Vameşul şi fariseul(II)

II. Nu ştiu dacă putem evolua de la mândrie, slavă deşartă, la smerenie dintr-o dată, doar dacă ceva atât de tragic ni se întâmplă încât ne vedem pe noi înşine, ne descoperim complet  lipsiţi de tot ceea ce ne susţinea condiţia păcătoasă, distructivă, neroditoare. Dar un lucru putem face: oricât de mult am crede că suntem posesorii unor daruri de tot felul, ale minţii şi inimii, ale trupului şi sufletului, oricât de roditoare ar fi faptele noastre, ne putem aminti cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “O, omule, ce ai tu care să nu-ţi fi fost dat?!”…Şi cu adevărat, el se face aici ecoul a ceea ce Hristos a spus în prima Fericire, Fericirea care deschide uşa tuturor celorlalte Fericiri, Fericirea care este începutul înţelegerii: Fericiţi cei săraci cu duhul… Fericiţi sunt cei care cunosc nu numai cu intelectul lor – dar cel puţin cu intelectul! – că ei nimic nu sunt şi nimic nu au  care să nu fie un dar de la Dumnezeu.

Am fost chemaţi la viaţă din nimic, fără participarea noastră: chiar viaţa noastră este un dar! Ni s-a dat viaţa pe care noi n-o putem crea prin noi înşine. Ni s-a dat ştiinţa despre existenţa lui Dumnezeu şi ,într-adevăr, o cunoaştere mai adâncă, mai intimă a lui Dumnezeu – toate acestea sunt daruri! Şi apoi, tot ceea ce suntem este dar de la Dumnezeu: trupul nostru, inima noastră, mintea noastră, sufletul nostru – ce putere mai avem asupra lor când Dumnezeu nu le mai susţine? Cea mai mare inteligenţă poate fi dintr-o dată înghiţită de întuneric de un atac cerebral; acestea sunt momente când suntem confruntaţi cu necesităţi care ne solicită întreaga noastră simpatie, întreaga dragoste – şi descoperim că inimile noastre sunt de piatră şi de gheaţă… Vrem să facem bine – şi nu putem; şi Sfântul Apostol Pavel o ştia deja când a spus: Binele pe care îl iubesc nu îl săvârşesc, iar răul pe care îl urăsc îl săvârşesc continuu…Şi trupul nostru depinde de atât de multe lucruri!

Şi cât din relaţiile noastre, din prietenia care ni se oferă, din dragostea care ne susţine, din camaraderie – tot ceea ce suntem şi ce posedăm este dar: care este reacţia firească: nu este recunoştinţa? Nun e putem întoarce spre Dumnezeu nu ca fariseul, mândrindu-ne cu ceea ce suntem şi uitând că toate acestea sunt ale Lui, ci spunând lui Dumnezeu: O, Doamne! Toate acestea sunt un dar al Tău! Într-adevăr, toate aceste circumstanţe, chiar acelea care ne înfricoşează sunt un dar, pentru că Dumnezeu ne spune: Am destulă încredere în tine ca să te trimit în întuneric să aduci lumină! Te trimit în stricăciune ca să fii sarea care opreşte stricăciunea! Te trimit unde nu este nicio nădejde ca să aduci nădejdea, unde nu este bucurie, ca să aduci bucurie, unde nu este dragoste, ca să aduci dragoste…şi se poate continua la nesfârşit, văzând că atunci când suntem trimişi în întuneric este ca să fim prezenţa lui Dumnezeu şi viaţa lui Dumnezeu, şi asta înseamnă că El are încredere în noi – El are încredere în noi, El crede în noi, El nădăjduieşte pentru noi totul: nu ajunge aceasta ca să fim recunoscători?

