"The King's Speech"(2010)

I’ve just seen the most touching movie of my entire life and it is “ The King’s speech”, a British one! It confirms my all time long admiration for British work and activities, culture and customs,  language and music, etc. I just love Great Britain, London, British literature and British actors. I won’t make a list just right now because I don’t want to lose the point: Colin Firth and the “ The King”s speech”. So, first of all, I’m a monarchist in a world in which people believe in democracy. I firmly believe that as we have only one God, we must have only one ruler, a king, a person which knows what value has the word ‘duty”, which is educated to serve the people, to respect and love his nation and to sacrifice f or it. Please, don’t tell me that a president is such a kind of person, cause I can’t believe you.

 Tom Hopper’s movie starts in a way that made me cry of despair: I’ve never felt such an emphaty with someone put in a horrible situation and I honestly believe that it takes a lot of courage to survive after such a public humiliation( in front of a stadium full of people). I see a man, his heart beating with such a force that almost broke his chest, able to leave the place in all the pieces of his being. I’ve never admirread a man like I admired Bertie. Can you imagine a man who don’t want to be a king even when his relatives and friends told him that he must? Can you imagine a man with such a morality? And can you imagine him striving to rise up to the height of this call: being the king  which has to replace the charming David, loved by the people, that so easy judge the surface to be the truth?

O.K. I was conquered by the real King George VI, by his wife, Queen Elisabeth, and by their daughters, Elisabeth and Margaret. The image of the happy royal family seduced me. I even accepted Helen Bonham Carter, which is not one of my favorite actress, for this part as the loving, suporting wife of Bertie. Knowing how hard is to mentain a loving relationship, I am quite impressed by them. I’ve seen a documentary film on King George VI and I know that the movie doesn’t lie. I found out that they were religious people and I understood everything. Remember the family of the Martyr Tzar Nikolaj  and you will see the power of the Christian faith.

My favorite scenes: Bertie crying and telling his wife that he doesn’t want to be a king; Bertie leaving the Radio broadcast studio and received by everybody with love and respect, King George and his daughters saluting him with all the etiquette required at the royal court.

"Cuvinte vii"

Nimeni nu se mântuieşte singur...

Singurătatea şi mântuirea prin aproapele

În această viaţă, dacă trăieşti singur, eşti pierdut. Dacă trăieşti în comunitate, eşti câştigat ! Pentru că singurătatea te izolează, te face neputincios, împiedică duhul tău să se bucure de bunătăţile lumii acesteia, în special de cele ale vieţii spirituale. Pe când viaţa în comunitate te salvează în multe împrejurări grele.

Cea mai tragică postură a omului este singurătatea, izolarea lui totală. Sfântul Ciprian spune aşa : « Fiecare cade singur. Dar ne mântuim în comunitate, în comunitatea Bisericii ! ». Ne purtăm slăbiciunile unii altora şi aşa mergem spre mântuire. Nimeni nu se mântuieşte singur, nici credinciosul, nici preotul, nici monahul.

Toţi ne mântuim în comunitate, în Biserica lui Hristos şi fiecare este răspunzător pentru celălalt. Dacă cineva este slab, ia-i sarcina şi du-i-o tu. Dacă tu eşti slab, roagă pe cineva să-ţi ia sarcina. În felul acesta, uniţi în rugăciune şi în fapte bune, vom ajunge la slăvita Înviere a Mântuitorului, ca să viem cu El şi sa vedem lumina cea cerească.

Rugăciunea pentru aproapele

Mare lucru este dragostea de prieten. Cunoaştem fiecare ce înseamnă adevărata prietenie. Dacă te rogi pentru cineva, Dumnezeu îl mântuieşte pe acela pentru că vede dragostea ta pentru el. De aceea, Sf. Ap. Iacob spune : « Rugaţi-vă unul pentru altul ! », pentru că mult poate rugăciunea credinciosului în faţa lui Dumnezeu,  Şi cine a întors pe cineva de la păcat prin rugăciunea lui, mare drept şi-a câştigat în Împărăţia Cerurilor. De aceea, Biserica instituie această rugăciune de mijlocire pentru aproapele.

