Poezie religioasă

Textul acestui imn vechi irlandez este atribuit lui  Dallan Forgaill(secolulVIII); a fost tradus din irlandeza veche în engleză de către Mary E. Byrne în 1905 şi versificat de Eleanor H. Hull, în 1912.

BE THOU MY VISION

Be Thou my Vision, O Lord of my heart;

Naught be all else to me, save that Thou art.

Thou my best Thought, by day or by night,

Waking or sleeping, Thy presence my light.

Be Thou my Wisdom, and Thou my true Word;

I ever with Thee and Thou with me, Lord;

Thou my great Father, I Thy true son;

Thou in me dwelling, and I with Thee one.

Be Thou my battle Shield, Sword for the fight;

Be Thou my Dignity, Thou my Delight;

Thou my soul’s Shelter, Thou my high Tower:

Raise Thou me heavenward, O Power of my power.

Riches I heed not, nor man’s empty praise,

Thou mine Inheritance, now and always:

Thou and Thou only, first in my heart,

High King of Heaven, my Treasure Thou art.

High King of Heaven, my victory won,

May I reach Heaven’s joys, O bright Heaven’s Sun!

Heart of my own heart, whatever befall,

Still be my Vision, O Ruler of all.

FII TU VISUL MEU!

Fii Tu visul meu, Doamne al inimii mele,

Nimic altceva mai de preţ decât Tine să n-am!

Fii Tu gândul meu cel mai bun, ziua şi noaptea,

Treaz sau dormind; pe Tine Lumină să te am!

Tu, înţelepciunea mea, Tu, Adevărul meu;

Eu pururi cu Tine şi Tu, Doamne, cu mine;

Tu, Tatăl meu drag, eu, adevărat fiul Tău,

Tu să trăieşti în mine şi eu numai cu Tine.

Tu, Pavăza mea, Tu Spadă în luptă să-mi fii;

Tu fii Demnitatea mea, Tu, a mea Bucurie!

Adăpostul sufletului meu, Tm, înalt Turn de-apărare,

Păzeşte-mă din ceruri, Putere care-mi dai tărie!

Nu umblu dup-avere, ori dup-a lumii slavă deşartă,

Tu eşti averea mea, acum şi pururea.

Tu, numai Tu, eşti Primul în sufletul meu.

Mărite Împărat Ceresc, Tu eşti comoara mea!

Câştigând lupta mea, bucuriile cereşti fă să găsesc,

Slăvite Împărate, Soare ceresc strălucitor!

Inima inimii mele, orice se va-ntâmpla,

Rămâi tot Visul meu, Stăpâne al tuturor!

Un sfânt uitat

     

        Sfântul Columban(prăznuit la 9 iunie) s-a născut în anul 521 în Irlanda(în Cenel Conaill din Gartan, în ţinutul Donegal de azi). A rămas în istoria Bisericii ca misionarul care a adus creştinismul în Scoţia şi a fondat Mănăstirea Iona, instituţie socială şi religioasă importantă în regiune timp de multe veacuri. Este unul dintre sfinţii patroni ai Scoţiei şi unul din cei 12 apostoli ai Irlandei.  Părintele Serafim Rose, inspirat de Sf. Ioan Maximovici, îl consideră sfânt ortodox, aparţinând Bisericii nesfâşiate încă a primului mileniu.

        Pe linie paternă şi maternă, sfântul  avea descendenţă regală.

De tânăr a intrat în mănăstirea Moville ca şcolar, fiind hirotonit diacon de Sf. Finnian, apoi preot de către episcopul Etchen.   A avut ca dascăli un celebru bard , pe Sf. Finnian şi pe Sf. Mobhi. A învăţat latina şi teologia creştină la M-rea Clonard, renumită în epocă(având aproximativ 3000 de studenţi).

          A intrat apoi în m-rea Mobhi Clarainech şi după risipirea obştii(544) s-a îndreptat spre nord, în pământul străbunilor săi, unde a fondat biserica din Derry, apoi alte multe mănăstiri(Durrow, Offaly Kells, ş.a.)