             Dar recunoştinţa nu înseamnă vorbe reci de mulţumire, recunoştinţa înseamnă că vrem să-L facem să vadă că tot ce ne-a dat n-a fost în zadar, că El nu a devenit om, a trăit şi a murit în zadar; recunoştinţa înseamnă o viaţă care poate adduce bucurie lui Dumnezeu… aceasta este provocarea pe care ne-o adresează această parabolă…

            Da, ideal ar fi pentru noi să fim smeriţi – dar ce este smerenia? Care dintre noi ştie, şi dacă ştie, care o poate face cunoscută tuturor celor care nu ştiu? Dar recunoştinţa o ştim toţi; ştim căi mărunte şi aspecte mărunte ale ei! Să reflectăm asupra ei, şi să recunoaştem, într-un act de gratitudine, că nu avem niciun drept să fim în regatul lui Dumnezeu – dar El ne primeşte în el! Nu avem niciun drept să fim în comuniune cu El,  fie în rugăciune, fie în Sfânta Împărtăşanie – şi El ne cheamă să fim în comuniune cu El! Nu avem niciun drept să fim copiii Lui, să fim fraţi şi surori ale lui Hristos, să fim locaşuri ale Duhului Sfânt – şi El ne garantează toate acestea într-un act de dragoste dumnezeiască!

Să reflectăm şi să ne întrebăm apoi pe noi înşine: în ce fel pot, el sau ea, fi recunoscători, astfel încât Dumnezeu să se poată bucura că nu a dăruit în zadar, nu a venit în fiinţă, nu a trăit şi nu a murit în zadar, că noi am primit mesajul! Şi dacă am sporit în adevărata recunoştinţă, în adâncul recunoştinţei vom cădea la pământ, Îl vom adora pe Dumnezeu şi vom învăţa ce este smerenia – nu înjosire, ci adorare, conştiinţa că El este tot ce avem, tot ceea ce suntem, şi că îi suntem deschişi Lui ca pământul, pământul bogat se deschide plugului, însămânţării, seminţei, soarelui, ploii, tuturor, ca să aducă roade! Amin!

Mitropolitul Antonie Bloom de Suroj

II. I do not know that we can move from pride, vanity into humility in a single unless something so tragic happens to us that we see ourselves, we discover ourselves completely bereft of everything that supported our sinful, destructive, barren condition. But there is one thing which we can do: however much we think that we are possessed of gifts of all sorts of heart and mind, of body and soul, however fruitful our action may be, we can remember the words of Saint Paul: O, man! What have you got which was not given you?!.. And indeed, he echoes at this point what Christ said in the first Beatitude, the Beatitude that opens the door to all other Beatitudes, the Beatitude which is the beginning of understanding: Blessed are the poor in spirit... Blessed are those who know, not only with their intellect - but at least with their intellect! - that they are nothing, and they possess nothing which is not a gift of God.

We were called into being out of naught, without our participation: our very existence is a gift! We were given life which we could not create, call out of ourselves. We have been given the knowledge of the existence of God, and indeed, a deeper, more intimate knowledge of God - all that is gift! And then, all that we are is a gift of God: our body, our heart, our mind, our soul - what power have we got over them when God does no longer sustain then? The greatest intelligence can of a sudden be swallowed into darkness by a stroke; there are moments when we are confronted with a need that requires all our sympathy, all our love - and we discover that our hearts are of stone and of ice... We want to do good - and we cannot; and Saint Paul knew it already when he said: The good which I love, I don't do, and the wrong which I hate I do continuously... And our body depends on so many things!

And what of our relationships, of the friendship which is given us, the love which sustains us, the comradeship - everything that we are and which we possess is a gift: what is the next move: isn't it gratitude? Can’t we turn to God not as a pharisee, priding ourselves of what we are and forgetting that all that is his, but turning to God and saying: O, God! All that is a gift from You! all that beauty, intelligence, a sensitive heart, all the circumstances of life are a gift! Indeed, all those circumstances, even those which frighten us are a gift because God says to us: I trust you enough to send you into the darkness to bring light! I send you into corruption to be the salt that stops corruption! I send you where there is no hope to bring hope, where there is no joy to bring joy, no love to bring love... and one could go on, on, on, seeing that when we are send into the darkness it is to be God's presence and God's life, and that means that He trusts us - He trusts us, He believes in us, He hopes for us everything: isn't that enough to be grateful?

But gratitude is not just a cold word of thanks; gratitude means that we wish to make Him see that all that was not given in vain, that He did not become man, lived, died in vain; gratitude means a life that could give joy to God: this is a challenge of this particular parable...