Hristos – adâncul sufletului omenesc

Să nu judecăm niciodată pe ceilalţi, să nu facem diferenţe între cei buni şi cei răi, pentru că niciodată nu ştim ce este în sufletul omului, numai Dumnezeu cunoaşte sufletul omului. Că poate a fost ceva  în viaţa acelui om, o frustrare, poate ascunde o rană prin agresivitatea lui şi tu nu ştii nimic...

Biserica totdeauna caută în om ce este bun, tot ce constituie fondul bun originar, creştin, ortodox. Faţă de psihologia abisală modernă, Biserica cercetează adâncul sufletului nostru prin preoţi, prin spovedanie, prin discuţii de la suflet la suflet. Sfinţii Părinţi au instituit reguluile spovedaniei, au cercetat adâncurile sufletului omenesc până în cele mai mici amănunte ale lui şi au alcătuit întrebări privind regula spovedaniei. De aceea Biserica trece dincolo de stratul superficial al culturii, al educaţiei, care poate să aibă resurse în adânc sau nu, dincolo de teorii, de calcule, de justificarea faptelor noastre bune sau rele şi merge în adâncul duhovnicesc al sufletului nostru.

Dincolo de « monstrul » din adâncul sufletului nostru, când suntem cu conştiinţa încărcată de păcate, dincolo de faptele noastre rele, Îl regăsim pe Iisus Hristos. [...] Aceasta este cea mai adâncă, cea mai abisală introspecţie pe care o facem în inima noastră : să-L găsim pe Dumnezeu în noi. Şi atunci, regăsindu-L pe Dumnezeu în noi şi întorcându-ne spre El cu toată inima noastră şi cu mintea noastră, ajungem la rugăciunea pentru noi şi pentru ceilalţi.

Părintele Gheorghe Calciu, « Cuvinte vii », Editura Bonifaciu, 2009.

Foto: http://apologeticum.wordpress.com/2009/09/12/ne-apropiem-de-sfarsit-extras-din-noua-carte-parintele-gheorghe-calciu-cuvinte-vii/

Părintele mărturisitor Gheorghe Calciu

Aiud – religie şi cultură

- După Casimcă, unde aţi fost?

- La Aiud, unde am stat până la eliberare, în `63.

-Aţi stat tot timpul numai în Zarcă?

- Da. De fapt, la început m-au dus pe celular. La scurt timp ne-au scos la clubul acela de autocritică. Mie îmi părea bine că ne-au dus acolo, că mai citeam ziare, cărţi...În rest, nu mă interesa ce spuneau ăia; câteodată, rar, mai căscam gura. Era acolo un individ care conducea demascările şi după vreo două săptămâni, mi se pare, îmi spune: “Să-ţi pregăteşti autoanaliza.”

- Analiza asta ce viza, ca legionarii să se autoponegrească?

-Da, sigur. Îi zic: “Ce autoanaliză să-mi pregătesc, domnule? Eu mi-am făcut demascarea la Piteşti, şi dumneata mă pui aici la jocul acesta? Ce să-ţi spun dumitale, că voi nu faceţi nimic faţă de ce a fost la Piteşti.! Eu nu am nimic de spus şi nu mă interesează nimic!”. Drept urmare, după o săptămână m-au dus la Zarcă, unde erau trimişi toţi “refractarii” şi unde am rămas doi-trei ani, până la eliberare.

- Şi cu cei care acceptau autoanaliza ce se întâmpla?

- Rămâneau pe celular şi aveau parte de un tratament mai puţin sever. Apoi erau scoşi la cluburile de reeducare. Nu mai era reeducare violentă ca la Piteşti, ci una perfidă...

- Adică?

