Cuviosul Iacob Singuraticul din Siria, prăznuit la 26 noiembrie

          

       Sfântul Iacob Pustnicul a fost ucenicul Sfântului Maron(14 februarie). El a dus viaţă pustnicească pe un munte, nu departe de cetatea Cirus din Siria. Sfântul a suferit răni cumplite, dar totdeauna a purtat lanţuri, a mâncat doar o dată în zi, după apusul soarelui  şi s-a rugat neîncetat. 

         După astfel de nevoinţe, el a atins desăvârşirea duhovnicească şi a primit de la Domnul putere asupra demonilor, darul vindecării şi chiar al învierii morţilor. Sfântul Iacob a adormit cu pace în Domnul.

Sfântul Clement, episopul Ohridei şi luminătorul bulgarilor

            

  

              Sfântul Clement, episcopul Ohridei, întocmai cu Apostolii, Naum, Sava, Goradz şi Anghelar erau slavi, discipoli ai Sfinţilor Chiril şt Metodie. La început, aceştia au vieţuit ca sihaştri în Moravia, unde Sfântul Goradz i-a urmat Sfântului Metodie ca episcop. El vorbea slavona, greaca şi latina fluent. Sfinţii  Clement, Naum, Angelar şi Sava erau preoţi.

            Luminătorii slavilor erau în opoziţie cu misionarii germani, care aveau sprijinul Papei şi patronajul prinţului Moraviei, Sviatopolk. Lupta dintre aceştia s-a axat pe problema slujirii în slavonă, pe Filioque şi pe postirea în zilele de duminică. Papa Ştefan al VI-lea înterzisese folosirea slavonei  în biserică.

            Susţinătorii ereziei celor trei limbi( care cereau folosirea a numai trei limbi în biserică: ebraica, greaca şi Latina), după ce au înlăturat limba strămoşească a popoarelor slavice, i-au adus pe discipolii Sfântului Metodie la judecată, inclusive pe Sfântul Clement. I-au supus apoi unor torturi cumplite, i-au târât prin spini şi i-au întemniţat vreme îndelungată, la fel cum făcuseră cu Sfântul Metodie, părintele lor duhovnicesc.

            În anul 886, unii dintre prizonieri au fost vânduţi şi au sfârşit ca sclavi pe piaţa din Veneţia. Ambasadorul împăratului bizantin Vasile Macedoneanul a mers la Veneţia, i-a răscumpărat pe sfinţi şi i-a adus la Constantinopol. Bătrânii mărturisitori au fost exilaţi. Nu se ştie unde a mers Sfântul Goradz, nici unde şi-a găsit refugiu Sfântul Sava. Naum şi Anghelar au mers în Bulgaria. În 907, Moravia s-a prăbuşit sub jugul maghiarilor, iar refugiaţii moravi au scăpat prin trecătorile prin care umblaseră şi sfinţii exilaţi de ei. Bulgarii i-au primit pe mărturisitorii slavi cu respect şi le-au cerut să le slujească în limba slavonă. Prinţul bulgar Boris căuta astfel de oameni ca ucenicii Sfântului Metodie, care lucrau pentru luminarea poporului său. Sfinţii au început imediat să studieze cărţi slavone adunate de nobilii bulgari.

            Sfântul Anghelar a murit curând, iar Sfântul Clement a primit însărcinarea să înveţe la Kutmichivitsa, o regiune din sud-vestul Macedoniei. În Biserica Răsăritului numai un om de valoare era ales să fie învăţător, un om recunoscut pentru viaţa lui pioasă şi dăruit cu harisma vorbirii, a predicării cuvântului lui Dumnezeu. Sfântul Clement fusese învăţător şi în Moravia, iar în Bulgaria a învăţat dreapta credinţă până în anul 893. El a organizat o şcoală la Curtea domnească, şcoală care a dobândit prestigiu pe vremea domniei lui  Simeon. În sud-vestul Macedoniei, Sfântul Clement a înfiinţat şcoli separate pentru copii şi adulţi.

            Sfântul îi instruia pe copii la scris şi citit; avea un număr uriaş de elevi. Cei aleşi pentru cler erau 3500 de bărbaţi. În anul 893, Sfântul Clement a devinit episcop de Dremvitsa, ori Velitsa şi Sfântul Naum i-a luat locul.

            Sfântul Clement a fost primul ierarh bulgar care a slujit, a predicat şi a scris în limba slavonă. El a pregătit sistematic oameni din rândul slavilor pentru a deveni clerici. Sfântul episcop a lucrat spre slava lui Dumnezeu până la bătrâneţe. Dar când i-au slăbit puterile şi nu a mai fost în stare să-şi îndeplinească responsabilităţile, el i-a cerut ţarului Simeon să-l lase să se retragă.

            Ţarul l-a rugat să nu părăsească serviciul la catedrală şi Sfântul a continuat să slujească. Apoi a mers la Ohrid, la o mănăstire pe care o ctitorise, unde a continuat opera de traducere a unor părţi importante din Penticostar.

Curând Sfântul s-a îmbolnăvit grav şi a plecat la Domnul în anul 916. Trupul sfântului a fost pus într-un sicriu pe care îl făcuse cu mâinile sale şi a fost îngropat în Mănăstirea Sf. Pantelimon din Ohrid.

            Sfântul Clement este considerat primul autor în limba slavonă. Nu numai că a continuat opera de traducere  a Sf. Chiril şi Metodie, dar a lăsat şi opera proprii, primele mostre de literatură duhovnicească slavonă. Multe dintre lecţiile şi predicile Sfântului Clement au fost aduse în Rusia, unde au fost citite şi copiate de creştinii ruşi cu evlavie.

           Sfântul Clement este prăznuit la 25 noiembrie şi la 27 iulie.

