Deseori ne întrebăm pe noi înşine sau unii pe alţii: Cum să mă împac cu condiţia mea de păcătos? Ce
pot face ? Nu pot evita să comit păcate, doar Hristos este fără de
păcat. Nu pot, din lipsa voinţei sau a curajului sau a posibilităţilor,
să mă pocăiesc cu adevărat când săvârşesc un păcat sau în general, că am
o condiţie păcătoasă. Ce-mi mai rămâne? Sunt chinuit, lupt ca unul ce
se îneacă şi nu văd nicio soluţie.
Este un cuvânt spus odată de un stareţ rus, unul dintre Bătrânii de la Optina, către un vizitator:
« Nimeni
nu poate trăi fără păcat, puţini ştiu cum să se pocăiască astfel încât
păcatele lor să fie curăţate şi sufletele să le rămână albe ca lâna. Dar
este un singur lucru pe care îl putem face noi toţi: când nu putem nici
să evităm păcatul, nici să ne pocăim cu adevărat, putem purta povara
păcatului, s-o purtăm cu răbdare, s-o purtăm cu durere, s-o purtăm fără
să facem ceva pentru a evita suferinţa şi agonia lui, s-o purtăm aşa cum
se poartă o cruce – nu crucea lui Hristos, nu crucea adevăratului
ucenic, ci crucea tâlharului care a fost răstignit lângă El.
Nu a spus tâlharul tovarăşului său care blasfemia pe Domnul: “ Noi
suferim pentru că am săvârşit păcate; El îndură suferinţe fără de
păcat...Şi lui, pentru că a acceptat pedeapsa, suferinţa, agonia,
consecinţele răului săvârşit, consecinţele faptului de a fi omul care
era, Hristos i-a spus: “Astăzi vei fi cu Mine în Rai...”?
Îmi
amintesc viaţa unuia dintre sfinţi, povestea unuia care a venit la el
şi i-a spus că a trăit o viaţă plină de răutăţi, impură, nevrednică atât
de Dumnezeu, cât şi de el însuşi, şi apoi s-a pocăit, a respins tot
răul făcut şi, totuşi, a rămas în puterea acelui rău. Şi sfântul i-a
spus: “A fost o vreme în care ai sorbit
cu încântare toată această mizerie; acum îţi dai seama că e murdărie şi
simţi că te îneci de oroare şi dezgust. Ia aceasta ca o răsplată a
trecutului tău şi rabdă...”
Aceasta
o putem face fiecare dintre noi: să îndurăm consecinţele păcatelor, să
îndurăm robia noastră cu răbdare, cu smerenie, cu inima înfrântă, nu cu
indiferenţă, nu ca şi cum, dacă am fost abandonaţi de Dumnezeu
păcatului nostru, de ce să nu păcătuim? Ci primind-o aceasta ca pe o
percepţie tămăduitoare a păcatului, a ceea ce păcatul ne-a făcut, a
ororii păcatului. Şi dacă îndurăm cu răbdare, va veni o zi în care
respingerea noastră lăuntrică a păcatului va da roade şi când ni se va
da libertatea de păcat.
Aşa că, dacă putem, în toate modurile în care putem, să evităm păcatul de orice fel, chiar
şi acele păcate care par lipsite de importanţă, pentru că până şi cea
mai mică fisură într-un dig va duce, mai devreme sau mai târziu, la
distrugerea lui. Dacă putem, să ne pocăim cu adevărat, adică să ne întoarcem deplin de la trecutul nostru [de păcat la o viaţă curată,] într-un act eroic, de voinţă. ; dar dacă nu putem face nici una din cele două, atunci să purtăm smerit şi răbdător toată suferinţa şi toate urmările păcatului.
Şi
această atitudine va fi şi ea odată răsplătită de Domnul Care, în viaţa
lui Moise, păstrată de tradiţia populară, ca răspuns dat îngerilor Săi
la întrebarea: “Cât vei mai răbda păcatele lor” – păcatele evreilor în
pustie - , a răspuns: “ Îi voi arunca de la Mine când mulţimea păcatelor lor va covârşi mulţimea suferinţelor lor”.
Să acceptăm aşadar, suferinţa, chiar dacă nu o putem oferi ca suferinţă fără de pată. Amin.”
Mitropolitul Antonie de Suroj – Cum pot răbda condiţia mea păcătoasă? (1984)
Icoana : http://ro.orthodoxwiki.org/Icoana_%C3%8En%C4%83l%C5%A3%C4%83rii