- În sensul că oameni care la Piteşti sau la Gherla au fost bătuţi, au ajuns până la pragul nebuniei şi n-au cedat, când s-a schimbat sistemul de reeducare, când a venit Securitatea şi le-a promis: “Vă dăm libertate. Renunţaţi! Ce-i fanatismul ăsta? Uite, domnule, te duci afară, munceşti, te însori, mănânci, bei!”, au cedat la asta. Au rezistat la tortură şi n-au rezistat la această ispită. Cântecul sirenei! N-au rezistat. Doar cei care s-au legat cu lanţuri, ca Ulise, chiar dacă sirena i-a ispitit, au rămas mai departe în corabie. Pe când cei care nu s-au legat, au căzut. Astea sunt marile ispite. Aşa se întâmplă şi acum.

- Ce ne puteţi spune despre perioada aceasta de la Aiud?

- Pot să spun că Dumnezeu m-a scutit de orice apăsare...

- Apăsare în ce sens?

- Păi, nu m-au mai obligat la acte de refuz, nu m-au mai supus la teroare, adică nu m-am mai simţit presat. Pentru că m-au scos din celular şi m-au dus la Zarcă. Iar la Zarcă am stat între oameni aşa de buni, ca părintele Beju, părintele Grebenea...Profesorul Manu, care era la vreo trei celule mai încolo de noi, făcea lecţii de engleză şi de istorie a Americii, pe care ni le transmitea şi nouă. Acolo am citit şi articolele lui Mircea Nicolau, transmise tot aşa, prin morse sau pe săpun.

- Ce fel de articole erau?

- Tot felul de articole filosofice.

- Deci domnul Nicolau era o personalitate cunoscută şi cu atitudine.

- Sigur, doar fusese luat la Zarcă! Tot acolo, Părintele Stăniloae a ţinut o conferinţă despre icoană. Ascultătorii notau pe săpun. Unii notau ceva, alţii altceva, ca la urmă să poată reface întregul. Apoi cineva din celula lor a bătut-o prin morse şi aşa am auzit-o toţi. Nicăieri după aceea, citind diferite studii teologice, n-am mai întâlnit o expunere aşa succintă şi esenţială. Părintele spunea că sfântul din icoană este chipul lui Dumnezeu, dar un chip al lui Dumnezeu nu întunecat, ca al nostru, ci luminos. Deci când noi ne închinăm sfântului, ne închinăm de fapt chipului lui Dumnezeu din el. Şi orice s-ar întâmpla cu icoana – dacă arde, de pildă – chipul lui Dumnezeu rămâne în ea intact. Nu mai ţin minte exact, însă a fost ceva extraordinar... Părintele nu ţinea numai conferinţe religioase. Odată, vorbind despre doctrine, a afirmt că mai uşor îi poţi converti la credinţă pe comunişti decât pe liber-cugetători, pentru că ei cred cel puţin în existenţa materiei şi deci nu trebuie să facă decât un singur pas. Pe când liber-cugetătorii nu cred nici în materie, nici în duh. Aici n-am fost de acord cu părintele Stăniloae. Nu poţi să-i converteşti pe comunişti, fiindcă sunt îndrăciţi.”

Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Ed Christiana, Bucureşti, 2007, pag. 67-69.

“- Activitatea asta spirituală colectivă, să zic aşa, pe lângă faptul că v-a dat o preocupare, v-a şi unit sufleteşte, v-a ajutat să vă menţineţi crezul?

- Sigur că da.

- Cum era viaţă duhovnicească la Aiud în această perioadă? Părintele Iustin Pârvu spune despre generaţia care a supravieţuit temniţelor că: “Noi am fost înfrânţi, de fapt, când am ieşit din închisoare, fiindcă nu ne-am putut menţine la acelaşi nivel duhovnicesc.” Sunteţi de acord?

- Sigur că da. Fără discuţie. Pe urmă ne-am împrăştiat[...] la Aiud am stat o vreme cu părintele Tudor Beju. Eram la Zarcă şi a fost adus de la mină părintele Beju, care era foarte bolnav. Fusese operat pentru că avea probleme mari cu intestinele[...] Ei, părintele Beju a fost pentru mine de un mare ajutor spiritual. Era foarte credincios. Fusese la Baia- Sprie şi participase la toate slujbele, la toate acţiunile de acolo.