Sfântul mucenic Mihail, Prinţ de Tver(22 noiembrie)

          

Sfântul, drept-credinciosul prinţ Mihail de Tver s-a născut în anul 1272, după moartea tatălui său, Marele Prinţ Yaroslav Yaroslavich, unul din fraţii sfântului Prinţ Alexandru Nevski. În călătoria sa către Hoardă, Prinţul Yaroslav s-a îmbolnăvit şi a fost tuns monah cu numele Atanasie, apoi a murit. Mama lui Mihail, Xenia, şi-a crescut fiul într-o fierbinte dragoste de Dumnezeu. Mihail a fost educat şi a studiat sub îndrumarea Arhiepiscopului de Novgorod, probabil Clement. El a luat locul fratelui său mai mare, Sviatoslav, în Principatul Tver.

            În 1285, el a construit o biserica de piatră în cinstea Schimbării la Faţă a Mântuitorului, pe locul unei biserici de lemn cu hramul “Sf. Cosma şi Damian”. După moartea Marelui Prinţ Andrei Alexandrovich (+1305), Mihail a mers la Hoarda de Aur şi a primit garanţia Marelui Han ca successor de drept la tronul principatului. Dar Prinţul Yurii Danilovich al Moscovei nu a vrut să se supună acestei hotărâri, fiindcă dorea conducerea principatului pentru sine. El a mers deseori la Hoarda de Aur, condusă de noul Han Uzbek, care se convertise la mahomedanism şi se distingea prin cruzimea şi fanatismul lui. Prinţul Yurii a ştiut cum să câştige bunăvoinţa Hanului şi s-a căsătorit cu sora acestuia, Konchaka, devenind Mare Prinţ.

         

           Dar nici atunci nu a fost mulţumit, ci a început un război fratricid cu Tverul. În armata lui Yurii era un detaşament de tătari, trimis de Uzbek şi condus de Kavgadi. Dar bărbaţii din Tver, conduşi de sfântul Prinţ Mihail, l-au înfrânt pe Yurii la 22 decembrie 1317. Au fost luaţi mulţi prizonieri, inclusiv Kavgadi, pe care Sf. Mihail l-a eliberat, şi soţia Prinţului Moscovei, Konchaka, care a murit pe neaşteptate în Tver.

            Printul Yurii l-a acuzat pe Mihail înaintea Hanului că a otrăvit-o pe Konchaka. Hanul s-a mâniat, ameninţând să distrugă principatul Tverului şi toate posesiunile lui Mihail şi a cerut ca Prinţul să vină să-i dea socoteală. Nevrând să risipească sânge rusesc nevinovat, Prinţul Mihail s-a dus de bunăvoie la Marele Han, ştiind că aceasta înseamnă moarte pentru el. Şi-a luat bun rămas de la familia sa şi de la poporul său, apoi a primit binecuvântare pentru mucenicie de la duhovnicul său, Părintele Egumen Ioan.

            “Părinte, am fost foarte preocupat de pacea creştinilor, dar pentru păcatele mele, n-am putut să pun capăt războiului între fraţi. Acum dă-mi binecuvântare, ca prin vărsarea sângelui meu, ei să aibă puţină pace şi ca Domnul să-mi ierte păcatele.” 

            La Hoardă s-a ţinut un judeţ nedrept, găsindu-l pe sfânt vinovat de neascultare faţă de Han şi condamnându-l la moarte. L-au luat cu străji şi l-au pus între butuci. După obiceiul său, Sfântul Mihail citea continuu la Psaltire şi-I mulţumea lui Dumnezeu că i-a îngăduit să sufere pentru El. De vreme ce mâinile mucenicului erau prinse în butuci, un băiat statea dinaintea lui şi întorcea foile Psaltirii. Sfântul a fost ţinut aşa pentru multă vreme, îndurând bătăi şi batjocură. Îi ziceau în bătaie de joc să fugă, dar sfântul răspundea cu îndrăzneală: “În toată viaţa mea niciodată n-am fugit dinaintea vrăjmaşului. Dacă mă salvez pe mine şi poporul meu rămâne în primejdie, ce fel de slavă este aceasta? Nu, să se facă voia Domnului.”

            Prin mila Domnului, el n-a fost lipsit de mângâiere duhovnicească: preoţi ortodacşi îl grijeau, egumenii Alexandru şi Marcu. În fiecare săptămână se spovedea şi se împărtăşea, primind creştineasca pregătire de moarte. Instigaţi de Prinţul Yurii şi de Kavgadi, care căutau să se răzbune pentru înfrângerea suferită, asasini plătiţi au năvălit în tabăra unde era ţinut prizonier Mihail. Ei l-au bătut cumplit pe mucenic şi l-au lovit cu picioarele, iar la urmă unul din ei l-a înjunghiat cu un cuţit.

            Trupul gol al mucenicului a fost expus spre profanare, apoi l-au acoperit cu o haină şi l-au pus pe o scândură legată de un car. In timpul nopţii, două străji au fost trimise să păzească Truplui, dar s-au întors înfricoşate. Dimineaţa, trupul mucenicului nu a mai fost găsit pe scândură.

            În timpul nopţii ce trecuse mulţi creştini şi chiar tătari văzuseră doi nori strălucitori deasupra locului unde zăcea trupul mucenicului. Deşi prin stepă cureierau multe sălbăticiuni, nici una nu s-a atins de trupul său. Dimineaţa următoare toţi strigau: “Prinţul Mihail este un sfânt şi a fost ucis pe nedrept.” De la Hoardă, trupul prinţului a fost transportat la Moscova, fiind îngropat în biserica de lemn a Mântuitorului din Kremlin.