            Yes, the ideal would be for us to be humble - but what is humility? Who of us knows, and if someone knows, who can communicate it to everyone who doesn’t know? But gratitude we all know; we know small ways, and small aspects of it! Let us reflect on it, and, let us in an act of gratitude recognise that we have no right to be in God’s own realm - and He lets us in! We have no right to commune to Him either in prayer, or in sacrament - and He calls us to commune with Him! We have no right to be His children, to be brothers and sisters of Christ, to be the dwelling place of the Spirit - and He grants it all in an act of love!

Let each of us reflect and ask himself: in what way can he or she be so grateful in such a way that God could rejoice that He has not given in vain, been in vain, lived and died in vain, that we have received the message. And if we grow in true depth of gratitude, at the depth of gratitude we will knock down, adore the Lord, and learn what humility is - not abasement, but adoration, the awareness that He is all we possess, all that we are, and that we are open to Him like the earth, the rich earth is open to the plough, to the sowing, to the seed, to the sunshine, to the rain, to everything in order to bring fruit. Amen!

Source: http://masarchive.org/Sites/Site/Texts-E-Talks.html

Vameşul şi fariseul(I)

Februarie 1990

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Ce scurtă şi ce binecunoscută parabola de azi, şi totuşi, ce intens mesajul ei, ce provocator…

Este intensă în chiar cuvintele ei: doi oameni intră în biserica lui Dumnezeu, într-un tărâm tainic care. într-o lume pierdută pentru El, îi aparţine Lui fără rezerve: în tărâmul Său divin. Şi unul dintre oameni intră curajos, ia poziţie înaintea lui Dumnezeu; intră şi celălalt şi nici  nu îndrăzneşte să calce pragul: el este un păcătos, iar lumea în care intră este sfântă, ca spaţiul din jurul Rugului aprins  din deşert, în care Moise n-a putut intra fără să-şi descalţe încălţămintea picioarelor, altfel decât  în adorare şi frică de Dumnezeu.

Şi  ce diferite cuvintele spuse de ei! Aparent, fariseul Îl laudă pe Dumnezeu, Îi dă slavă Lui – dar pentru ce? Pentru că El a făcut un asemenea om, un om aşa sfânt, aşa vrednic de El, de Dumnezeu: un om care nu numai că împlineşte toate poruncile Legii, dar trece dincolo de ceea ce Dumnezeu Însuşi a poruncit şi Se poate aştepta de la om. Într-adevăr, el stă înaintea lui Dumnezeu  lăudându-L că el, fariseul, este atât de minunat încât este singura slavă a lui Dumnezeu, strălucirea, revelaţia sfinţeniei lui Dumnezeu…

            Vameşul  nu îndrăzneşte să intre pe tărâmul lui Dumnezeu.

            Şi parabola este clară: omul care a venit şi a stat cu inima înfrântă, ruşinându-se de el însuşi, cunoscând că este nevrednic să intre în acest spaţiu sacru, pleacă acasă iertat, iubit, cu adevărat însoţit de Dumnezeu, Care a venit în lume să salveze pe păcătoşi şi Care stă alături de oricine are nevoie de El, oricine îşi recunoaşte această nevoie, sau nu, spre mântuire.                      

            Fariseul se întoarce acasă, dar se întoarce mai puţin iertat, relaţia lui cu Dumnezeu nu mai este aceeaşi; el este în centru, Dumnezeu este periferic; el este în centrul evenimentelor, Dumnezeu este subordonat lui. Nu înseamnă că ceea ce a făcut este fără valoare; înseamnă pur şi simplu că, în ceea ce îl priveşte, nu i-a adus roade de sfinţenie. Faptele au fost bune, dar au fost stricate, otrăvite de mândrie, de încrederea în sine; frumuseţea faptelor săvârşite a fost total desfigurată pentru că nu au fost îndreptate nici către Dumnezeu, nici către aproapele, ci s-au răsfrânt asupra lui însuşi. Şi ni se spune că mândria l-a deposedat pe aces tom, a luat de la el roadele faptelor lui bune, fructele credinţei sale de suprafaţă în Legea lui Dumnezeu, că numai smerenia ar fi putut da faptelor sale  şi sieşi un înţeles deplin, că numai smerenia ar fi putut adduce faptele sale la viaţă, în apele vieţii care ţâşnesc în veşnicie.