- În ce perioada l-aţi cunoscut la Aiud?

- Era prin 1961. Se desfiinţare mina şi el a fost adus în Zarca Aiudului. Pentru mine a fost un reviriment spiritual extraordinar. Acum, sigur, trecusem prin Piteşti, se terminase toată experienţa aceea, fusesem la Casimca, acolo, cu Costache şi Marcel, dar încă mai aveam în mine destule dureri şi destule nedumeriri. Şi părintele Beju a venit imediat şi a început să facă slujbe, să propovăduiască pe Dumnezeu. Era o celulă mică, cu şase oameni. Toţi eram credincioşi. Dar el a adus această revigorare a credinţei şi chiar a început să slujească. Făcea Liturghia sau Vecernia sau Utrenia, mai avea şi nişte Împărtăşanie pusă în cămaşă...

- Cum făcea Liturghia, cam care erau etapele?

- În general, făcea rar Liturghia. El stătea pe pat, noi stăteam la locurile noastre sau ne plimbam., ca să pară pentru cel ce ne supraveghea că facem cele obişnuite ale celulei. În acest timp îl ascultam pe părintele, care spunea ce ştia pe de rost din Liturghie.. Ascultam, ne plimbam şi răspundeam cu voce joasă “Doamne miluieşte” sau ce trebuia. Apoi făcea Împărtăşania cu ceea ce avea în cutele cămăşii. Scotea o fărâmă foarte mică, pe care o sfărâma şi mai tare, ca să ne putem împărtăşi toţi. Şi dincolo de încurajarea pe care ne-a adus-o, harul Sfintei Împărtăşanii a întărit foarte mult sufletul nostru.

- Vă şi spovedeaţi, nu?

- Da, sigur că da. Tot aşa: el stătea pe marginea patului şi noi la fel, ca şi cum am fi stat de vorbă între noi. Pentru că eram supravegheaţi, eram la Zarcă. Totuşi, odată am fost prinşi de gardian. Adică el a intrat brusc în celulă şi şi-a dat seama că e o slujbă şi l-a pedepsit pe părintele Beju, care venise deja cu un dosar de la mină. Noi n-am fost pedepsiţi. Iar părintele Beju, după ce şi-a terminat pedeapsa la izolare – cred că a stat şapte zile – nu-mi mai amintesc exact – s-a întors mai senin şi mai curajos. Pe urmă ne-au lăsat în pace. Ne mai prindeau uneori, dar nu ne mai făceau nimic.

- Cât aţi stat cu părintele Beju?

- Cam un an. După eliberare nu ştiu ce i s-a mai întâmplat. I-am pierdut complet urma. Mai târziu am aflat că ar fi murit...

- În perioada asta, v-au mai chemat pentru activităţi de reeducare?

- Nu, pentru că eu am fost eliberat exact înainte de a începe să-i scoată şi pe cei de la Zarcă la filme şi la alte lucruri de astea, la adunări generale în care se vorbea despre “copiii voştri care vă aşteaptă cu ochii plini de lacrimi să vă eliberaţi!”...”

Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Ed Christiana, Bucureşti, 2007, pag. 70-71

