorii din închisori, mulţi dintre care erau deja trecuţi in ceata Sfinţilor, sfârşindu-şi viaţa în chinuri în temniţele comuniste din România. Chiar dacă Părintele Arsenie Boca nu a stat mulţi ani în închisoare, ştim că prigoana împotriva sa a fost cruntă până la capăt, ştim că i-au luat dreptul de a sluji, că l-au ascuns cu frică de ochii mulţimilor de oameni care îi căutau ajutorul duhovnicesc, ştim că şi aşa mulţi l-au aflat şi s-au folosit de cuvântul, sfatul şi rugăciunea sa. Ştim că a lăsat testament în icoane la Biserica Drăgănescu, ştim că a iubit România adevărată, cea ortodoxă, ştim că a avut-o în inimă pe Maica Domnului şi a iubit-o ca pe adevărata mamă a noastră, a tuturor, transfigurându-i chipul iconic în aşa măsură încât răspândeşte har şi vorbeşte sufletului tuturor celor ce o privesc şi se roagă Ei. Maica Domnului a cuprins în braţe prin Pruncul-deţinut pe toţi cei ce au suferit opresiunea comunistă şi au căutat alinare la Preacurata. Nimeni altul n-a surprins mai bine decât Părintele Arsenie dragostea şi ocrotirea pe care Domnul şi Maica Sa le dau pătimitorilor pentru credinţă, nelipsindu-i de harul şi ajutorul Duhului Sfânt nici în lumea de aici, nici în veşnicie. Căldura harului din inimă este căldura braţelor materne şi o poate bine înţelege orice credincios numai privind icoana, fără să aibă nevoie de cuvinte.

Iisus in Zeghe – Mantuitorul lui Arsenie Boca. FOTO. - See more at: http://roncea.ro/2010/09/29/iisus-in-zeghe-extraordinara-poveste-a-unor-icoane-necunoscute-pictate-de-parintele-arsenie-boca-la-sf-elefterie-cel-nou-si-sf-anton-100-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-ardealului/#sthash.zA4gXE9Q.dpuf

Pe urmele pictate lasate de parintele Arsenie prin Bucuresti, Valentin Craciun ajunge in vara anului trecut la catedrala Sfantul Elefterie Nou (de langa Opera). Exista o banuiala ca acolo pictase parintele, in 1959, fresca cea mare din absida altarului a Maicii Domnului cu Pruncul. Tot ce se stia era ca parintele lucrase la Sf. Elefterie ca pictor secund al lui Vasile Rudeanu, care a pictat altarul si o parte din peretii laterali. In rest, nimic nu era sigur. Lucrurile incep sa se precipite cand preotul Lucian Petcu descopera in biserica de la Draganescu o schita imensa, in carbune, care nu corespundea nici unei picturi facute de parinte pe peretii locasului. Era Maica Domnului cu Pruncul. Uriasa schita zacuse ani de zile, fara sa stie nimeni de ea, intr-unul din nenumaratele suluri cu schite ramase de la pictura bisericii Draganescu. Preotul Lucian Petcu a descoperit-o in ultima clipa, ca printr-o minune, salvand-o cand era gata sa fie distrusa. Se duce cu schita la Elefterie, o compara cu fresca uriasa a Maicii cu Pruncul din absida altarului si se lamureste. Desenul gasit de el era dovada imparabila ca parintele Arsenie isi avusese partea lui de pictura si la Sfantul Elefterie. Era proiectul initial cu care parintele se prezentase acolo, pentru fresca din absida altarului. Dar aventura de-abia incepe. Pentru ca parintele Arsenie adaugase picturii cateva detalii cutremuratoare, neobservate, vreme de 60 de ani… - See more at: http://roncea.ro/2010/09/29/iisus-in-zeghe-extraordinara-poveste-a-unor-icoane-necunoscute-pictate-de-parintele-arsenie-boca-la-sf-elefterie-cel-nou-si-sf-anton-100-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-ardealului/#sthash.zA4gXE9Q.dpuf