            După numai un an, în 1318, poporul Tverului a aflat despre soarta prinţului lor. La dorinţa soţiei lui, drept-credincioasa Prinţesă Ana de Kashin, şi la cererea poporului, sfintele moaşte ale Prinţului Mihail au fost mutate în oraşul său natal, la 6 septembrie 1320, fiind puse în biserica pe care Sfântul o ridicase în cinstea Schimbării la Faţă a Mântuitorului. Venerarea Sf. Mihail a început acolo imediat după aducerea sfintelor moaşte la Tver, iar canonizarea lui de către Biserică s-a înfăptuit în anul 1549.

            Pe 24 noiembrie 1632, moaştele Sf. Mihail au fost dezvelite spre venerare. Sfântul a ajutat de multe ori poporul rus. În 1606, polonii şi lituanienii care asediau Tverul au văzut un călăreţ minunat pe un cal alb, ieşind din cetate cu spada în mână şi punându-i pe fugă. Când au văzut o icoană a Sf. Prinţ Mihail, faţă de arhiepiscopul Teoctist al Tverului au jurat că acesta fusese călăreţul minunat.

Noul hieromartir Alexis Benemanskii din Tver(22 noiembrie)

          

          Născut pe 6 ianuarie 1881, în regiunea Tver, Noul Martir Alexis Constantinovich Benemanskii a fost preot în dioceza Tver, Rusia, la începutul anilor 1900. El s-a opus hotărât Bisericii Vii, care a fost organizată în 1920 de către Statul Sovietic, cu scopul de a provoca şi contesta legitimitatea Patriarhatului de la Moscova şi pe Sfântul Tihon, Patriarhul însuşi al Bisericii Ruse. Părintele Alexis a fost neobosit în apărarea Bisericii canonice împotriva “renovaţioniştilor” şi nu şi-a sacrificat principiile. De-a lungul anilor, Părintele Alexis a fost arestat de patru ori, întemniţat şi exilat.  

            Pe 21 noiembrie (4 decembrie) 1937, a fost din nou arestat, împreună cu  preotul Elias Gromoglasov, şi a fost supus martiriului a doua zi, sub falsa acuzaţia că a luat parte la acţiuni contra-revoluţionare, organizate de Arhiepiscopul Thaddeus din Tver, Noul Martir, care fusese arestat trei zile mai înainte şi apoi martirizat.

            Părintele Alexis a fost canonizat Dioceza din Tver  în anul 1999 şi a fost trecut în rândul noilor Martiri şi Mărturisitori de sub jugul sovietic, de către Biserica Ortodoxă Rusă în anul 2000.

New Hieromartyr Alexis (Benemanskii) of Tver

Commemorated on November 22

            Born January 6, 1881 in the Tver region, the New Martyr Alexis Constantinovich Benemanskii was a priest of the Diocese of Tver, Russia, during the early 1900s. He widely opposed the Living Church, which had been set up in the 1920s by the Soviet state to challenge the legitimacy of the Patriarchate of Moscow and, initially, Saint Tikhon himself. He was tenacious in defending the canonical Church against the "renovationists," as proponents of the Living Church were called, and was unwilling to sacrifice his principles. Over the years, he had been arrested four times and imprisoned or exiled.

            On December 4/November 21, 1937, he was arrested again, together with his coworker Archpriest Elias Gromoglasov, and martyred the following day, having been accused of taking part in fictitious counter-revolutionary activities allegedly organized by the New Martyr Archbishop Thaddeus of Tver, who was arrested three days later and subsequently martyred. He was canonized by the Diocese of Tver in 1999 and was numbered among those glorified as new martyrs and confessors of the Soviet Yoke by the Russian Orthodox Church in August 2000.

Acatistul Sf. Cuvios Paisie de la Neamt

Saint George of Amastris

           Saint George of Amastris  had a monastic background and an ascetic training; he was "the model for ascetics," the "adornment of the priesthood," and the "support of the migados", of those who lived the mixed life. Of miraculous birth and noble parentage, he rejected his academic prowess for a deeper knowledge of God; he renounced worldly pleasures and even ecclesiastical honours in preference for an austere and dedicated religious vocation. He longed for the wilderness, having in his mind the examples of Elijah, Moses, and John the Baptist. George was not content simply to pursue the ascetic life in the world, for he chose to live for some time both as a semieremitic monk and then as a member of a cenobitic monastic community. In a monastery at Bonyssa he devoted himself to a rigorous ascetic discipline, spending large parts of his day and night in meditation on the Scriptures and the Lives of saints. Among the brothers he lived the angelic life, "on the boundary of both human and bodiless nature". But he was not to remain in this peaceful retreat, for his virtuous life "could no longer be concealed just as a lamp cannot hide on a mountain top, nor a pearl conceal its own brilliance"

            Before long an embassy from Amastris arrived at George's monastery to persuade the holy monk to take the place of the city's recently deceased bishop. The envoys seemed to regard the Episcopal vocation as a higher calling. They exhorted George to imitate the saints and apostles of old, who had carried the message of God's mighty deeds to all people, "for the perfection of virtue is not characterized by providing for oneself but rather ... in the care and salvation of the many". George rebuffed the entreaties of the envoys and countered their arguments. He considered the episcopate a high and worthy aspiration, but, alluding to his own monastic vocation, he feared lest "the better" be dragged down by "the worse" and said he wished to remain unenslaved by intercourse with what was inferior; he insisted that his own path led to the highest of goods (pros to eschaton ton agathon), and he in no way wished to be deterred from it. Ignoring his vigorous refusal, the envoys took hold of George against his will and dragged him off to Constantinople for consecration.