Predica sfântului Nicolae Velimirovici

Când Preasfânta Fecioară Maria a împlinit vârsta de trei ani, sfinţii ei părinţi, Iachim şi Ana, au dus-o din Nazareth ca să se consacre slujirii lui Dumnezeu aşa cum promiseseră. Era o călătorie de trei zile din Nazareth la Ierusalim, dar călătorind ca să împlinească o lucrare plăcută lui Dumnezeu, această călătorie nu le-a fost grea. Multe rude ale lui Ioachim şi Ana se strânseseră în Ierusalim ca să ia parte la acest eveniment, la care şi nevăzuţii îngeri ai lui Dumnezeu erau prezenţi. Procesiunea era condusă de fecioare purtând lumânări aprinse în mâini; urma Sfânta Fecioară, încadrată de o parte de mama sa, iar de cealalta, de tatăl său. Fecioara era înveşmântată în haine măreţe şi împodobită, cum se cuvenea “Fiicei Împăratului şi Miresei lui Dumnezeu”(Psalmul 45, 13-15) În urma lor veneau multe rude şi mulţi prieteni, cu  lumânări aprinse în mâini. Cincisprezece trepte duceau la Templu. Ioachim şi Ana au ridicat-o pe Fecioară pe prima treaptă, apoi ea singură a suit repede până în vârful scării, unde a fost întâmpinată de Marele Preot Zaharia, care urma să devină tatăl Sf. Ioan Înaintemergătorul. Prinzând-o de mâini, a condus-o nu numai în Templu, ci chiar în “Sfânta Sfintelor”, cel mai sfânt dintre locurile sfinte, în care nimeni altcineva nu intra decât Marele Preot, şi acesta numai o dată pe an. Sf. Teofilact al Ohridei spune că Zaharia “era afară şi era posedat de Dumnezeu” când a condus-o pe Fecioară în cel mai sfânt loc din Templu, în spatele celei de-a doua cortine – altfel fapta sa nu poate fi explicată.

Părinţii Mariei au oferit apoi sacrificii Domnului conform Legii, au primit binecuvânţările preoţilor şi s-au întors acasă. Preasfânta Fecioara a rămas la Templu şi a locuit acolo  nouă ani întregi. Cât au fost în viaţă, părinţii au vizitat-o deseori, mai ales Dreapta Ana. Când Domnul i-a chemat pe părinţi din această lume, Preasfânta Fecioară a rămas orfană şi nu voia să părăsescă Templul până la moarte sau până la căsătorie. Pentru că aceasta era împotriva Legii lui Israel, ea a fost dată Sf. Iosif, ruda sa din Nazareth, după ce a împlinit 12 ani. Ca fecioară logodită, ea putea să trăiască în feciorie şi astfel să-şi împlinească dorinţa şi  să satisfacă formal şi Legea, căci nu se pomenea atunci în Israel ca fecioarele să jure feciorie până la moarte. Preasfânta Fecioară Maria a fost prima dintre fecioarele consacrate pe viaţa, prima dintre miile si miile de feciori şi fecioare care i-au urmat Ei în Biserica lui Hristos. Sursa: http://www.johnsanidopoulos.com/2010/11/entry-into-temple-of-most-holy.html

Vezi: 
Nevointa trupească stă în împlinirea trupească a poruncilor evanghelice. Aici intră: împărţirea milosteniei materiale, primirea de străini, împăr­tăşirea de feluritele nevoi si suferinţe ale omenirii nevoiaşe si suferinde. Aici intră întreaga înţelepciune [fecioria] a trupului, înfrânarea de la mânie, de la răsfăţ, de la distracţii şi răspândire, de la batjocorirea şi judecarea aproapelui, de la toate cuvintele prin care se vădeşte răutatea şi necurăţia inimii. Aici intră postirea, privegherea, cântarea psalmilor, plecarea genunchilor, starea în picioare la ru­găciunea din biserică şi din chilie. Aici intră ascultările mănăstireşti si celelalte nevoinţe dinafară.Continuare la:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/