            Dar atunci se pune întrebarea: cum putem învăţa ceva despre smerenie dacă aceasta este condiţia absolută să fii nu ca smochinul neroditor, ci roditor, să fii recoltă bogată şi din care oamenii să se poată hrăni.

In the Name of the Father, the Son, and the Holy Ghost.

How short, and how well known today's parable, and yet, how intense its message, how challenging...

Intense it is in its very words: two men come into the church of God, into a sacred realm which in a world that is lost to Him, belongs to Him unreservedly: into His Divine Realm. And one of the men walks boldly into it, takes a stand before God; the other one comes, and doesn't even dare cross the threshold: he is a sinner, and the Realm is holy, like the space around the Burning Bush in the desert which Moses could not enter without having unshod his feet, otherwise than in adoration and the fear of God.

            And how different the words spoken! Apparently the Pharisee praises God, he gives Him glory - but for what? Because He has made a man like him, a man so holy, so worthy of Him, of God; a man who not only keeps all the commandments of the Law, but goes beyond of what God Himself has commanded, and can expect of man. Indeed, he stands before God praising Him, that he, the Pharisee, is so wonderful that he is God's own glory, the shining, the revelation of God’s holiness...

The Publican does not dare enter into the holy Realm of God.

And the parable is clear: the man who came and stood brokenhearted, ashamed of himself, knowing that he is unworthy of entering this sacred space goes back home forgiven, loved, indeed: accompanied by God Himself Who came into the world to save sinners and Who stands by everyone who needs Him, who recognises his need, or not, unto salvation. The Pharisee goes home, but he goes home less forgiven; his relationship with God is not the same; he is at the center, God is peripheric to him; he is at the heart of things, God is subservient to him. It does not mean that what he did was worthless; it simply means that as far as he is concerned, it has born no fruit of holiness in himself. The deeds were good, but they were spoiled, poisoned by pride, by self-assertion; the beauty of what he did was totally marred because it was addressed neither to God nor to his neighbour; it was turned in on himself. And we are told that this pride has despoiled this man, has taken away from him the fruits of his good works, the fruit of his outward faithfulness to the law of God, that only humility could have given him and his action full meaning, that only humility could have made his actions into life, into the waters of life gushing into eternity.

But then, the question stands before us: how can we learn anything about humility if that is the absolute condition to be not like the barren fig tree, but fruitful, to be rich harvest and from whom people can be fed.

Metropolitan  Anthony  of  Sourozh

Despre modul simplu şi fără de griji în care putem trăi

Martie, 1977

În numele Tatălui, al Fiului si al Sfântului Duh.

Când citim cuvintele Mântuitorului Care vorbeşte despre modul simplu şi fără de griji  în care putem trăi, nu îngrijindu-ne de mâncare şi băutură, nici preocupându-ne cu ce să ne îmbrăcăm trupurile noasre – ne încearcă/ inundă două sentimente contradictorii. Pe de o parte gândim: da, ce simplu ar fi, de ce să nu trăim aşa? De ce să nu renunţăm la responsabilităţile noastre, de ce să nu alungăm grijile care ne chinuiesc permanent? Pe de altă parte, viziunea opusă: dar este imposibil! Atunci ne confruntăm cu două întrebări: Poate fi ceva spus de Hristos cu adevărat imposibil?Sunt poruncile sale un mod de viaţă?

Mi se pare mie că putem reconcilia reacţiile opuse în suflete luând în considerare condiţiile stringente pe care  această libertate le impune. Dacă vrem să trăim aşa cum spune Hristos, căutând numai Împărăţia Cerurilor şi dreptatea ei  în speranţa că toate celelalte ni se vor adăuga nouă, trebuie să ne schimbăm radical întreaga noastră atitudine faţă de viaţă şi să încetăm de a mai trăi aşa cum o facem acum. Dreptatea Împărăţiei Cerurilor constă în a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima noastră, cu toată mintea noastră, cu toată puterea noastră şi pe aproapele nostrum ca pe noi înşine. Aceasta înseamnă că nimic, dar absolute nimic nu poate rămâne în viaţa noastră în afara dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. Înseamnă că toate gândurile noastre, toate puterile noastre, toată inima noastră trebuie să fie devotate nu nouă înşine, ci altuia – lui Dumnezeu şi aproapelui nostru. Înseamnă că tot ceea ce posedăm, tot ceea ce ne dă mângâoere şi bucurie, aparţine lui Dumnezeu şi aproapelui nostru, înseamnă că tot ceea ce folosim peste necesităţile noastre stricte  răpim de la Dumnezeu şi de la aproapele nostru.