        Tradiţia spune că prin 560/561 el a intrat în conflict cu Regele Diarmait, care  violase dreptul de azil al unei rude a sfântului şi îl ucisese în biserică, stârnind un război de clan. A scăpat de la excomunicare, dar a fost trimis în exil. Având conştiinţa încărcată, Sf. Columban şi-a  propus să ispăşească vina de a fi pornit un război  prin propovăduire la neamurile încă păgâne, unde să câştige pentru Hristos măcar atâtea suflete câte pieriseră în luptă. Aşa a ajuns în Scoţia, pe coasta de vest, în 563, cu doisprezece tovarăşi[1]. Aici era o colonie de gali irlandezi  veche de câteva secole. Reputaţia sa de om sfânt i-a adus  curând rolul de diplomat între triburi.

     S-au păstrat multe istorii despre minunile săvârşite de Sf. Columban în vremea când i-a convertit pe picţi, cea mai celebră fiind despre întâlnirea lui cu un animal necunoscut,  identificat de unii cu monstrul din Lock Ness: se spune că a alungat monstrul în adâncul apelor  cu Sf. Cruce, după ce acesta omorâse un pict şi îi atacase tovarăşii.

      Pe regele Bridei nu a reuşit să-l convertească, dar i-a câştigat respectul, ceea ce i-a atras o poziţie influentă în politica regatului. Mănăstirea sa din Iona a fost înălţată pe o insulă dăruită de o rudă regească.  Aici a lucrat cu râvnăpentru a o transforma într-o şcoală misionară. Aici a scris multe din operele care au făcut din el un renumit om de litere al vremii. Se spune că ar fi transcris 300 de cărţi.  Spre sfârşitul vieţii s-a întors în Irlanda ca să fondeze M-rea Durrow.

     Sf. Columban a murit în anul 597 şi a fost înmormântat în mănăstirea sa Iona. Sfintele sale moaşte au fost mutate în anul 849, fiind împărţite între Scoţia şi Irlanda ( îngropate probabil în Downpatrick).

     A fost unul dintre restauratorii monahismului în insulele britanice. Prin viaţa şi lucrarea sa a contribuit la transformarea Irlandei într-un centru al vieţii monahale  din Europa, cultura veche a Irlandei fiind dominată de personalităţi monahale. Monahi irlandezi au devenit misionari şi au convertit la creştinism mare parte a nordului Europei.

       Câteva din cele mai vechi clanuri scoţiene descind din familia sfântului, care e patronul multor biserici şi şcoli din Scoţia, patronul oraşului irlandez Derry, unde el a fondat cea mai veche mănăstire în anul 540, patronul Catedralei din Derry şi al altor instituţii.În Statele Unite este o mănăstire ortodoxă închinată Sf. Columban, în oraşul  Southbridge din Massachusetts.

       Cele mai multe informaţii despre viaţa sa apar în hagiografia „Vita Columbae”,scrisă de Stareţul Adomnan în sec. al VII-lea,  naraţiune larg răspândită în epoca medievală, o colecţie de fapte şi minuni atribuite Sf. Columban. Altă sursă este „De virtutibus sancti Columbae”(scrisă în 640 de către Stareţul M-rii Iona, Cummene Find.

        Scrierile sale cuprind revelaţii profetice şi imnuri.

        Sfinţenia sa a fost evidenţiată de hagiografii din secolele următoare; după scrierea lui Adomnán, el a săvârşit vindecări miraculoase, a alungat duhurile rele, a supus fiare, a potolit furtuni, chiar a înviat morţi. Sf. Brendan l-a văzut înconjurat de îngeri şi îl privea ca pe un sfânt. Şi-a cunoscut dinainte ceasul morţii şi a mărturisit ucenicului său:

        „Această zi în Sf. Scriptură se numeşte Sabat, care înseamnă odihnă. Şi într-adevăr este odihnă pentru mine, pentru că este ultima zi din viaţa mea de trudă şi în ea mă odihnesc de osteneala lucrului. Şi la miezul nopţii care începe Ziua sfântă a Domnului, voi merge la Tatăl nostru, după cum spune Sf. Scriptură. Fiindcă deja Domnul nostru Iisus Hristos m-a chemat şi la miezul acestei nopţi la El voi pleca(...) Că aşa mi-a descoperit mie Domnul Însuşi.”

        Sfinţii îngeri l-au înconjurat în drumul său către Domnul, iar sfânta lumină l-a învăluit când şi-a dat sufletul. Un zâmbet îi lumina faţa plină de strălucire chiar după ce sufletul i-a părăsit trupul.

       După trecerea sa la Domnul, insula Iona a devenit un loc de pelerinaj.