Confesiune

Am participat la Sfânta Liturghie azi, când prăznuim Intrarea Maicii Domnului în biserică. Am fost la biserica “Sf. Vineri”, de care mă leagă multe amintiri.  Dar sufletul meu a fost în cea mai mare parte a slujbei indiferent, mort. Am cântat axioanele, Heruvicul şi altele. Dar a fost doar un reflex, obişnuinta atâtor ani(14) de când merg la biserică. M-a mişcat un singur moment: când strana a cântat Maicii Domnului o cântare  umilă : ” Sfântă Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”. Am apreciat Axionul praznical interpretat de conducătorul stranei. În rest, moarte.  În drum spre casă mi-am amintit brusc de duhovnicul meu, de Părintele meu duhovnicesc şi am simtit o puternică durere împletită cu o adâncă dragoste faţă de acest om sfinţit care nu m-a minţit niciodată,nu m-a învăluit în sentimentalisme ieftine, pentru că nu-i stă în fire, ci a încercat timp de 7 ani să mă ajute să mă curăţ de blestemata mea mândrie. Este persoana care cred că s-a rugat cel mai mult pentru mine în această viaţă. Numai ruşinea mă împiedică să alerg la Sfinţia Sa şi să caut ajutor.  Cunoscuţii mei ştiu prea bine la cine mă refer, dar nu vreau să-i dezvălui numele şi altora, pentru că nu suport să ştie şi alţii că îl fac de ruşine în aceste groaznice zile ale vieţii mele.  Să mă ierte Domnul măcar  pentru lacrimile pe care le vărs şi pentru rugăciunile lui.
S-a citit azi din Sfânta Evanghelie de la Luca pericopa[De ce a randuit Sfanta Biserica sa se citeasca aceasta istorisire evanghelica in toate praznicile Maicii lui Dumnezeu? Fiindca Maica lui Dumnezeu a adus Dumnezeu-Omului cea mai inalta slujire trupeasca si cea mai inalta slujire a duhului, pazind toate graiurile Lui in inima sa (Lc. 2, 51), tot ce s-a intamplat cu El din copilaria Lui si tot ce Il privea, punandu-le in inima sa (Lc. 2, 19).  Vezi :Cuvant de invatatura al Sf. Ignatie Briancianinov la pericopa evanghelica care se citeste in toate praznicele Maicii lui Dumnezeu: Marta si Maria – cele doua lucrari la care suntem chemati;http://www.cuvantul-ortodox.ro/]
care pune în oglindă pe Marta şi Maria, surorile ce-i slujeau Mântuitorului fiecare în alt chip: una cu lucrarea practică, cealaltă cu lucrarea contemplativă. Dar eu, oare ce fel de lucrare mai fac? Cu trupul, neputincioasă, trândavă, cu duhul, leneşă, reticentă la rugăciune şi la citire şi meditaţie. Nicio lucrare! Prilej de adâncă mâhnire şi recunoaştere a neputinţei şi relei voinţe care mă stăpânesc. Când oare mă voi îndrepta, măcar cu duhul, dacă cu trupul mai nimic nu mai pot face? A sosit vremea Mariei în viaţa mea, iar eu o risipesc jeluindu-mă că nu pot să lucrez cum vreau eu.

Mereu am invidiat-o pe Maria, iar acum, când mi se deschide calea rugăciunii, i-am întors spatele şi m-am refugiat în deznădejdea găunoasă care mi-a paralizat orice voinţă sănătoasă.

Interview with the youngest daughter of the New Confessor Mircea Vulcănescu

“My father was deeply faithful and he didn’t like to show it”

I would ask you to tell us some of the memories from your wonderful childhood spent together with a father like Mircea Vulcănescu. Which was the religious climate in your family?

Since childhood I had more than respect, rather a warm love for God, due to my mother, which helped us to go to the church, and to my father, which gave us a living  example. For at Easter father Daiculescu from the Mântuleasa church that we belong, asked my father to be one of the persons which carried the Holy Epitaph. There is a photo with me father when he was young, dressed as a priest, cause he really wanted to became a priest, he was a very religious man.

His life took another course and, being twice married, I believe he renounced to this thing. His first wife was more exigent and he had our eldest sister, Viorica, Vivi, and then they separated. My father was younger than his first wife, Anina Pogoneanu, which was  a philosophy teacher at The Central School and her parents said she deserved more than a simple  clerk/ jack-in-office. The nice thing is that the mother of my eldest sister made peace with us and we maintained a very good relationship.

My father was deeply religious and he didn’t like to show it. My grandfather was very  just  and he was very much respected for his honesty. My grandmother was very religious and taught us to go to the church, to receive the Holy Eucharist, just like my mother.

Do you have any childhood memory about your father, one which was engraved in your soul?