            Once he had assumed the Episcopal dignity, George fulfilled his commission with diligence", providing "indelible images of virtue" and teaching by deed as much as by word. Nor did the bishop abandon his monastic ideals. His continuing advocacy of the ascetic life appears in an interlude regarding Emperor Nicephorus Ι (802-811), whom George had served as a spiritual adviser prior to Nicephorus's reign. Inspired by the saint, the emperor himself is said to have aspired to an ascetic life. He secretly donned George's coarse tunic and threadbare cloak, regarding these garments as "the safeguard and strength of his kingdom." Moreover, he scorned his luxurious bed, spent sleepless nights on the ground, and allegedly considered as nothing the imperial diadem and his very rule over the Romans compared with his association with the holy man.

            Admittedly it is not ascetic feats but powerful prayers and miraculous deeds that fill most of the remaining pages of the Life. Such acts were common manifestations of the spiritual authority of a holy ascetic-turned-bishop, and George proved no exception. Whether repulsing barbarians, stilling the water and the wind, miraculously producing the required eucharistic elements, or posthumously healing the blind, the lame, and the sick, he repeatedly demonstrated the power of holiness as he prevailed against evil forces threatening the people of God.

            If Ignatius the Deacon is the author of the Life of George of Amastris, then the same model of leadership is operative in his iconoclast Life and his later iconodule vita of Patriarch Nicephorus. Nicephorus, too, is said to have renounced the world (in his case, a successful career in the imperial service) for a solitary ascetic and contemplative life, reluctantly accepting the patriarchate only on the condition that he first be permitted to take monastic vows .

            From both perspectives, then, the complementarity of monastic life with a future ecclesiastical career is taken for granted or even idealized. Thus the Life of George provides one of several examples of the fact that iconoclasm did not necessarily mean monachomachy. Supporting this hagiographical evidence is the simple fact that two of the three iconoclast patriarchs of Constantinople in the ninth century were themselves monks and even abbots before their promotion to the Episcopal throne.

            Indeed the monastic life was often deemed a surer mark of the true spiritual authority of a Christian leader than Episcopal office itself. Also worth noting is a distinction about timing. The Life of George of Amastris is an example of relatively rare hagiography dating from the iconoclast period itself. Evidence from this non-iconodule Life, then, helps to dispel the assumption that a monastic episcopate arose in the aftermath of Iconoclasm or principally as a result of the monastic triumph in that struggle.      

Sfinţitul Mărturisitor Agatanghel, mitropolitul Yaroslavului(II)

Yaroslav – oraşul cu multe biserici

            “Înainte ca declaraţia să devină larg cunoscută, Mitropolitul Agatanghel şi cu mine am fost chemaţi la GPU Yaroslav, unde am fost primiţi de tovarăşul Tuchkov, venit de la Moscova…” Tuchkov l-a întrebat pe Agatanghel ce s-a plănuit în Yaroslav împotriva lui Serghie, iar mitropolitul i-a redat esenţa declaraţiei sale şi apoi a întrebat: “Cum vi se pare acest discurs, nu găsiţi că este contrarevoluţionar  şi apt să ne aducă neplăceri din partea voastră?” Tovarăşul Tuchkov a declarat  că nu crede aşa ceva şi că nu se întrevede nicio interferenţă a GPU în afacerile noastre…”

            Această ultimă remarcă a lui Tuchkov poate părea surprinzătoare la început; totuşi, era în deplin accord cu politica GPU de a încuraja diviziunile şi schismele în Biserică. Odată schisma pe deplin formată, urmau represiuni împotriva celor mai “de dreapta” contrarevoluţionari – adică împotriva Adevăratei Biserici Ortodoxe. Mitropolitul Iosif a continuat cu o evaluare a importanţei declaraţiei de la Yaroslav:

             “Ca un strigăt din inimă, ea este vie în inimile multora dintre cei mai sensibili oameni ai Bisericii. Importanţa ei istorică este de neşters şi va dura până la sfârşitul veacurilor, aşa încât, într-un Consiliu bisericesc liber ales, de drept, acţionând liber, să poată da un material valoros care să reveleze adevărata cauză a Bisericii aflate acum în ruină…”

            Declaraţia a fost distribuită din ordinal Mitropolitului Agatanghel, tuturor celor care cereau sfat şi îndrumare, cu explicaţia că, prin hotărârea sinodală [probabil ucazul 362, din 20 nov. 1920] şi în absenţa  unei autorităţi centrale care să se bucure de încrederea poporului, sau din imposibilitatea de a comunica cu această autoritate,  ierarhii locului sunt împuterniciţi să conducă independent."

            Pe 11 aprilie, mitropolitul Serghie şi sinodul lui, în timp ce le-a interzis să slujească altor ierarhi care semnaseră declaraţia, s-au abţinut să îl pedepsească pe mitropolitul Agatanghel. Rezoluţia declară că, deşi mitropolitul ar merita să fie caterisit din cauza actelor sale  litigioase, totuşi, având în vedere “serviciile aduse de el Bisericii în trecut” şi “sănătatea precară”, i se dă o lună ca să se căiască”, după care, nepocăindu-se,  i se va interzice să  mai slujească.

            Pe 10 mai, mitropolitul Agatanghel, arhiepiscopul Varlaam şi episcopul Eugen i-au scris lui Serghie, spunându-I că ei nu-i resping autoritatea ca deputat patriarhal locum tenens şi că nu au rupt comuniunea în rugăciune cu el. Totuşi, la punctual 5 al acestei scrisori se spune: “Hotărârile deputaţilor care deranjează conştiinţa religioasă a poporului şi a noastră şi care, în convingerea noastră, încalcă sfintele canoane, noi nu putem şi n-am putea să le ducem la îndeplinire, având în vedere circumstanţele create pe plan local.”

