sâmbătă, 2 martie 2019

Duminica Înfricoşatei Judecăţi



Vom fi judecaţi după scara de valori a lui Dumnezeu
Duminica Înfricoşatei Judecăţi
(13 februarie 1972)

“Să iubeşti pe Dumnezeu când nu cere nimic este uşor!”

            În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
            Astăzi, în călătoria noastră pregătitoare pentru Post, am ajuns la un ultim stadiu: ne confruntăm acum cu judecata. Dacă luăm aminte la el, săptămâna viitoare destinul nostru spiritual va fi în mâinile noastre, fiindcă săptămâna viitoare este ziua Iertării.
            Legătura dintre aceste două zile  este prea clară. Dacă măcar ne-am da seama că toţi şi fiecare dintre noi va sta la judecata lui Dumnezeu şi la judecata oamenilor, dacă măcar ne-am aminti şi ne-am da seama profound, din toată inima, cu seriozitate, că suntem toţi îndatoraţi unii altora, toţi responsabili unii pentru alţii pentru  o parte din durerea şi din greutăţile vieţii, atunci ni s-ar părea uşor, când ni s-ar cere să iertăm, nu numai să iertăm, ci, ca răspuns la această cerere, şi să ne cerem iertare.
            Şi dacă nu ne împlinim vocaţia noastră umană, este nu numai pentru ceea ce facem, nu numai pentru ceea ce lăsăm nefăcut, ci este din cauza acestei extraordinare lipse de conştienţă şi de responsabilitate, din cauza lipsei a ceea ce am putea reprezenta şi face pentru ceilalţi. Putem şi trebuie, la toate nivelele şi pentru toţi oamenii, şi dincolo de oameni, pentru întreaga lume, care este a noastră, să fim o binecuvâtare şi o revelaţie a unor lucruri atât de mari, atât de adânci, încât oamenii, noi în primul rând, să-şi poată da seama că ne aflăm pe scara de valori a lui Dumnezeu Însuşi, că vocaţia noastră nu este numai să fim buni moraliceşte, ci şi să fim la fel de măreţi ca Dumnezeu. Un mistic al Germaniei a spus într-un poem al său: “Sunt la fel de mare ca Dumnezeu, Dumnezeu este la fel de mic ca mine”.
            Dacă măcar ne-am aminti acestea; şi de aceea judecata nu este numai un moment când ne confruntăm cu primejdia unei condamnări; este în chiar noţiunea de judecată ceva mare şi inspirator. Nu vom fi judecaţi după standarde umane de comportare şi decenţă. Vom fi judecaţi după standarde care sunt dincolo de viaţa omenească obişnuită. Vom fi judecaţi după scara de valori a lui Dumnezeu, şi aceasta este dragostea: nu dragostea simţită, nu dragostea emoţională, ci dragostea trăită şi împlinită. Faptul că vom fi judecaţi, că suntem judecaţi într-adevăr tot timpul, mai presus de mijloacele noastre, mai presus de micimea noastră, trebuie, ar trebui să ne reveleze potenţiala noastră măreţie. Iar parabola pe care am  citit-o azi poate fi văzută în această perspectivă: oamenii sunt judecaţi de Hristos, în parabola Sa  despre umanitate. Au fost aceşti oameni umani sau nu? Au ştiut ei cum să iubească, mai întâi în inimile lor, apoi în acţiune, în chiar faptele lor, pentru că, aşa cum spune Sfântul Ioan,  cel care spune că Îl iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său nu-l iubeşte în mod activ, creativ, este un mincinos. Nu este dragoste de Dumnezeu dacă nu se exprimă în fiecare detaliu al relaţiilor noastre cu oamenii, cu toţi şi cu fiecare dintre oameni.
            Aşa că să ne pregătim în această săptămână pentru faza finală a călătoriei noastre întrebându-ne pe noi înşine, în perspectiva judecăţii divine: “Sunt eu om? Sunt eu uman pe dinlăuntru, în comportamentul meu - nu în atitudinea mea generală! Felul meu de a fi este uman? Este viaţa mea expresia dragostei de calitate,  a dragostei pline de grijă, receptive, creatoare, a dragostei generoase şi, din când în când, jertfelnice? Cum obiectul dragostei trebuie să fie proba acestei dragoste, el trebuie să fie aproapele meu; să iubeşti pe Dumnezeu când nu cere nimic este uşor.
            Şi dacă în cursul acestei săptămâni aflăm cine suntem(în ce categorie ne încadrăm), aflăm atât lipsurile noastre,  cât şi măreţia vocaţiei noastre; dacă ne împăcăm cu cei cărora le suntem îndatoraţi, atunci, când va veni vremea să iertăm, când altcineva va fi făcut aceleaşi descoperiri, atunci vom fi capabili cu bucurie să dăruim pace şi iertare, dintr-un sentiment de răspundere şi din sentimentul bucuriei creatoare a pocăinţei. Amin.
            Mitropolitul Antonie de Suroj