I remember how he used to take us in his bed and showed us: “this is the highest mountain, the Everest”, and he lifted his legs together with the quilt or bent his knees and said: “this is the Caraiman”. We practically learned geography on the blankets of our bed. My father had a gift to learn us with a mild spirit and playing, without dispute, ostentation or quarrel. He prized my sister Sandra and he took her very seriously, as she was  much more serious. I used play hooky/truant, being younger, they tolerated me like that. I used to do some pranks and I liked to make them laugh. Afterward, passing through the concentration camp, I lost my ability to do so many jokes, but I think that experience  was useful to me, being in the middle of such variety of mankind, and I had very good examples. The daughter of professor Traşcă, for example, was a model of a especial/remarkable character.

 “It was an honor for me to be under arrest”

Why did they arrest you?

I don’t know why. I know just that it was so and that they thought well.  I’d just finished the college and  I was preparing for the faculty, the architecture, where my father advised me to go, knowing that I had the gift of writing and drawing. He had been in the prison with an architect, D. N. Cantacuzino, and he liked a lot that he had made those vilas in Eforie, at the sea shore, and my father prized him. He lived in an attic, the poor man, and he gave me lessons in drawing so that I might be admitted to the architecture school. I wasn’t admitted. I was erased from the list. At the exam of admission  they didn’t see if I was good or not and I followed a technical school, with the courtesy of the board, because when you are erased from one list, you are compromised in any other place. But there are persons which tolerated my presence and it was still an architecture school. Afterward I had a job in Bucharest.

When did they arrest you?

When I was eighteen years old, in 1952, and I stayed till 1954.

What sustained you more in your resistance?

The fact that my father was supposed to get out in 1954. I used to tell myself that if my father got out in ’54, I got out too. And I got out, but he didn’t...

Did you think about the advice he gave you on Christian patience?

He didn’t emphasise very much this theoretical side, but he had an exaemplary conduct I remember that when he was asked by the priests to carry the Epitaph  I said to myself that he was worthy of that, as they chosed him from an entire district.

What can you tell us on his relationship with Nae Ionescu and D. Gusti?

I think I didn’t met Nae Ionescu. Maybe I was at a meeting and I’ve seen him only once more at a conference, after his imprisonment, but I used to see D. Gusti very often because ha had a kind of orchard in Bucharest, at the main road. And he then asked us to pick cherries and professor Reiner hold the stair for us, and then Mr. and Mrs. Gusti invited us to a great feast.(His wife was a jew and a relative of Mrs. Lupescu[King Carol the second mistress], she was very generous, very discreet and of a special elegance.). I remember with great affection of  professor Reiner too. His wife had been the midwife of the Queen and professor Reiner, which was deaf, sang us.

Do you know by chance to whom your father confessed?[ Who was your father’s confessor?]

My father had a very good friend to whom I think he confessed his sins: father Alecu Popescu from Doamnei Church. He was very discreet with this side of life. After the death of my father, when I went to Aiud[state prison], I took a handful of earth from there and I brought it to Doamnei Church. I went to Aiud years after his death and I asked the grave digger where they used to bury the dead these years and he tried to remember and told me: “Here”. I don’t know if it was true, but I put a cross and many years after  we wanted to take his remains/ bones.

I went there with a friend, Ştefan Fay, which helped us very much, and we tried to find something, but we couldn’t recognize anything. And then we cover the grave again and took only a handful of earth that we brought to father Alecu. Afterward we went as often as we could to the cross.

Where were you when they arrested him?

I was with my sister and my cousin in Câmpulung when I found out that he had been arrested. He had been taken once, in the spring of that year, and brought to the Arsenal, where we saw him daily and brought him food, specially “colivă”, that he liked very much and from which he gave to the others,  too. The examining magistrate understood that these people were blameless and he was then replaced. With the order of the Russians, everything became political. When the trial begun, he was translated to Văcăreşti prison, where we weren’t aloud talking to him more than once a week, when we could bring him some food and clothes. And the guard was a good enough man that time and he felt pity seeing two girls alone there...

