It is true that Christ asks a
certain way of life: He doesn’t allow us to speak, to act, not even to think
anything… He is really “demanding”, that’s why He seems sometime
“uncomfortable”. This is the reason why in the Church today, on a Sunday, we
are so few persons to pray, because it seems difficult to some to come here or
to make a confession, to take the Holy Eucharist, to fast, to pray, to give up
some of their possessions for the poor and to sacrifice for their neighbour …
Have you seen the Gadara people? They regretted the pigs more
than the Jews in the desert the meet of the Egyptians and they didn’t know how
to be glad for the cure of the two demonized who became human again that day.
Why do you think that Christ chose the pigs to be “destroyed” deep into the
sea? Because they are the symbol of the filth and mud in which those people
liked to spend their days; symbol of sin, of decline, of “indifference”,
through which He shows us the result of sin and rejection of God, as the Gadara people did.
What about us, my dearly beloved, do
we accept Christ in our hearts or do we reject Him and ask Him to stay apart,
far away from us?... Many people believe in Him just theoretically … that God
is somewhere, we don’t know where… There are people which think that His place
isn’t in our souls and He isn’t interested, they say, in any little thing we do; He doesn’t monitorize any
dirty thought that persists in our mind or heart…they isolate Him in a distant
place, so that He can’t “interfere” in their lives too deeply. Others treat Him like a museum artifact, nicely
displayed in a window, admired from time to time, how rarely it is possible…and
that’s all! It mustn’t be like this! We must ask Christ to enter, not to get
out of our lives! We must call Him to come and stay within us, being convinced
that He knows anyway each bad word we spoke, each dirty thought that stays in
our minds and each condamnable deed we do. That’s why He became flesh an came
to us, to dwelt in our souls and remain there, being always present inside each
of us and wishing to govern our being from within.
Let’s
avoid the sin of the Gadara
people, the sin of thinking that Christ
is not “suitable” for us, even if life
with Him supposes fight, effort and work. It is true He doesn’t have for us
only brakes, holidays and entertainment etc. He calls us to Church: to fast, to
prayer, to charity, to control even our thoughts, not only the deeds, the
words, the eyes and the ears."
(Sebastian,
Bishop of Slatina and Romanaţi)
Uneori, s-ar putea să ni se pară şi
nouă, aşa după cum li s-a părut şi gadarenilor astăzi, că Domnul este „incomod”
sau greu de suportat; că nu ne place sau că ne provoacă pagubă, după cum le-a
provocat şi gadarenilor… Noi să nu procedăm ca aceia, poftindu-L pe Hristos
afară din viaţa noastră, pentru că nu ne convine învăţătura Lui; pentru că nu
ne place că ne pune la metanii, la post, la rugăciune, la milostenie şi alte
fapte nu tocmai lesne de înfăptuit, în loc să facem ceea ce ne stă nouă la
îndemână…
Este adevărat,
Hristos ne cere un anumit mod de viaţă: nu ne îngăduie să vorbim, să înfăptuim,
ba încă nici să gândim orice… El este, într-adevăr, „pretenţios” şi, pentru
aceasta, ne poate părea uneori „incomod”. Este şi motivul pentru care astăzi,
duminica, ne aflăm la biserică la rugăciune aşa de puţini credincioşi, pentru
că li se pare unora greu să vină aici, ori să se spovedească, să se
împărtăşească, să postească, să se roage, să renunţe la o parte din bunurile
lor pentru a le dărui săracilor, să facă milostenie şi să se jertfească pentru
aproapele…
Aţi văzut gadarenii? Au regretat
porcii mai ceva ca evreii în pustie cărnurile egiptenilor (Ieş. 16, 3) şi n-au
ştiut să se bucure de vindecarea celor doi îndrăciţi care au devenit şi ei astăzi
din nou „oameni”. De ce credeţi că a ales Hristos porcii spre a fi „nimiciţi”
în adâncurile mării? Pentru că sunt simbolul mizeriei şi al mocirlei în care le
şi place acelora să petreacă. Al păcatului, adică, al decăderii, al
„nesimţirii”, ca să ne arate nouă unde duce păcatul şi respingerea lui
Dumnezeu, aşa cum L-au respins gadarenii astăzi.
Noi, dragii mei, îl primim pe
Hristos în inima noastră, sau îl respingem şi îl poftim să şadă undeva, cât mai
departe?… Mulţi cred în El aşa, teoretic…Că adică, Dumnezeu este undeva, nu
ştim unde… Sunt oameni care cred că locul lui nu este în sufletul nostru şi nu
îl interesează, spun ei, chiar fiecare lucruşor pe care îl săvârşim noi; nu ne
monitorizează până şi fiecare gând murdar care ne stăruie în minte ori în
inimă… îl izolează undeva departe, pentru a nu Se „lega” prea în amănunt de
viaţa lor. Alţii Îl tratează ca pe o „piesă de muzeu”, frumos expusă într-o
vitrină, admirat din când în când, eventual cât mai rar… şi atât!... Nu trebuie
să fie aşa! Pe Hristos trebuie să-L poftim să intre, nu să iasă din viata
noastră! Trebuie să-L chemăm să Se sălăşluiască în noi, convinşi de faptul că
El oricum cunoaşte fiecare cuvânt nepotrivit al nostru, fiecare gând murdar ce
stăruie în minţile noastre şi fiecare faptă reprobabilă pe care o săvârşim. De
aceea S-a întrupat şi a venit la noi, ca să locuiască în sufletele noastre şi
să rămână acolo, fiind prezent permanent, sălăşluindu-se înlăuntrul fiecăruia
dintre noi şi dorind să guverneze de acolo fiinţa noastră.
Să nu cădem, aşadar, în păcatul în
care au căzut gadarenii, acela de a-L socoti pe Hristos „nepotrivit” pentru
noi, chiar dacă viaţa cu El presupune luptă, sudoare şi osteneală. E adevărat,
El nu ne rezervă tocmai „concedii”, vacanţe, distracţii etc… El ne cheamă la
biserică: să postim, să ne rugăm, să facem milostenie, să ne înfrânăm până şi
gândurile, nu doar faptele şi cuvintele, ochii şi urechile…