       Ar fi putut să fie rege prin naştere, dar a ales să slujească Împăratului Cerurilor. A avut abilităţi şcolare şi clericale de mic.  A devenit misionar de tânăr şi a întemeiat mănăstiri chiar înainte de călugărire. A fost un învăţat, un  cunoscător al Sf. Scripturi, dar şi al literaturii. Prin puterea cuvântului sfânt a combătut vechile credinţe ale picţilor şi ale preoţilor druizi.

       Istoricul A. Bede scrie cu admiraţie:

       „Mănăstirea Iona, ca şi cele întemeiate de el anterior în Irlanda, nu era un refugiu pentru solitarii al căror scop principal era să-şi afle mântuirea proprie, ci era o  puternică şcoală  de educaţie creştină, destinată special pregătirii şi trimiterii în misiune a unor clerici apţi să predice Sfânta Evanghelie.”

        Timp de 30 de ani a evanghelizat, a studiat, a scris, a condus mănăstirea, având grijă de obştea sa şi de nevoile ei duhovniceşti. Iubea viaţa, a fost un om de acţiune dar şi un poet sensibil la frumuseţile creaţiei.

           See pare că Sf. Patrick a profeţit naşterea sa :

          „El va fi om  sfânt şi credincios,

          El va fi stareţ, un rege al slavei.

          El va trăi în veci, de-a pururi bun.

          Împărătia cerurilor să mă primească prin rugăciunile sale.”

Surse de informare:

http://en.wikipedia.org/wiki/Columba

http://www.ucc.ie/celt/published/T201040/

Despre pogorârea Sf. Duh, care a rămas trei zile şi trei nopţi peste Cuviosul om

 “Altădată, când Sfântul trăia în Insula Hinba, harul Duhului Sfânt  i s-a transmis din abundenţă, în chip negrăit, şi a locuit în el  în chip minunat, timp de trei zile şi trei nopţi întregi , în care nici nu a mâncat, nici nu a băut, n-a lăsat pe nimeni să se apropie de el şi a rămas închis într-o casă plină de lumină cerească. Până şi prin încheieturile uşilor ieşeau raze de lumină strălucitoare. El a fost auzit cântând cântări duhovniceşti nemaiauzite încă. I s-au descoperit  multe taine ascunse omului  de la începutul lumii ; locuri obscure, greu de înţeles ale Sf. Scripturi i s-au lămurit deplin ochilor curaţi ai inimii sale. El a suferit că iubitul său discipol, Baithen,  nu a fost alături în acele zile, căci ar fi putut să citească pe buzele sfântului taine privind  veacurile trecute sau viitoare, necunoscute restului omenirii şi să interpreteze pasaje din Biblie. »

---

[1] Împreună cu cei 12 tovarăşi, Sf. Columban forma un grup religios, numit “mănăstire”, grup pe care îl conducea ca stareţ. Dar  viaţa dusă de ei are puţin în comun cu viaţa monastică de mai târziu. Erau cunoscuţi drept « Culdees » - « cultores Dei » - închinători ai lui Dumnezeu); asociaţia avea ca scop ajutorul reciproc în predicarea Evangheliei, educarea religioasă a tineretului şi menţinerea fervoarei religioase prin rugăciuni comune.  Dintre voturile monahale actuale ei respectau numai ascultarea.  Deşi unii dintre ei erau căsătoriţi, totuşi nu li se permitea soţiilor să locuiască cu ei, ci trăiau într-o insulă apropiată. Astfel de asociaţii respinse de Roma au persistat până în secolul al XIII-lea.

Homo homini lupus

      Pasiunea pentru filmele documentare poate fi în mine o nevoie de a cunoaşte realitatea lumii în care trăim, eliberată de filtrul subiectiv al artei prin care o percepeam înainte. Documentarul, cu doza lui de subiectivism inerentă oricărei  creaţii spirituale omeneşti, te pune în faţa unor fapte pe care le poţi valoriza singur, făcând, la nevoie, abstracţie de punctul de vedere al autorului.

     

Atrasă de tema documentarului”Screamers”

( http://documentaryaddict.com/Screamers-12318-doc.html),

genocidul, am fost la început intrigată, pentru că se întemeiază pe intervievarea membrilor unei formaţii de armeni americani,  „System of a down” (http://ro.wikipedia.org/wiki/System_of_a_Down).