Iisus in zeghe
Pe urmele pictate lasate de parintele Arsenie prin Bucuresti, Valentin Craciun ajunge in vara anului trecut la catedrala Sfantul Elefterie Nou (de langa Opera). Exista o banuiala ca acolo pictase parintele, in 1959, fresca cea mare din absida altarului a Maicii Domnului cu Pruncul. Tot ce se stia era ca parintele lucrase la Sf. Elefterie ca pictor secund al lui Vasile Rudeanu, care a pictat altarul si o parte din peretii laterali. In rest, nimic nu era sigur. Lucrurile incep sa se precipite cand preotul Lucian Petcu descopera in biserica de la Draganescu o schita imensa, in carbune, care nu corespundea nici unei picturi facute de parinte pe peretii locasului. Era Maica Domnului cu Pruncul. Uriasa schita zacuse ani de zile, fara sa stie nimeni de ea, intr-unul din nenumaratele suluri cu schite ramase de la pictura bisericii Draganescu. Preotul Lucian Petcu a descoperit-o in ultima clipa, ca printr-o minune, salvand-o cand era gata sa fie distrusa. Se duce cu schita la Elefterie, o compara cu fresca uriasa a Maicii cu Pruncul din absida altarului si se lamureste. Desenul gasit de el era dovada imparabila ca parintele Arsenie isi avusese partea lui de pictura si la Sfantul Elefterie. Era proiectul initial cu care parintele se prezentase acolo, pentru fresca din absida altarului. Dar aventura de-abia incepe. Pentru ca parintele Arsenie adaugase picturii cateva detalii cutremuratoare, neobservate, vreme de 60 de ani…

Sfanta Paraschiva de la biserica Sfantul Anton

“Cand am intrat eu la Elefterie, era slujba”, isi continua Valentin Craciun povestea. “Fresca Maicii Domnului cu Pruncul trona deasupra altarului, uriasa si impunatoare. Maica Domnului plutea maiestuoasa si suverana pe niste nori gigantici, inrositi si intunecati, ca de bombardament ori de Apocalipsa. Am privit-o si m-am cutremurat! Pe absida imensa, fresca era iluminata extraordinar. Ce m-a frapat si m-a ravasit pentru prima oara a fost Pruncul! Pruncul care priveste cu bratele deschise ca o cruce, chemand: “Veniti la Mine!”. Ca niciodata pana atunci, vesmantul Lui ma contraria in chip deosebit. Simteam ca e ceva acolo, nu intelegeam prea clar, ceva ce-mi scapa si mi se parea atipic. Oricum, multe lucruri sunt atipice in pictura parintelui Arsenie, dar acolo era ceva mai mult. Am plecat descumpanit. Voiam chiar sa abandonez, sa nu ma mai gandesc la pictura aceea, oricum, ma chinuiam destul de cateva luni sa-i dibui urmele parintelui Arsenie prin Bucuresti, devenise, pur si simplu, o obsesie pentru mine. Pe urma, intr-o noapte, s-a mai intamplat un miracol. Era foarte tarziu si eu eram intr-o stare de surescitare, dar nu ma gandeam nici la parintele Boca, nici la pictura din altar. Si atunci, brusc, am gasit intelesul: vesmantul Pruncului pictat de parintele Arsenie era o zeghe! O haina de puscarie!” Asta pictase parintele deasupra altarului. Un mesaj tulburator. Iisus era in zeghe si asteptase rabdator, sub ochii nostri orbiti ani de zile, sa il vedem. Sa ne cutremuram.
- See more at: http://roncea.ro/2010/09/29/iisus-in-zeghe-extraordinara-poveste-a-unor-icoane-necunoscute-pictate-de-parintele-arsenie-boca-la-sf-elefterie-cel-nou-si-sf-anton-100-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-ardealului/#sthash.zA4gXE9Q.dpuf

Iisus in zeghe
Pe urmele pictate lasate de parintele Arsenie prin Bucuresti, Valentin Craciun ajunge in vara anului trecut la catedrala Sfantul Elefterie Nou (de langa Opera). Exista o banuiala ca acolo pictase parintele, in 1959, fresca cea mare din absida altarului a Maicii Domnului cu Pruncul. Tot ce se stia era ca parintele lucrase la Sf. Elefterie ca pictor secund al lui Vasile Rudeanu, care a pictat altarul si o parte din peretii laterali. In rest, nimic nu era sigur. Lucrurile incep sa se precipite cand preotul Lucian Petcu descopera in biserica de la Draganescu o schita imensa, in carbune, care nu corespundea nici unei picturi facute de parinte pe peretii locasului. Era Maica Domnului cu Pruncul. Uriasa schita zacuse ani de zile, fara sa stie nimeni de ea, intr-unul din nenumaratele suluri cu schite ramase de la pictura bisericii Draganescu. Preotul Lucian Petcu a descoperit-o in ultima clipa, ca printr-o minune, salvand-o cand era gata sa fie distrusa. Se duce cu schita la Elefterie, o compara cu fresca uriasa a Maicii cu Pruncul din absida altarului si se lamureste. Desenul gasit de el era dovada imparabila ca parintele Arsenie isi avusese partea lui de pictura si la Sfantul Elefterie. Era proiectul initial cu care parintele se prezentase acolo, pentru fresca din absida altarului. Dar aventura de-abia incepe. Pentru ca parintele Arsenie adaugase picturii cateva detalii cutremuratoare, neobservate, vreme de 60 de ani…