            Acesta a fost un pas înapoi în comparaţie cu declaraţia din februarie şi l-a consternat pe mitropolitul Iosif. Totuşi, punctual 5 păstra o oarecare distanţă spirituală între ierarhii din Yaroslav şi mitropolitul Serghie, şi pe 30 mai, sinodul lui Serghie “observa cu regret” că “declaraţia scrisă a mitropolitului Agatanghel de Yaroslav, arhiepiscopului Varlaam (Ryashentsev) şi episcopului Eugen(Kobranov) de Rostov din 10 mai, nu exprimă cu hotărâre faptul că sunt conştienţi de amploarea şi caracterul distructiv al încercării la care ei au supus Biserica; prin punctual 5 al declaraţiei se pierde orice  speranţă că încercarea pe care au provocat-o se va înlătura.” Totuşi, profitând de lipsa de claritate a  scrisorii din 10 mai, Serghie a anunţat că arhipăstorii din Yaroslav s-au reconciliat cu el.

            Dar nu era vorba de nicio reconciliere: mitropolia de Yaroslav rămânea de facto autocefală până la moartea mitropolitului. Potrivit Schi-episcopului Petru, mitropolitul Agatanghel l-a sfătuit ca, dacă mitropoliţii Agatanghel, Chiril, Petru(Ladygin) şi Iosif ar muri, el să se îndrepte spre mitropolitul Antonie (Khrapovitsky), preşedintele Bisericii Ruse din diaspora, care era un oponent al mitropolitului Serghie.

            Şi când mitropolitul Serghie i-a scris, cerându-i să nu rupă comuniunea cu el şi să se alăture Bisericii din Catacombe, mitropolitul Agatanghel i-a răspuns cu o deplină tăcere. Că Vlădica Agatanghel nu s-a reconciliat cu mitropolitul Serghie o afirmă şi nepoata lui, A. V. Preobrazhenskaya şi mitropolitul Iosif, care în 1929 scria: “ Nu cu mult înainte de moartea sa, Agatanghel şi-a exprimat intenţia de a-şi reînnoi protestul împotriva lui Serghie, care îl adusese iar la limita răbdării. Mitropolitul Serghie înţelesese “concesiile” din mai ca o completă retractare a declaraţiei din februarie. Agatanghel a afirmat insistent că aceasta rămâne valabilă, pe când era bombardat cu cereri de a duce la îndeplinire decretele lui dubioase. Aceasta (împreună cu falsele denunţuri ale lui Serghie, care defăimau întreaga noastră muncă) deşteptase în mitropolitul Agatanghel dorinţa de a începe iar lupta, dar n-a reuşit să o facă…” Potrivit unei surse, mitropolitul Agatanghel a compus o epistolă dură împotriva lui Serghie, în septembrie 1928.

            Mitropolitul a murit în Yaroslav la 3/16 octombrie 1928. Pe 31 decembrie 1928, Hieromartirul Serafim, arhiepiscop de Uglich, scria în jurnalul său:

“L-am pierdut pe bătrânul Mitropolit Agatanghel, care a reprezentat un mare chip de smerenie şi de înţelepciune smerită. Istoria va pronunţa dreptatea lui şi îi va binecuvânta numele. Veşnică să-i fie pomenirea!”

Sursa:

http://www.academia.edu/10194265/THE_HOLY_NEW_MARTYRS_OF_CENTRAL_RUSSIA

Sfinţitul Mărturisitor Agatanghel, mitropolitul Yaroslavului(I)

            Mitropolitul Agatanghel, în lume Alexander Lavrentyevich  Preobrazhensky, s-a născut pe 27 septembrie 1854, în satul Mogila, Venevskyuyezd, provincial Tula, în familia unui protopop.  După terminarea şcolii teologice în 1871, el a intrat la Seminarul Teologic din Tula, iar în 1877, la Academia Teologică din Moscova. După absolvirea acesteia, în 1881, cu gradul de candidat în teologie, a fost numit profesor de latină la şcoala teologică din Rannenburg.

            Pe 7 decembrie 1881, el a fost desemnat asistent supraveghetor la şcoala teologică din Skopno. Pe 7 martie 1885, după moartea soţiei şi a fiului său, a fost tuns monah cu numele Agatanghel. La 10 martie în acelaşi an, a fost hirotonit preot. În 1886, l-au numit inspector al seminarului teologic din Tomsk; apoi a fost înălţat la rangul de arhimandrit. Pe 10 septembrie 1889, Părintele Agatanghel a fost sfinţit episcop de Kirensk, al doilea vicariat al diocezei Irkutsk, de către arhiepiscopul Beniamin de Irkutsk şi episcopul Macarie de Selenginsk, în M-rea Sfintei Înălţări din Irkutsk. În 1893 a fost numit episcop de Tobolsk, iar în 1897, episcop de Riga.

            În 1904 a fost făcut arhiepiscop. El s-a dovedit a fi un episcop liberal şi uman, nulţumită eforturilor sale, mai mulţi tineri condamnaţi la moarte de o curte marţială au fost salvaţi. A luat parte la Sf. Sinod, fiind membru al unui consiliu sinodal. Pe 13 august 1910, el a fost numit arhiepiscop de Vilnius şi Lituania şi arhimandrit al M-rii Sfântului Duh din Vilnius. În 1913, P. S. Agatanghel a fost desemnat arhiepiscop de Yaroslavl şi Rostov, iar în 1917, a fost promovat la rangul de mitropolit. Vlădica Agatanghel s-a bucurat de dragostea clerului şi a poporului din eparhia Yaroslavl, pe care a păstorit-a mulţi ani. Din 1917 a devenit membru permanent al Sfântului Sinod. La 25 ianuarie 1918, Patriarhul Tihon l-a făcut al doilea candidat  de locţiitor la scaunul patriarchal, după mitropolitul Chiril de Kazan.