     Ei şi-au propus să ia atitudine prin muzică împotriva genocidului cu toate formele şi manifestările lui, impresionaţi de istoria tragică a bunicilor şi străbunicilor lor lor din  Anatolia. Între anii 1915-1916, au fost deportaţi şi ucişi aproape 2 milioane de armeni de către guvernul Junilor turci aflat atunci la putere (informaţii mai multe la: http://www.gazetademaramures.ro/genocidul-armenilor-14945).

      Un „screamer”(metafora care dă titlul documentarului) este o persoană care, neavând alternativă în lupta împotriva răului, strigă din toate puterile, ca mulţimile să îl audă şi să ia atitudine împreună cu el: „Hei, mii de oameni sunt ucişi! Noi  toţi îi putem opri pe ucigaşi!”. Screamer-ii vor să sfâşie vălul ipocriziei care acoperă genocidul săvârşit asupra multor popoare, mai ales  în secolul al XX-lea pentru că este inacceptabil să rămâi pasiv.

       Una dintre personalităţile intervievate, Samantha Power, este uimită de răspunsul pe care mesajul acestei formaţii l-a primit de la publicul tânăr american în acest secol al neimplicării şi al indiferenţei. Din fericire, există întotdeauna upstander-i, persoane sau grupuri care iau atitudine deschisă, care dezvăluie şi condamnă atrocităţile comise, declară ea. Genocidul nu este o temă istorică, ci una care vizează viitorul, crede Aram Harmanian.

       Mă întreb cu spaimă dacă atitudinea aceasta a publicului mai contează pentru factorii politici, dacă se mai pot vindeca rănile acestui veac, moştenite de la generaţiile trecute, dacă societatea umană mai are vreo şansă de însănătoşire sau este supusă unei degradări continue până la autonimicire.

        Serj Tankian a avut prilejul să asculte istoria vieţii bunicului său, Stepan Haitaian, şi mărturiseşte că-i este greu să creadă că oamenii pot fi atât de cruzi cu semenii lor. Bunicul său de 96 de ani (în 2006)

şi-a pierdut tatăl şi fraţii în Ekere, un sat anatolian în care, îninte de 1915, trăiau aproximativ 5000 de armeni,  alături de 3000 de turci. Toţi bărbaţii din sat au fost legaţi cu lanţuri  de gât şi duşi către o destinaţie necunoscută, nemaifiind văzuţi de atunci. Când bunica lui a murit, autorităţile turce n-au permis să fie îngropată, ci doar să fie aruncată în râu: trupul său s-a încâlcit în ierburile de pe mal şi nu s-a scufundat până ce nu s-a desprins de cap. Copiii au fost batjocoriţi şi chinuiţi, apoi trimişi în orfelinate din afara Turciei. restul familiilor, femeile şi copiii, au fost deportate. Soldaţi turci şi curzi au luat totul din gospodărie, până şi fânul.

     Alt membru al formaţiei povesteşte că bunicul său patern a fost împuşcat în ascunzătoare. Tatăl său a cunoscut şi a transmis acest adevăr în familie. Dar cu cât timpul trece, cu atât mai puţine mărturii directe vor exista şi generaţiile viitoare nu vor mai avea nici un stimul afectiv care să le mişte inimile şi să-i smulgă din nepăsare. Cineva trebuie mereu să atragă atenţia asupra atrocităţilor şi să încerce imposibilor: stoparea lor!  Mulţi dintre supravieţuitorii holocaustului armean au rămas cu traume adânci, nu vor să-şi mai amintească prin ce au trect atunci. Ceea  ce au văzut i-a cutremurat: o mamă care a înnebunit când i-au fost ucişi cei doi fii, şirul de bărbaţi duşi ca vitele la tăiere spre abator, decapitarea părinţilor, violuri .

