Fiul Risipitor
(3 februarie 1991)
În numele Tatălui, al Fiului şi al
Sfântului Duh.
Ce
simple şi ce reţinute sunt cuvintele prin care Sfânta Evanghelie descrie
această crudă respingere a tatălui său şi pregătirile de plecare către ţara îndepărtată şi străină! “Tată, dă-mi partea mea de
moştenire!” Oare nu înseamnă aceste cuvinte: “Tată, nu pot să aştept până la
moartea ta! Tu eşti încă în putere, iar eu sunt tânăr, acum vreau să culeg
roadele vieţii tale, ale muncii tale; mai târziu ele vor fi trecute. Hai să
ajunem la o înţelegere: pentru mine tu eşti mort: dă-mi ceea ce-mi va aparţine
după moartea ta şi voi pleca, voi trăi viaţa pe care mi-am ales-o”.
Aceasta au intenţionat
să spună cuvintele tânărului cu adevărat; dar nu este acesta oare modul în
care Îl tratăm pe Dumnezeu şi darurile
Lui? Atâta timp cât suntem cu El, avem de la El toate lucrurile, dar ne simţim
constrânşi de prezenţa Sa, ne simţim limitaţi de regulile inevitabile ale casei
Sale: El aşteaptă de la noi integritate şi adevăr. El aşteaptă de la noi să
învăţăm de la El ce înseamnă să iubeşti cu toată mintea, cu toată inima, cu
toată puterea ta şi cu toată fiinţa ta – şi aceasta este prea mult pentru noi.
Noi luăm toate darurile Lui şi ne întoarcem de la El ca să folosim aceste
daruri în folosul nostru şi numai al nostru, fără să-I dăm înapoi nimic lui
Dumnezeu sau oricui altcuiva.
Noi toţi, fără nicio excepţie, dar în
diferite grade, ascultăm cruda, înşelătoarea întrebare a lui satan către
Hristos în pustie! Ai puterea să o faci – preschimbă pietrele acestea în pâine;
Tu eşti Fiul lui Dumnezeu – foloseşte ceea ce Dumnezeu ţi-a dat, înţelepciunea,
puterea, foloseşte-le în avantajul Tău! De ce să-ţi iroseşti timpul până ce vei
fi prea bătrân?... Nu este aceasta o imagine a propriei noastre comportări?
Şi atunci, tânărul
pleacă de acasă, pleacă spre o ţară îndepărtată, o ţară care nu este a lui
Dumnezeu, o ţară care L-a respins pe Dumnezeu, a renunţat la Dumnezeu, Care a
fost trădat pentru chiar vrăjmaşul Său, o ţară în care nu este nici un loc
pentru El. Şi tânărul trăieşte în acord cu regulile acestei ţări şi cu
dorinţele inimii sale. Şi atunci vine foametea.
Acum, ne întoarcem,
purtând cu noi darurile lui Dumnezeu; şi trăim într-o ţară
care ne este de asemenea străină; trăim într-o lume care este făcută de om, nu
de Dumnezeu, sau, mai degrabă, făcută de Dumnezeu şi deformată de om. Ce fel de foamete vine peste noi? Suntem
bogaţi, suntem în siguranţă, avem tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu şi continuă să
ne dea – numai că noi nu ne dăm seama de tot ce ne dă, în timp ce irosim darurile. Dar ce este această foamete care
vine peste noi? Conştientizarea de care Hristos vorbeşte în prima fericire: “Fericiţi
cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor…”.Cine sunt cei săraci
cu duhul? Săracii cu duhul sunt cei care au înţeles, şi înteleg zi de zi, pe
parcursul întregii lor vieţi, că ei nu au nicio existenţă, numai că Dumnezeu ne
vrea în fiinţă; noi nu avem viaţă deloc în afara vieţii pe care Dumnezeu o
toarnă în noi, suflarea Lui, suflarea vieţii. Şi suntem atât de bogaţi pentru
că Dumnezeu ni s-a revelat, ne-a revelat Cine este El; putem să-L iubim, să-L
cunoaştem, să-L adorăm, să-L slujim, să-L imităm, pentru că El a devenit om şi
ne-a arătat ce poate fi un om. El ne-a dat toată inteligenţa, o inimă, o
voinţă, un trup, lumea dimprejurul nostru, oamenii de lângă noi, relaţiile pe
care le avem – toate acestea sunt de fapt ale lui Dumnezeu, pentru că noi nu le
putem face, noi nu putem forţa pe nimeni să ne iubească, şi totuşi, avem
prieteni şi oameni care ne iubesc. Nu putem fi siguri de mintea noastră: în
orice clipă un atac cerebral poate distruge cea mai strălucită minte; sunt
momente în care vrem să răspundem unei nevoi, unei suferinţe – şi inima noastră
este de piatră: numai Dumnezeu poate să-I dea viaţă! Oscilăm între bine şi rău
– numai Dumnezeu ne poate întări voinţa; şi aşa mai departe.