Sfanta Paraschiva de la biserica Sfantul Anton

“Cand am intrat eu la Elefterie, era slujba”, isi continua Valentin Craciun povestea. “Fresca Maicii Domnului cu Pruncul trona deasupra altarului, uriasa si impunatoare. Maica Domnului plutea maiestuoasa si suverana pe niste nori gigantici, inrositi si intunecati, ca de bombardament ori de Apocalipsa. Am privit-o si m-am cutremurat! Pe absida imensa, fresca era iluminata extraordinar. Ce m-a frapat si m-a ravasit pentru prima oara a fost Pruncul! Pruncul care priveste cu bratele deschise ca o cruce, chemand: “Veniti la Mine!”. Ca niciodata pana atunci, vesmantul Lui ma contraria in chip deosebit. Simteam ca e ceva acolo, nu intelegeam prea clar, ceva ce-mi scapa si mi se parea atipic. Oricum, multe lucruri sunt atipice in pictura parintelui Arsenie, dar acolo era ceva mai mult. Am plecat descumpanit. Voiam chiar sa abandonez, sa nu ma mai gandesc la pictura aceea, oricum, ma chinuiam destul de cateva luni sa-i dibui urmele parintelui Arsenie prin Bucuresti, devenise, pur si simplu, o obsesie pentru mine. Pe urma, intr-o noapte, s-a mai intamplat un miracol. Era foarte tarziu si eu eram intr-o stare de surescitare, dar nu ma gandeam nici la parintele Boca, nici la pictura din altar. Si atunci, brusc, am gasit intelesul: vesmantul Pruncului pictat de parintele Arsenie era o zeghe! O haina de puscarie!” Asta pictase parintele deasupra altarului. Un mesaj tulburator. Iisus era in zeghe si asteptase rabdator, sub ochii nostri orbiti ani de zile, sa il vedem. Sa ne cutremuram.
- See more at: http://roncea.ro/2010/09/29/iisus-in-zeghe-extraordinara-poveste-a-unor-icoane-necunoscute-pictate-de-parintele-arsenie-boca-la-sf-elefterie-cel-nou-si-sf-anton-100-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-ardealului/#sthash.zA4gXE9Q.dpuf

Iisus in Zeghe – Mantuitorul lui Arsenie Boca. FOTO. Extraordinara poveste a unor icoane necunoscute, pictate de parintele Arsenie Boca, la Sf Elefterie cel Nou si Sf Anton din Bucuresti. 100 de ani de la nasterea Sfantului Ardealului - See more at: http://roncea.ro/2010/09/29/iisus-in-zeghe-extraordinara-poveste-a-unor-icoane-necunoscute-pictate-de-parintele-arsenie-boca-la-sf-elefterie-cel-nou-si-sf-anton-100-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-ardealului/#sthash.zA4gXE9Q.dpuf

Iisus in Zeghe – Mantuitorul lui Arsenie Boca. FOTO. Extraordinara poveste a unor icoane necunoscute, pictate de parintele Arsenie Boca, la Sf Elefterie cel Nou si Sf Anton din Bucuresti. 100 de ani de la nasterea Sfantului Ardealului - See more at: http://roncea.ro/2010/09/29/iisus-in-zeghe-extraordinara-poveste-a-unor-icoane-necunoscute-pictate-de-parintele-arsenie-boca-la-sf-elefterie-cel-nou-si-sf-anton-100-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-ardealului/#sthash.zA4gXE9Q.dpuf

Iisus in Zeghe – Mantuitorul lui Arsenie Boca. FOTO. Extraordinara poveste a unor icoane necunoscute, pictate de parintele Arsenie Boca, la Sf Elefterie cel Nou si Sf Anton din Bucuresti. 100 de ani de la nasterea Sfantului Ardealului - See more at: http://roncea.ro/2010/09/29/iisus-in-zeghe-extraordinara-poveste-a-unor-icoane-necunoscute-pictate-de-parintele-arsenie-boca-la-sf-elefterie-cel-nou-si-sf-anton-100-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-ardealului/#sthash.zA4gXE9Q.dpuf

Mircea Eliade - A nu mai fi român

“A apărut, acum de curând, o nouă modã printre tinerii intelectuali şi scriitori; a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific national şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. [...]tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi si gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru cã sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu universal şi etern”. tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru cã sunt comunişti, sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social universală. Nu. Ei pur si simplu, regretă că sunt români şi ar vrea să fie (o mãrturisesc) orice altã naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, rusi, spanioli; orice, numai români nu.