        Toţi simt că este datoria lor să menţină în memoria generaţiilor actuale ce s-a petrecut atunci în Anatolia, dar nu sunt naţionalişti sau extremişti, pentru că amintesc mereu de alte atrocităţi: holocaustul evreilor în al Doilea Război Mondial, evenimentele din Rwanda, Gulagul stalinist ş.a. Istoria oficială menţine minciuna sau trece sub tăcere ceea ce nu este politic corect. Nimeni nu vrea să supere Turcia, să strice relaţiile diplomatice de dragul adevărului. În Marea Britanie se păstrează  tăcerea la nivel oficial. În Statele Unite se fac presiuni asupra oficialităţilor, dar nu s-a obţinut nimic. Nu s-a făcut nimic atunci şi se face prea puţin acum pentru a condamna genocidul. Autorităţile americane ezită să folosească termenul „genocid”, se tem să ia acest şarpe de coadă, reprezentanţii se ascund în spatele cuvintelor, pentru că recunoscând genocidul ar trebui să facă ceva să-l împiedice! Ar trebui să nu-l mai practice! Se pare că masacrele, uciderile în masă, atrocităţile nu îi impresionează prea mult pe oamenii politici: interese  economice sau politice îi împiedică să ia atitudine.

        Şi poate că holocaustul evreilor nu s-ar fi petrecut dacă genocidul armenilor ar fi fost denunţat atunci, aşa cum spune un alt membru al formaţiei. Poate că s-ar fi pus capăt atrocităţilor dacă oamenii şi-ar fi ascultat mai mult conştiinţa. Poate că n-ar mai fi curs atâta sânge pe pământ dacă n-ar exista atâta indiferenţă sau atâta intoleranţă. N-ar mai fi fost crimele din Sarajevo şi Bosnia, n-ar mai fi acum conflictul din Ucraina, războiul civil între ortodocşii ucrainieni şi cei ruşi.

       „You don’t care how I feel” e laitmotivul dureros al uneia dintre melodiile formaţiei şi emblema lumii în care trăim.

       Totdeauna vor fi supravieţuitori ai unui genocid şi crimele nu vor putea fi ascunse, ceea ce va atrage mai multă violenţă, crede Samantha Power. Vor exista  mereu răzbunători,  dacă nu vor fi pedepsite astfel de crime prin justiţie.

        Vor persista mereu răni dacă nu se vor recunoaşte adevărurile atât de dureroase ale umanităţii. Ignoranţa ucide conştiinţa. Aşa cum turcii au încercat să nimicească populaţia armeană şi să deznaţionalizeze supravieţuitorii, aşa vor încerca şi alţii cu alte neamuri sau grupuri în viitor şi nu se va împotrivi poate nimeni - de frică, din nepăsare sau din interese meschine.

       Nu pot decât să fiu de acord cu Serj: „Toţi ar trebui să fim screamer-i” şi să recomand cunoscătorilor de limba engleză acest documentar.

Psihologie şi culoare : gri vs. portocaliu

       În tinereţe îmi plăceau mult albastrul şi verdele, dar acum au devenit doar o amintire. Am trecut apoi printr-o perioadă îndelungată de negru, separare de lume şi revoltă împotriva ei, ca acum să observ că preferinţele mele s-au schimbat mult. De ceva timp, un an sau doi, mă obsedează griul, uneori asociat cu portocaliul. Mi-am dat seama de aceasta alegând culorile blogului. Am căutat apoi semnificaţiile psihologice ale acestora şi am înţeles că mi se potrivesc în împrejurările actuale. 

         O sursă (http://www.empower-yourself-with-color-psychology.com/color-gray.html) spune că griul este o culoare a detaşării, indeciziei şi compromisului, o culoare lipsită de emoţie, neutră, imparţială(probabil culoarea antidepresivelor !). Psihologic vorbind, este o culoare a compromisului şi a tranziţiei. Griul închis, cu cât e mai apropiat de negru, cu atât e mai dramatic şi mai misterios. Este convenţional, serios, solemn şi strict. Se asociază cu negarea de sine ( lepădarea de sine nereuşită !) şi cu autodisciplina.  Mai aproape de alb, griul devine luminos şi viu.  Lipsit de mişcare şi de emoţie, griul este solid şi stabil( probabil că reflectă năzuinţa mea cea mai puternică), induce calm şi eliberare dintr-o lume haotică. Culoarea gri caracterizează o persoană supusă, tăcută şi rezervată : aşa am în anii de mănăstire ! Griul nu stimulesză, nu dă energie şi nu reîntinereşte. E conservator şi chiar plictisitor(deşi n-am vrut să recunosc de la început, rutina vieţii de mănăstire începuse să mă plictisească, după 23 de ani la catedră, în mijlocul copiilor, mereu înconjurată de ceva sau cineva nou !) E o culoare deprimantă, deşi elegantă, dar nu strălucitoare.