Dacă ne-am da seama de toate acestea,
atunci am înţelege că suntem cu totul nevoiaşi: nu suntem nimic, nu avem nimic,
şi totuşi, ce bogaţi suntem: săraci fiind, suntem dăruiţi cu toate darurile lui
Dumnezeu; deşi L-am trădat iar şi iar, ne-am întors de la El iar şi iar, încă
suntem iubiţi de El; într-adevăr, “fericiti cei flămânzi, că ei se vor sătura!”
Dacă ne-am da seama de foamea noastră de adevăratele lucruri, atunci ele ne-ar
veni la îndemână. Dar nu doar pentru că ne este foame; ele vor veni la noi când
vom fi cu totul săraci; suntem iubiţi şi aceasta este Împărăţia lui Dumnezeu,
Împărăţia dragostei: Dumnezeu ne iubeşte. Şi a garantat darul dragostei pentru
fiecare dintre noi. Tânărul se simţea flămând. Se simţea flămând de casa
tatălui său, dar ştia că nu mai are niciun drept să se numească “fiu”: era un
ucigaş! El îi spusese tatălui său: Mori înainte de vreme ca să pot să trăiesc
aşa cum îmi place mie…Şi totuşi se întoarce, pentru că încă îl poate numi pe
omul pe care l-a respins “Tată”.
Şi ce se întâmplă
atunci? Tatăl îl vede de departe venind: şi nu aşteaptă demn să-i cadă la
picioare şi să-şi mărturisească păcatele. Aleargă către el, îl îmbrăţişează! Şi
tânărul se mărturiseşte: Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău – dar în
acel moment tatăl îl opreşte: poate că nu mai eşti vrednic să te numeşti fiul
meu, dar totuşi eşti fiul meu şi nu poţi deveni un năimit în casa tatălui
tău…El cere de la fiu, cum Dumnezeu cere de la noi, să fim conştienţi şi să
creştem până la măsura măreţiei noastre omeneşti: copiii Dumnezeului celui Viu,
chemaţi să fim părtaşii naturii Sale divine, Fiii şi fiicele Sale în Hristos şi
în duhul Sfânt.
Iată ce ne spune această parabolă; iată la
ce trebuie să reflectăm: cum stăm cu aceste teribile, crude, criminale prime
cuvinte ale tânărului?
Şi suntem noi conştienţi
de delincvenţa noastră? Suntem destul de flămânzi încât să ne dăm seama că
trebuie să ne întoarcem Acasă la Singurul Care ne iubeşte şi Care, văzându-ne
căzuţi, încă mai cere de la noi demnitatea de fii ai Săi…
Să reflectăm asupra
acestora! Este încă un pas către ziua în care, plini de pocăinţă, vom veni să
ne mărturisim şi să primim iertare. Şi dacă suntem oneşti în actul pocăinţei
noastre, hotărâţi să ne întoarcem la Dumnezeu, vom fi acasă şi gata să intrăm în Săptămâna Sfântă împreună cu
Hristos Fiul, împreună cu Tatăl Care îşi dă Fiul, împreună cu Maica lui
Dumnezeu Care acceptă moartea pe cruce a Fiului Ei, ca noi să fim salvaţi. Amin
Mitropolitul Antonie de Suroj