            În vara anului 1918, locuitorii din Yaroslav s-au revoltat contra bolşevicilor, iar mitropolitul Agatanghel, deşi se temea de  rezultatele vărsării de sânge între fraţi, i-a binecuvântat pe insurgenţi. Răzbunarea bolşevicilor victorioşi a fost cumplită, dar nu s-au atins de mitropolit. Totuşi, potrivit unei surse, el a fost arestat în 1919.

            În mai 1922, Patriarhul a fost arestat; de vreme ce primul candidat de locum tenens, mitropolitul Chiril, era în exil, Patriarhul Tihon i-a predat administraţia bisericii mitropolitului Agatanghel în 16 mai. Dar în acesl moment, mişcarea renovaţionistă a preluat cu forţa administraţia bisericii în Moscova şi l-a trimis pe protopopul Krasnitsky la Yaroslavl să negocieze cu mitropolitul Agatanghel. Acesta a impus o serie de condiţii candidatului de drept, condiţii care însemnau completa lui subordonare faţă de renovaţionişti. În mod firesc, mitropolitul a respins aceste condiţii. Krasnitsky s-a întors la Moscova, iar renovaţioniştii au răspândit zvonul că “mitropolitul este ocupat cu propriile afaceri şi nu se grăbeşte să împlinească porunca Patriarhului”.

            Renovaţioniştii se aşteptau ca mitropolitul Agatanghel să facă nişte concesii; trebuia să declare că renunţă la linia politică a Patriarhului Tihon. După o lună de negocieri, nefăcându-se nici un progress, Mitropolitul a adresat, în mod cu totul neaşteptat, un Apel către credincioşii Bisericii Ruse(18 iunie 1922), apel tipărit în secret şi repede împrăştiat în Moscova şi alte oraşe. Înalta Administraţie a Bisericii a fost luată prin surprindere, mitropolitul Agatanghel a fost imediat arestat şi trimis în exil în regiunea Narimsk. Apariţia acestui apel a demonstrat că în cercurile eclesiastice o conciliere cu revaţioniştii era respinsă hotărât.

            La 5 iunie 1922, mitropolitul Agatanghel a scris o epistolă în care declara că acceptă  să fie locţiitorul Patriarhului şi în care spunea despre oamenii noii biserici:

            “ Ei şi-au declarat intenţia de a revizui dogmele şi învăţăturile morale ale credinţei noastre Ortodoxe, sfintele canoane ale Sfintelor Sinoade Ecumenice, rânduiala ortodoxă a slujbelor, care  ne-a fost lăsată de  marii asceţi ai pietăţii creştine, şi de a organiza astfel o nouă biserică, pe care ei o numesc “Biserica vie”… Iubiţilor în Domnul arhipăstori! Fiind lipsiţi pentru un timp de o conducere mai înaltă, voi trebuie să vă conduceţi diocezele(eoiscopiile) în mod independent, în conformitate cu Sfânta Scriptură, canoanele Bisericii şi normele ei, în accord cu propria conştiinţă şi cu legământul vostru arhipăstoresc, până la reinstaurarea unei Înalte Puteri Bisericeşti…Şi astfel, iubiţii mei fii întru Hristos, păstraţi învăţătura, rânduielile şi comandamentele credinţei noastre, păstraţi tot ceea ce  vi s-a dat moştenire, păstraţi Biserica lui Hristos. Cunoaşteţi că acei ce părăsesc Sfânta Biserică îl părăsesc pe Mântuitorul. “Deci staţi  tari”, cum spune Apostolul, “şi ţineţi învăţătura pe care aţi primit-o, ori prin cuvânt, ori prin scrisoare.”

            Când Mitropolitul a emis această scrisoare, el a primit domiciliu forţat în Mănăstirea Spasski din Yaroslavl(28 iunie) şi apoi izolare forţată în închisoarea din  Yaroslavl(22 august). În toamna acelui an a fost întemniţat la închisoarea internă a GPU din Moscova, iar pe 25 noiembrie a fost condamnat la 3 ani de exil. În 28 noiembrie a fost transferat  la Taganka, iar pe 28 decembrie a fost exilat într-o aşezare îndepărtată, Kolpashevo, regiunea Narimsk, provincia Tomsk, Siberia, unde a fost îngrijit de nepoata sa, Alevtina Vladimirovna Preobrazhenskaia. În toamna anului 1925, la întoarcerea din exil, mitropolitul a fost deţinut în închisoarea Perm. Numit locum tenens patriarhal, la 5 decembrie 1925 el a acceptat această calitate, iar pe 18 aprilie 1926, a anunţat că îşi preia datoriile ce-i revin, dar mitropolitul Sergius(Stragorodsky) i s-a opus. Mitropolitul Agatanghel i s-a supus curând “pentru binele şi pacea Bisericii”.

            În 1926 el s-a întors la Yaroslav. Către sfârşitul anului 1927, el a scris mitropolitului Pavel de Starobela, numindu-l pe Serghie “un uzurpator al puterii eclesiastice” şi a format “Grupul Yaroslav”, alcătuit din episcopii vicari ai Mitropoliei de Yaroslav, care au declarat că ei rup comuniunea cu mitropolitul Serghie, pe 28 februarie 1928. Această declarţie a fost semnată şi de episcopul Iosif de Petrograd, care se afla atunci la Yaroslav.