   S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filosofică, literară) sã demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilã de eroism, de probleme filosofice, de crearie artisticã, şi aşa mai departe. Unul dintre ei se îndoieşte atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citească Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodatã românii cu turcii şi i-au învins! Altul crede ca orice creier care contează în istoria şi cultura “românească” nu e de origine română: Cantemir, Kogalniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. etc. – toţi, dar absolut toţi sunt streini. Sunt slavi, evrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deştepţi, sunt smecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.[...]

   Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă este slavizata. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câţiva moldoveni care spun cu mândrie: am sânge grecesc sau: “strãmoşu-meu a fost rus”. Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat româneascã. Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare, că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.”

Această situaţie sinistră semnalată de Mircea Eliade în 1933 s-a perpetuat până la noi şi a crescut sentimentul de ruşine în mod dureros. Nu cred să fie român în ţara asta amărâtă care să nu aibă ceva de reproşat, ceva de criticat şi ceva de dispreţuit în România. Este oare România cea mai rea ţară cu putinţă? Sunt românii cu totul lipsiti de viitor ca români? Nu mai au nimic bun de afirmat în lume? A devenit un blestem să fii român în secolul acesta? Aş vrea să cred că nu sunt doar întrebări retorice.  Mai degrabă cred că a fi român este la fel de nobil ca a fi de oricare altă naţie, cu condiţia de a fi în primul rând om şi creştin. Aş spune că fac parte dintr-un popor care a dovedit în istorie că ştie să-şi păstreze demnitatea, ştie să lupte şi mai ales să moară pentru ea.

De ce Mircea Eliade şi crezul său de tinereţe? Pentru că se apropie o zi care mă doare în adâncul inimii, o noapte de groază care a frânt speranţe puse justificat în elita legionară a României interbelice: 29 noiembrie 1938! Atunci a murit o cale: legionarismul lui Corneliu Zelea Codreanu. Atunci a murit idealul de a aparţine unei elite jertfelnice, unei elite educate să dea, nu să răpească sau să profite de împrejurări şi oameni în avantaj personal. Legionarii nu se ruşinau că sunt români, legionarii- neînţeleşi atunci, neînţeleşi acum- urmăreau să-şi consacre forţele şi energiile construirii unei Românii de care să nu se poată ruşina nimeni. Au eşuat pentru că autorităţile i-au prigonit şi ucis fără scrupule, şi au aruncat asupra lor poliţia şi Siguranţa statului, versată în rău, loială unui rege tiran. 

 Românii sunt deştepţi – ce oroare!

   “Toţi tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deştepţi şi asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufleteşti, [...], cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” şi “viaţa interioarã” acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt deştepţi – ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi foloseşte faptul că poţi cunoaşte superficial realitatea – când îţi lipseşte facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări moartea şi existenţa, îţi lipsesc înseşi elementele dramei lăuntrice? tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din disperare metafizică. [...]Şi pentru că disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept credincios Bisericii Rãsãritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilã a acestui neam. Tot ce nu se găseşte în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski şi Heidegger – şi toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilă structurii gândirii româneşti – tot ce nu se găseşte în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus şi în meditaţiile unui catolic în veşnică îndoială nu înseamnă nimic, nu are valoare filosofică, nu are valoare umană.”

Românii respectă şi admiră cultura europeană, se minunează de adâncimea dramelor interioare pe care le trăiesc marile spirite ale veacului, de multe ori chiar mimează sau imită problematica lor, dar fiind de veacuri sub influenţa benefică a Bisericii Răsăritene, chiar când nu sunt ortodocşi practicanţi, au bunul simţ de a nu trăi după tiparele culturale admirate, ci trăiesc aşa cum au fost educaţi în familie, în spiritul tradiţiei şi în duhul românesc al Ortodoxiei răsăritene. Excepţiile sunt puţine şi regretabile. Aş spune că Occidentul a reuşit să ameţească şi să distrugă mari spirite naţionale cu ideologiile lui nebuneşti. Nu dau nume. Păcat că multe dintre modelele culturale admirate de intelectualitatea românească  de vreo 200 de ani încoace s-au dovedit  excentrice şi păguboase. Nu înţeleg ce regretă atât de mult românii care nu vor să se ştie să sunt români la ceilalţi. Poate că sunt doar incapabili să-şi depăşească grave complexe de inferioritate.

  “... pentru un ţăran român, nu există îndoială, el crede firesc...”

“Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprii. tinerii au reacţionat împotriva curentului de acum zece- doisprezece ani, pornit de la “Gândirea” şi “Ideea europeană” (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; [...]) care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic”, în artă şi în gândire şi încercase cea dintâi filosofie ortodoxã prin crearea tipologiei românesti. Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spiritualã, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei, relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol.[...]   Acei care disperează de destinul de a se fi născut români, judecă strâmb meritele şi defectele poporului. Ei vor problematică, îndoială, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala şi despre eroi are o concepţie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual credinţa şi îndoiala au valoare filosofică, deschid căile meditaţiei prin “probleme”; pentru un ţăran român, nu există îndoială, el crede firesc (“aşa cum curg apele sau cresc florile”), fără “probleme” (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legătură)”.

Intelectualul, de atâta cultură occidentală, cade în îndoială şi pierde firescul credinţei ţăranului român, pierzându-şi astfel liniştea şi respectul pentru spiritualitatea şi cultura poporului să . Sigur că Mircea Eliade idealizează ţăranul român sau se referă la un tip de ţăran român pe cale de dispariţie. Eu una cred că în prezent nici nu mai există ţăran român, dar asta nu mă aruncă în disperare şi negare a românilor de azi, indiferent cum sunt ei. Să trăiască domnul Caragiale, că ne-a învăţat să facem haz de necaz şi să nu pierim din cauza deznădejdii de a trăi într-o lume imperfectă.  Duhul lui Caragiale pluteşte pe deasupra României de azi şi zâmbeşte! Nu se aştepta la nimic mai bun de la noi. Era realist şi seren în felul său. Îl opun pe Nenea Iancu tuturor disperaţilor şi dezgustaţilor de românism. Să trăiască neica Trahanache pentru că nu-şi pierdea calmul şi nici umorul! Să trăiască biata Coana Joiţica pentru că încă îi mai păsa ce crede opinia publică! Unde eşti tu, Caţavencule,  şi tu, neică Farfuridi cu umbra ta, Brânzovenescu?  Voi ne-aţi învăţat să primim cu răbdare şi calm neputinţele şi păcatele oamenilor, fie ei şi politici! Şi să râdem, că aşa e lumea, iar românii nu sunt nici mai buni şi nici mai răi decat ea. Întrebarea pe care mi-o pun este : Mai sunt români care să încerce să se ridice deasupra acestei lumi trecătoare, fără să-şi piardă cumpătul şi ţinta? Mai sunt!

 "a fi aşa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a “spiritualităţii” poporului."

“   Intelectualii au despre eroi o concepţie morală sau magică; şi într-un caz, şi în altul, ei judecă individualist, iar la limită, demoniac. Am arătat altădată ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred şi despre personagiile biblice şi apostolice, că trăiesc într-un rai ca un plai românesc, că gândesc la nevoile lor, familiale, ca şi în viaţă, coboară pe pământ în ceasuri grele, stau de vorbă cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii, aşa cum sunt înţeleşi de popor şi eroii aşa cum sunt închipuiţi de intelectualii tineri – nu au nimic – de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dă viaţa asociată, ceilalţi concep un eroism etic, de probleme, de drame şi conflicte.

  Apoi, tinerii intelectuali judecă totdeauna un popor prin ce creează, nu-l judecă prin ceea ce este, prin supravieţuirea lui. A “crea” este o concepţie individualistă; a fi aşa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a “spiritualităţii” poporului. În concepţia poporului, nimic nu se creează, nimic nu se face; lucrurile vin şi pleacă, lucrurile se întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o rezolva aici. Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevãrat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele, sau le putem ignora, pur şi simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace – să ne fie ruşine că ne-am născut români, numai pentru simplul motiv că nu găsim în valenţele româneşti ceea ce vrea Chestov sau Dostoiewski.”

 [Vremea, an VI, 1933, Septembrie 10, nr. 304, p. 6]

A fi aşa cum a lăsat Dumnezeu: român şi ortodox, te apără, popor român, de a te ruşina de tine însuţi. Singura ta grijă să fie de a rămâne creştin în toate creaţiile şi actele vieţii tale şi nu vei cunoaşte ruşinea, garantat. Pentru că păcate avem toţi, indiferent de naţionalitate, iar dacă vrem să nu ne fie ruşine că suntem români  nu trebuie decât să-L urmăm pe Hristos în Biserica noastră Ortodoxă strămoşească, unde să ne aducem aminte că Dumnezeu a lăsat aşa, ca unii să fie de un neam şi alţii de altul, pentru că Dumnezeu iubeşte diversitatea Creaţiei şi frumuseţea dumnezeiască în lume este asociata cu diversitatea. Nimănui nu-i plac copiile, fie şi după modele celebre.