        Cei care îl preferă se conformează regulilor, sunt oameni practici, pe care te poţi baza, sunt maturi şi responsabili(?). Ei nu vor fi niciodată leaderi, nici în centru atenţiei.

         Griul este culoarea care diminuează energia, dar este şi baza de la care poate porni ceva nou şi pozitiv.  Prea mult gri  aduce tristeţe şi depresie, tendinţa de însingurare şi izolare.

       Din altă sursă am aflat că griul este culoarea postului în creştinism, reprezintă pocăinţă şi plânsul. Dar este simbolul pesimismului, de la care nu rămâne decât un pas până la deznădejde.

           Slavă Domnului că la mine se asociază cu portocaliul !

         Această culoare radiază căldură şi optimism, combinând energia fizică a roşului cu bucuria galbenului. Dă forţă sufletească în vremuri grele. Ne ajută să  ne revenim de pe urma dezamăgirilor şi a disperării, ajută la recuperare în  vremuri de suferinţă. Din punct de vedere psihologic este optimistă, reîntinereşte spiritul. Mă simt mult atrasă de această culoare despre care se spune că n-ar trebui să lipsească din viaţa noastră cotidiană, pentru că induce o atitudine pozitivă faţă de viaţă, ne motivează şi ne ajută să privim la partea luminoasă a vieţii. ( Doamne, din câte căderi şi dezastre m-ai ridicat !). Portocaliul  e culoarea aventurii şi a riscului asumat : inspiră încredere şi independenţă. Îi caracterizează pe cei extrovertiţi şi neinhibaţi, cărora le place să se afişeze(vezi blogul actual!): se asociază cu bucuria de a comunica. Stimulează atât fizic cât şi psihic, îi face pe oameni să gândească şi să vorbească.

        Portocaliul ajută  în asimilarea ideilor noi, încurajează respectul de sine şi eliberează spiritul de limitele sale, dându-ne curajul de a fi noi înşine. Poate tocmai de acest curaj este vorba : de a fi eu însămi, prea puţin monahie, prea mult profesoară sau altceva, ce nu am descoperit încă. Îmi rămâne să găsesc acest curaj în viitor. Cu siguranţă îmi place să scriu, dar cine mai citeşte astăzi literatură, fie chiar şi memorialistică ? Mi-ar plăcea să traduc din engleză în română : am mai făcut-o, dar nu sunt profesionistă(chiar dacă am terminat română-engleză). Însă nimic nu este posibil până nu renunţ în inima mea la visul acela atât de înalt pe care l-a făurit personalitatea mea psihotică scindată.

        Conform preferinţei mele pentru gri se pare că resimt o nevoie adâncă de  echilibru  în viaţă, nevoia de a fi respectată pentru ceea ce sunt şi de a-mi găsi locul în această lume. Cât de departe sunt de idealul monahal întemeiat pe convingerea că eu sunt cea mai păcătoasă, singura pentru iad, pământ destinat să fie de toţi călcat în picioare şi să nu opună rezistenţă !

         Sursă de informare :https://www.facebook.com/AttitudeAndSense/posts/356270374464981

Bipolar

                                           

        Acum e lucru cert pentru mine: am plecat la mănăstire din temerea de a nu înnebuni de durere. Am crezut că schimbarea radicală a vieţii mă va salva, dar lucrurile au decurs cu totul altfel decât m-am aşteptat eu.

        Adevărat că nu mi-am pierdut minţile şi suferinţa de care mă temeam a dispărut din mila lui Dumnezeu, dar pe parcursul celor aproape patru ani  am cunoscut alte suferinţe, poate cu mult mai puternice. Iar ele au făcut să izbucnească în mine boala: bipolar disorder(depresie maniacală). Crucea mea nouă, crucea mea veche! Multe s-au limpezit: am înţeles de ce dintotdeauna am fost altfel, de ce am cunoscut atâta durere, dezamăgire de sine şi de ceilalţi, deznădejde şi sete de moarte. Nu mă îndoiesc defel că boala este consecinţa directă a patimilor şi a păcatelor săvârşite de mine şi de cei din neamul meu: pe o pânză înroşită de veacuri s-a adăugat culoarea întunecată a tuturor nebuniilor comise de o femeie necredincioasă şi plină de sine până la 37 de ani.