            În timpul procesului, mitropolitul Iosif a mărturisit despre acest eveniment:        

 “Cunosc împrejurările în care Yaroslavul s-a despărţit de Serghie. Mitropolitul Agatanghel, chemându-mă odată, mi-a spus că faptele mitropolitului Serghie şi caracterul arbitrar al administraţiei lui determină o serioasă opoziţie şi că este copleşit cu telegrame şi cereri scrise de a prelua el (Agatanghel) frâiele  conducerii, ca să-i elibereze de orice dependenţă de Serghie, care îi ameninţă pe toţi cei ce obiectează cu exilul şi alte forme de represiune. Mitropolitul a continuat să spună că proiectează propria declaraţie împotriva lui Serghie şi că aceasta a fost aprobată de ierarhii din Yaroslav şi că eu, trăind între hotarele eparhiei lor şi fiind obligat să fiu de acelaşi cuget cu ierarhia locului, care mi-a oferit azil, sunt invitat să mă alătur lor. Am cerut permisiunea de a cunoaşte textul declaraţiei. Mitropolitul Agatanghel imediat mi-a promis că mi-l trimite prin curier, după ce va fi semnat de arhiepiscopul Varlaam.”[…] “La câteva zile după  întoarcerea la Rostov, am primit declaraţia, deja semnată de trei ierarhi, şi găsind că ea corespunde cerinţelor momentului, am semnat-o şi eu. Cu totul erau cinci semnături de arhierei ai locului. Dar cine a compus declaraţia, cu cine a fost discutată de Mitropolitul Agatanghel, dacă au avut loc întruniri şi câte, eu nu ştiu, n-am luat parte în nici un fel la alcătuirea ei.”

Traducere din :

http://www.academia.edu/10194265/THE_HOLY_NEW_MARTYRS_OF_CENTRAL_RUSSIA

Preacuviosul Părinte Chiriac Sihastrul (prăznuit la 29 septembrie)

            Cuviosul Chiriac s-a născut în Corint, fiul preotului Ioan şi al soţiei lui, Maria. Episcopul Petre al Corintului, care le era rudă, văzând pe Chiriac un copil liniştit şi sensibil, l-a făcut citeţ. Repetatele citiri din Sf. Scriptură au deşteptat în sufletul lui dragostea pentru Domnul şi dorinţa de a duce o viaţă sfântă.

            Odată, când tânărul n-avea încă 18 ani, a fost adânc impresionat de cuvânt al Domnului  spus în biserică: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”(Mt. 16, 24). Chiriac a crezut că aceste cuvinte i se adresează lui, aşa că s-a dus direct în port, s-a urcat într-o corabie şi a mers la Ierusalim.

            După ce a văzut Sfintele Locuri, Chiriac a locuit câteva luni într-o mănăstire nu departe de Sion, sub ascultarea egumenului, Avva Estorghie. Cu binecuvântarea lui, Chiriac a plecat la Mănăstirea Sfântului Eftimie cel Mare din pustiu. Sfântul Eftimie(20 ianuarie), descoperind în tânărul acesta mari daruri de la Dumnezeu, l-a tuns monah şi l-a dat sub ascultarea Sfântului Gherasim(4 martie), care sihăstrea în Valea Iordanului, în mănăstirea Sfântului Teoctist.

            Sfântul Gherasim, văzând tinereţea lui Chiriac, i-a poruncit să trăiască în obşte cu fraţii. Tânărul monah şi-a împlinit cu uşurinţă ascultările mănăstireşti; se ruga cu râvnă, dormea puţin, mânca la două zile o dată, hrănindu-se cu pâine şi apă.

            În vremea Postului Mare, Sf. Gherasim avea obiceiul să se ducă în pustia Ruva, întorcându-se în mănăstire abia la Duminica Floriilor. Văzând Avva  înfrânarea lui Chiriac, l-a luat cu el. Într-o tăcere deplină, cei doi pustnici şi-au dublat nevoinţele. În fiecare Duminică, Sfântul Gherasim îl împărtăşea pe ucenicul său cu Sfintele Taine.

            După moartea Sfântului  Gherasim, fiind de numai 27 de ani, Chiriac s-a întors în mănăstirea Sf. Eftimie, dar acesta n-a mai trăit mult. Sfântul Chiriac a cerut o chilie solitară şi acolo şi-a continuat nevoinţele în tăcere, comunicând numai cu monahul Toma. Dar curând Toma a fost trimis la Alexandria, unde a fost hirotonit episcop, iar Sfântul Chiriac a petrecut 10 ani în deplină tăcere. La 37 de ani a fost hirotonit diacon.

            Când a apărut o schismă între mănăstirea Sf. Eftimie şi mănăstirea Sf. Teoctist, Sf. Chiriac s-a retras la mănăstirea Souka a Sf. Hariton(28 septembrie). Aici primeau orice monah numai ca novice, deci aşa a fost primit şi Sfântul Chiriac, care s-a supus smerit ascultărilor mănăstireşti. După mai mulţi ani, el a fost hirotonit preot şi ales canonarh, ascultare pe care a îndeplinit-o 18 ani. Sfântul Chiriac a petrecut 30 de ani în mănăstirea Sf. Hariton.

            Postirea aspră şi desăvârşita nerăutate îl distingeau printre asceţii Lavrei. În chilia sa, în fiecare noapte, el citea la Psaltire, întrerupând citirea numai pentru a merge la slujba de noapte. Ascetul dormea foarte puţin. La 70 de ani, s-a retras în pustia Natoufa, împreună cu ucenicul său Ioan.

            În pustie, sihaştrii se hrăneau cu ierburi amare, care prin rugăciunile Sfântului Chiriac se făceau bune. După cinci ani, nişte locuitori au aflat despre ei şi l-au adus pe fiul lor îndrăcit, iar Sf. Chiriac l-a vindecat. De atunci înainte, mulţi oameni au început să vină cu necazurile lor, dar el căuta singurătatea, aşa că a fugit la Ruva, unde a mai vieţuit cinci ani. Dar şi aici l-au aflat bolnavii şi demonizaţii, iar Sfântul i-a vindecat cu semnul Sfintei Cruci şi cu ulei sfinţit.