The big trial was during the time he was jailed in Văcăreşti and when he received his conviction they transferred him to Aiud, even before the sentence. My sister went to Aiud to see him. I arrived there with my mother after he had died. I think my mother was once, but he asked her not to come anymore. He said: “ This is the hell and I don’t want you to be here.” And then my mother didn’t go anymore. But my sister when she wanted to get married, went there to ask his consent and my father was very impressed that his consent was ashed  even in that state of arrest and told her: “I would give you my consent, just take care and be nice and don’t  upset your mother. And first finish your school.” Because she had another two years  till finishing the college. She went to my father with a sort of nephew who entered and said: “Your daughter is outside”. And he told the guard to call her, for the guest was on one side and the prisoners were on the other side, they couldn’t touch each other. They sent the packages and everything else by intermediary. Then they brought Sandra, tearful, for she stayed outside and she couldn’t see him. It was the last time she saw him. Then she has striven to obey father’s order and to finish the school.

“He is  a model to us and we strive to be worthy of his sacrifice”

Was Mircea Vulcănescu jailed at Jilava too?

Yes, he was. I’ve even been in the cell where he was jailed. When I went there , the cell had straw on the floor and the place was very moist/humid. My father loved the prayer and he learned us to pray. My Lord and the Master of my life... I know it from him. But he didn’t teach us by force. He taught us as if he had shown us some flowers... that’s how he taught us.

Mircea Vulcănescu was an example of a modest living. Where his modesty came from?

He had it within. My father never thought that a poor was less than himself. I know for certain that he gave his clothes to the poor which came at the corner of our street. That’s why he could bear in the prison some physical hardships that are difficult to bear. It was very hard in the prison. There were in prison people who suffer, people who can endure and other people who can’t endure. He devoted himself very much. He used to sleep on the floor, that’s why he fell ill of tuberculosis and died at the age of 48 years. He is  a model to us and we strive to be worthy of his sacrifice.

I was told by a guard from the prison, one who behaved badly with someone and was arrested too and was put in the same cell with me father. When he entered there, he was first scared because my father was so tall, dark and thin. When he got out he told me that my father was the  best person he had ever met, that he  gave him his food and everything he needed in that cell from Aiud. He told me how generous was my father with the little nothing he had. His name was Frăţilă and he had been a policeman. I was  colleague with his daughter at the Folklore Institute. I, in my flickleness, I succeeded in detaching myself and thinking very seldom to  this things.  I mean, these stayed like stones on the bottom of the water and I am floating on the top of them. I say  this is a gift from God so that I don’t become mopish. In all the things I wanted to see only the light side.

What do you think Mircea Vulcănescu wanted to tell us by this words: “Don’t avenge us!”?

My father understood everybody, the one which envied, the one which didn’t want what’s best for you and which has his mental limitations. The vengeance came from a need to express the malice within you, but my father  wasn’t malicious. He was on the battle field. He volunteered and stayed in the North until they asked them back because they said “what does the Department do without its undersecretary?”.

Do you think that the Martyrs from the communist prisons/ concentration camps should be  sanctified?

The most important is to know how to respect them. For we diminished them ofen in a stupid way. Others don’t know how to praise their values and their nations and we depreciate everything. In any case, there were enough young persons which had an elected   life and I think my father was among them. If he made some errors / sins I think they were forgiven.

Which was your opinion on the attempt of the Ellie Weisel Institute to demolish Mircea Vulcănescu’s statue from Bucharest?

First I didn’t know what was all about, but afterward I went there and I told that my father is protected, For, being in a jew district, my father gave them clothes and helped and didn’t persecute them. They understood and backed off. It matters the way you explain things, the spirit with which you fight or defend yourself. I think we may accomplish more things if we were more attentive and wise. To oppose isn’t all.

Do you see  possible a  resurgence of the Romanians?

Yes, if they don’t make enemies. It is something I try to do myself.

Do you have something to blame the Romanian State for?

No, I feel a terrible pity for it. I would have liked to be proud of it.

What Mircea Vulcănescu meant when he  urged us to pray more for the dead?

He probably thought to the forgotten  people...

Inteview taken by the Nun Fotini, printed in “Atitudini” review, no. 35.