Nimic din ceea ce avem nun e apartine nouă; tot ceea ce folosim peste simpla necessitate am furat de la altul; tot ceea ce nu împărţim de bunăvoie, cu dragoste, ne desparte de miracolul Împărăţiei dragostei lui Dumnezeu. Dacă asta va deveni atitudinea noastră, va fi uşor să trăim prin credinţa în Dumnezeu şi în mila aproapelui, pentru că va însemna să trăim într-o sărăcie fizică şi spirituală atât de lipsită de invidie încât nu o putem concepe.

Acum vedem ce se ascunde în substratul cuvintelor atât de simple ale lui Hristos: uită de toate, Tatăl va avea grijă de tine. Ele înseamnă: să ai numai grijile  care sunt de la Dumnezeu, grija răstignită pe cruce a Dumnezeului celui viu pe Golgota, şi atunci vei intra în acea Împărăţie unde nu ai nevoie de nimic şi Dumnezeu într-adevăr îţi dă toate.

Mitropolitul Antonie de Suroj

When we read the words of the Saviour which speak of the simple and carefree way in which we could live, not considering about food and drink, not bothering about how to clothe our bodies — we are filled with two conflicting feelings. On the one hand we think: yes, how simple that would be, and why not live like that? Why not cast off responsibility, why not cast off worry which constantly torment us? On the other hand, the opposite view: but that is impossible! Then we are faced with the question: can something that Christ says really be impossible? Surely His commandments are a way of life?

It seems to me that we can reconcile the opposing reactions in our souls by taking account of the stringent conditions that this freedom imposes. If we want to live as Christ says, seeking only the Kingdom of Heaven and its righteousness in the hope that everything else will be added thereto, we must radically change our whole attitude to life, and stop living in the way we d The righteousness of the Kingdom of Heaven consists in loving God with our whole heart, with all our mind, with all our strength, and our neighbour as ourselves. That means that nothing, absolutely nothing, must remain in our lives that cannot be called love of God and love of our neighbour. It means that all our thoughts, all our powers, our whole heart must be devoted not to ourselves but to another — to God and to our neighbour. It means that everything that we possess, which gives us comfort and joy,  belongs to God and our neighbour; it means that whatever we make use of over and above strict necessity, we are taking away from God and our neighbour.

Nothing that we have belongs to us; whatever we make use of, beyond bare necessity, we have stolen from someone else; whatever we do not part with of our free will, lovingly, we are seizing away from the miracle of God's kingdom of love. If this were to become our attitude, it would be easy to live by faith in God and the mercifulness of one's neighbour, for it would mean living in spiritual poverty and physically in such uncovetousness as we cannot conceive of.

Here we see what lies behind the easy words of Christ: forget everything, the Father will look after you. They mean: have only the cares which are God's, the crucified care of the living God on Golgotha, and then you will enter that Kingdom, where you need nothing, and God will indeed provide everything.

http://masarchive.org/Sites/texts/1976-07-04-1-E-R-S-EM05-156.html

Să purtăm grijă de suflet!

Troparul cuvioşilor spune că  următorii lui Hristos învaţă, lucrând virtuţile, să nu se uite la trup, să ignore nevoile lui devenite nefireşti după căderea omului în stăpânirea patimilor, şi chiar să lepede multe din nevoile fireşti ale trupului, pentru a se despovăra şi a se apropia de Hristos, izvorul vieţii veşnice şi nădejdea mântuirii noastre; ei învaţă prin nevoinţă, “Să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor”. Dar învăţătura lor nu este personală, egoistă, ci ne serveşte şi nouă de model şi îndemn permanent la purtarea de grijă cea folositoare cu adevărat. Cum se traduce în fapte această purtare  de grijă sănătoasă învăţăm tot de la sfinţi şi cuvioşi, din Sfânta Scriptură şi de la duhovnicii şi îndrumătorii noştri. Dacă i-am întreba pe bătrânii care toată viaţa au ţinut calea bisericii cum se poartă grijă de suflet, ne-ar spune că sufletul se îngrijeşte prin Sfânta Spovedanie , canon şi pocăinţă, cu roade vrednice( a nu mai săvârşi păcatul) şi Sfânta Împărtăşanie, plinite cu frică şi cutremur.