         De ce scriu acum despre toate acestea? Pentru că s-a apropiat scadenţa unei vieţi întemeiate pe frică şi prea puţin pe credinţă şi pe jertfă. Mai cred în puterea terapeutică a confesiunii scrise? Nu ştiu. Doar că am ajuns iar la cumpănă şi am făcut deja primul pas fatal spre schimbarea vieţii. Am 50 de ani şi am părăsit iar mănăstirea, de data aceasta cu nezdruncinata convingere că nu-i mai pot face faţă deloc. Sunt ruinată fizic şi psihic, nu mai am puterea să apelez la ajutorul prietenilor mei de totdeauna şi nu-mi doresc decât un răgaz de meditaţie, ca să-mi clarific problemele existenţiale.  Da, mă simt ratată şi nu întrevăd nimic bun pentru mine în viitor. Celor ce mă vor judeca pentru egoism le spun că îi iert şi sunt prima să recunosc o permanentă preocupare cu sine de care nu pot să mă eliberez decât când am de săvârşit vreo lucrare în folosul altora, una care să mă acapareze.

       Încotro să mă mai îndrept? Viaţa mea pare a fi ajuns la capăt de linie. Doar antidepresivele mă împiedică să mă gândesc zi de zi la acest adevăr. Sunt inertă, nu aş putea niciodată să mă întorc la catedră, nu mă văd decât lucrând pe calculator şi neieşind din casă decât pentru a merge la Sfânta Liturghie, dacă mă voi simţi vreodată în stare să înfrunt o societate alcătuită din atât de multe persoane. Tot ceea ce am iubit şi am apreciat timp de 13 ani s-a prăbuşit. Nu am curajul să recunosc faţă de prietenii mei că nu am fost în stare să îmi împlinesc visul de a deveni monahie. Prefer să mor decât să-i spun fostului meu duhovnic prin ce trec, asta pentru că este persoana pe care o apreciez cel mai mult pe lume.

       Pentru cei care vor să ştie mai multe despre bipolar disorder, câteva linkuri:

    http://en.wikipedia.org/wiki/Bipolar_disorder

    www.youtube.com/watch?v=eyiZfzbgaW4

    www.medipedia.ro/.../Depresia-maniacala-redefinita-bipolara-sunt.aspx

    www.sanatateatv.ro/articole-medicale/.../boala-maniaco-depresiva/

Cred Doamne, ajuta necredintei mele!

                  

Cred Doamne, ajută necredinţei mele!

       Aş vrea să pot spune că mă bucur de întoarcerea mea în blogsfera, dar aş minţi. Circumstanţe neplăcute, poate chiar dramatice, mi-au schimbat iar cursul vieţii, la aproape 51 de ani. Poate că unii îşi amintesc de mine, poate nu. Titlul blogului aminteşte de cel vechi: Koinonia. Un alt blog marchează o altă etapă din viata mea în care încerc să lupt cu o boală psihică izbucnită anul trecut: bipolar disorder-depresie maniacală. Am invatat deja o mulţime de lucruri despre ea din documentarele americane de pe net şi sunt total confuză în privinţa viitorului meu. Prognoza medicilor mei: la vârsta mea nu se mai vindecă. Nu e momentul acum să vă descriu în ce constă această maladie psihică, doar că m-a determinat să pun capăt celor 4 ani de mănăstire şi să mă întreb care este rostul existenţei mele acum. Mi-e foarte greu să renunţ la visul meu, dar nu mai am puterea pe moment să-l urmez. Tot ce pot face este să nu deznădăjduiesc în privinţa viitorului, însă boala mea, netratată la timp, mă predispune exact la aşa ceva. Mă cutremur văzând ravagiile pe care le-a produs în mine: mi-a alungat curajul, încrederea în oameni, nădejdea în Domnul, mi-a zdruncinat până şi credinţa în Dumnezeu. Nu pot să mă mai rog, nu mă mai interesează biserica decât formal, nu poi ieşi din casă fără a intra în panică. Tratamentul pe care îl urmez din noiembrie anul trecut nu dă mari rezultate.

        Atât ştiu: nu vreau să îmi pierd credinţa, nu vreau să fiu altceva decât ortodoxă, nu l-am uitat pe Parintele Iustin Pârvu şi moştenirea duhovnicească pe care a lăsat-o. Vreau să mă ridic, am nevoie de ajutor. Dacă citiţi această postare şi puteţi să mă ajutaţi cu un sfat, Domnul să vă răsplătească!