Venerable Agathon of Egypt


Saint Agathon of Egypt, a contemporary of Saint Macarius the Great (January 19) and a disciple of Saint Lot (October 22), he lived in asceticism in a skete in Egypt. He was distinguished by exceptional meekness, accounting himself the most sinful of men.
Once, monks who had heard of his discernment came to Saint Agathon to see if they could make him lose his temper. They asked him, “Are you Abba Agathon, a fornicator and a proud man?”
“Yes, that is true,” the monk replied.
“Are you the Agathon who is always talking nonsense?” the monks inquired.
“I am,” the saint agreed.
“Are you Agathon the heretic?” the monks persisted.
Saint Agathon said, “I am not a heretic.”
They asked the saint why he agreed with them when they accused him of vices, but then denied this last charge. Agathon replied, “I accepted the first accusations, since that was beneficial for my soul. But heresy is separation from God, and I do not wish to be separated from God.”
Astonished at his discernment, they returned to their monastery, edified.
When asked which was more important for salvation, bodily asceticism or interior vigilance, Saint Agathon said, “Man is like a tree. Bodily asceticism is the foliage, but interior vigilance is the fruit. Holy Scripture says that ‘every tree which does not bring forth good fruit shall be cut down and thrown into the fire’ (Mt.3:10). Therefore, we should focus our attention on the fruit. But a tree also needs the protection of its foliage, which is bodily asceticism.”
Saint Agathon died in about the year 435. For three days before his repose the monk sat in silence and concentration, as though disturbed about something. When the monks questioned him, he answered that he saw himself before the Judgment Seat of God. “How is it possible that you, Father, should fear judgment?” they asked him.
“I have done my best to keep the commandments of the Lord, but I am a man. How can I be certain that my deeds have been pleasing to God?”
“Do you not trust that all the good deeds which you have accomplished are pleasing to God?” asked the monks.
“I have no such hope until I see God. His judgment is not man’s judgment.” Having said this, the saint departed to the Lord.
Saint Agathon is commemorated on January 8 on the Greek calendar.

joi, 28 februarie 2019

Există icoane făcătoare de minuni?


Există icoane făcătoare de minuni?
Noi ortodocşii nu adorăm icoane, sau sfinţi, ingeri, sau chiar pe Maica Domnului. Il adorăm numai pe Dumnezeu in Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Ii cinstim şi ii slăvim pe sfinţi, pe ingeri şi cu mult mai mult pe Preasfânta Fecioară şi Maica Mântuitorului nostru, care este “mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”, dar nu venerăm nici aceste persoane, nici icoanele lor. Cinstirea şi respectul sunt altceva decât venerarea sau adorarea.
Mulţi ortodocşi consideră că anumite icoane sunt “făcătoare de minuni”, dar oare aşa este? Există cu adevărat icoane făcătoare de minuni? Sau mai degrabă, este posibil să existe icoane care să facă minuni?
Mulţi teologi ortodocşi atribuie minunile anumitor icoane nu imaginilor zugrăvite pe ele, ci persoanelor care se roagă dinaintea lor. Faptul că credinţa lucrează minuni, că rugăciunea fierbinte implineşte minuni, chiar dacă este spusă dinaintea unei icoane sau nu, este indiscutabil.
Dar acest fapt nu este suficient să negi că anumite icoane pot avea harul de a săvârşi minuni. Deşi pare absurd, nu este aşa. Este firesc (pentru credincioşi, desigur; pentru necredincioşi totul este nu numai absurd, ci şi imposibil).
Domnul le-a dat ucenicilor Săi puterea de a face minuni.Şi vedem că această putere nu se rezumă la ucenicii inşişi, ci se extinde până şi la umbra lor. Sfintele  Evanghelii ne spun explicit că multe semne şi minuni s-au petrecut printre oameni nu doar prin punearea mâinilor apostolilor, că evreii şi-au adus bolnavii lor in pieţe, aşteptând să treacă Petru, astfel incât umbra lui peste ei să-i vindece (Fapte 5, 12-14). Si pe deasupra, chiar şi ştergarele sau şorţurile folosite de Sfântul Pavel, puse peste bolnavi, ii vindecau (Fapte 19, 12).
Nu numai apostolii aveau darul facerii de minuni, ci şi obiectele personale. Aceasta arată mila lui Dumnezeu către apostoli, nu către obiectele lor. Datorită lor, puterile miraculoase s-au extins asupra hainelor purtate.
De ce atunci este afară din discuţie să existe icoane care au puterea de a face minuni? Nu era un lucru neobişnuit ca zugravii de icoane, mai ales cei bătrâni, să fie oameni sfinţi, foarte smeriţi, postitori şi rugători, mari iubitori de Dumnezeu. De ce ar fi straniu ca Dumnezeu să-i binecuvinteze pe ei şi lucrul mâinilor lor? De ce ar fi nefiresc ca printre aceste binecuvintări să se numere şi facerea de minuni?

 https://pemptousia.com/2019/02/are-there-wonder-working-icons/