Grija păgubitoare de suflet este lepra veacului nostru, nu cunosc om, creştin, ateu sau de altă credinţă , care să nu aibă griji, să nu fie preocupat şi consumat într-o măsură oarecare de griji lumeşti. Blestematele griji care ne ascund ca nişte spini sămânţa cuvântului dumnezeiesc semănată de veacuri în biserică şi în Sfânta Scriptură. Blestematele griji de sănătatea trupului, de bunăstarea trupului şi de odihna trupului, griji care ne fac robi  pe viaţă acestui tiran, ucigând sufletul din noi. De atâtea griji, reale sau stârnite artificial în noi  prin stimuli perverşi veniţi din lumea în care trăim, uităm să purtăm grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, la care ne este atât de greu să mai participăm, la care venim din ce în ce mai puţini şi în timpul căreia nu reuşim nicio clipă să uităm de grijile cotidiene, ne îndeamnă stăruitor: “Toată grija cea lumească acum să o lepădăm!” Dar nici în prezenţa lui Hristos, Care se jertfeşte  pe Sfânta Masă, nu putem să ne desprindem mintea şi să ne eliberăm sufletul de grija cea lumească. Parcă în zadar ne-a avertizat Mântuitorul să nu ne îngrijim ce vom mânca, ce vom bea şi cu ce ne vom îmbrăca, fiindcă Tatăl nostru cel din ceruri va purta de grijă pentru cele trupeşti ale noastre, numai ca noi să avem grijă de sufletele noastre. Nu ştiu cum se face că tot în cele trupeşti ne pierdem şi cu ele pierdem Împărăţia, deşi Domnul ne-a îndemnat: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.”(Mt 6, 33)

De ce vă îngrijiţi? Cine, îngrijindu-se, a obţinut ceva? Cine fără ajutorul lui Dumnezeu a rezolvat grijile sale şi a dobândit odihna, despovărându-se de greutăţile vieţii acesteia?

Sfânta Scriptură ne spune că grija noastră nu trebuie să depăşească graniţele zilei de azi, căci “ ajunge zilei răutatea ei”. La ce bun să ne lăsăm învăluiţi în fumul gros al grijilor pentru ziua de mâine?  Nu vom reuşi decât să răpim minţii noastre posibilitatea ca, prin rugăciune, să se însenineze şi să nu se lase înfrântă de povara zilei de azi.  De m-aş îngriji zilnic să strig la Hristos, la Maica Domnului şi la toţi sfinţii, unde ar mai încăpea grijile lumeşti?

Apostolii lui Hristos au fost trimişi ca oile în mijlocul lupilor, viaţa lor se afla clipă de clipă în primejdie, şi totuşi, nu erau îngrijoraţi şi nici nu au fost striviţi sub povara grijei de viaţa lor, căci aveau garanţia Mântuitorului că Duhul Sfânt este cu ei şi îi animă, punând în gura lor cuvânt care să stea împotriva tuturor pericolelor cu tărie dumnezeiască. “Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi; Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi.”(Mt. 16, 18-20) Fiindcă am alungat harul Duhului Sfânt de la noi prin stăruirea în păcate şi patimi, nu mai putem să scăpăm din plasa grijilor care parcă se multiplică înfiorător de repede. Când săvârşim păcatul nu ne gândim nicidecum la noianul grijilor în care ne aruncă; măcar de ne-am gândi la prăpastia în care ne prăvălum că nu avem grijă de mântuirea sufletului nemuritor, ci de plăcerea şi tihna trupului pieritor.

Să purtăm aşadar, grija cea mântuitoare de suflet, lăsând la o parte grija cea lumească ucigătoare a mântuirii noastre!