            La 80 de ani, Sf. Chiriac a plecat în pustia Sousakim, unde erau două izvoare. Potrivit tradiţiei, Proorocul David a adus în atenţie pustia aceasta: “Tu ai secat râurile Itanului”(Ps. 73/74, 15). După 7 ani, fraţii de la mănăstirea Souka l-au căutat pentru ajutor duhovnicesc, într-o vreme de foame şi boală, pe care a îngăduit-o Dumnezeu. Ei l-au rugat să se întoarcă la mănăstire, iar Sfântul s-a sălăşluit în peştera Sf. Hariton.

            Sfântul Chiriac a dat mult ajutor Bisericii în lupta cu erezia origenistă; cu rugăciunea şi cuvântul, i-a adus pe rătăciţi înapoi la adevăr şi i-a întărit în Ortodoxie. Chiril, autorul “Vieţii Sfântului Chiriac”, călugăr din Lavra Sf. Eftimie, a fost martor când Sfântul 

a prezis moartea conducătorilor ereticilor, Nonos şi Leontius, şi încetarea răspândirii ereziei.

            Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i-a poruncit Sfântului Chiriac să păstreze curăţia credinţei; apărându-i în vis însoţită de Sf. Ev. Ioan şi de Sf. Ioan Botezătorul, Preacurata nu a intrat în chilia unui monah pentru că avea o carte eretică a lui Nestorie. “În chilia ta este duşmanul meu”(Arătarea Maicii Domnului este prăznuită pe 8 iunie).

            La 99 de ani, Sf. Chiriac s-a dus iar la Susakim, locuind acolo cu Ioan, ucenicul său. În pustie, in leu uriaş îl apăra pe sfânt de tâlhari şi mânca din mâinile lui. Odată, în fierbinţeala verii, toată apa dintr-o crăpătură a stâncii a secat, iar sihaştrii au rămas fără o picătură de apă. La rugăciunile Sfântului Chiriac, a căzut ploaie şi a umplut iar bazinul.

În ultimii doi ani de viaţă, Sfântul Chiriac s-a întors la mănăstire, sălşluindu-se tot în peştera Sf. Hariton. Până la sfârşit, Bătrânul şi-a păstrat curajul şi s-a rugat cu râvnă, ori se ruga, ori lucra, n-a trândăvit niciodată. Înaintre de moarte, el a chemat obştea şi i-a binecuvântat pe toţi; apoi cu pace a adormit în Domnul, trăind 109 ani.

            Venerable Cyriacus the Hermit of Palestine- Commemorated on September 29

            Saint Cyriacus was born at Corinth to the priest John and his wife Eudokia. Bishop Peter of Corinth, who was a relative, seeing that Cyriacus was growing up as a quiet and sensible child, made him a reader in church. Constant reading of the Holy Scriptures awakened in him a love for the Lord and a yearning for a pure and saintly life.

Sursa:  https://oca.org/saints/lives/2009/09/29/102813-venerable-cyriacus-the-hermit-of-palestine

Noul Martir Amfilohie, Episcop de Krasnoyarsk (praznuit la 18 septembrie)

           

Episcopul Amfilohie, (în lume Alexander Yakovlevich Skvortsov), s-a născut pe 17 februarie 1885, în familia unui citeţ din Nurvash(or Norvashi), Tsivilskuyezd, provincial Kazan. A absolvit Seminarul Teologic din Kazan şi Academia. Şi-a ales specializarea Activitatea Misionară Ortodoxă. Pe 22 martie 1907, el a fost tuns în monahism; în 1908, a primit diaconatul.  În 1909, ca student în anul trei, a fost trimis pe timpul vacanţei de vară în stepa Astrakhan Kalmyk să studieze limba calmucă şi acvtivitatea misionară.

            În 1910 şi-a susţinut cu succes dizertaţia pe o temă de misionarism, fiind hirotonit preot în acelaşi an. În 1910-1911, a urmat cursurile unei facultăţi a Universităţii din Petersburg, studiind limba mongolă pentru a înţelege Lamaismul. Între anii 1911-1917, a fost professor la facultatea de Mongolă şi Lamaism a Academiei din Kazan. La cerere, a plecat în 1912 în Mongolia şi Trans-Baikal, stând până în august 1914, ca să studieze limba şi literatura teologică tibetană. A fost ridicat la rangul de arhimandrit. După unele surse, a fost trimis şi în China.

            În 1922, Amfilohie a fost hirotonit episcop de Melekess, un vicariat al diocezei Ufa, de către Episcopul Andrei de Ufa sau de către Patriarhul Tihon. A rămas acolo până în 1923. A luptat cu renovaţionismul; drept urmare, în 1923 a fost arestat, condamnat la 3 ani de exil şi trimis în regiunea Krasnoyarsk, unde în noiembrie 1924 este din nou arestat pentru “rezistenţă contra reprezentanţilor autorităţilor în timpul transferului bisericii de cimitir către un grup revaţionist”.

            În 1925, invitat să facă parte dintr-o comisie de reconciliere între Ortodoxie şi renovaţionism şi să ia parte la sinodul din 1925, a a dat un răspuns scris: “Noi nu ne putem reconcilia cu voi decât dacă renunţaţi la erorile voastre şi vă căiţi în faţa întregului popor…”

            În martie 1925, el a devenit Episcop de Krasnoyarsk şi la 14 iulie 1926, a fost arestat în oraşul Tsivilsk din Chuvashia. Pe 17 iulie 1926 a fost condamnat la 3 ani de închisoare şi trimis la Solovki.

În 1931 a fost eliberat. În aprilie, la întoarcerea din exil, a fost hirotonit Episcop de Don şi Novocherkassk. El a respins declaraţia Mitropolitului Serghie şi a semnat – potrivit unei surse – actele aşa-numitului Sinod Nomad al Bisericii din Catacombe, în 1928.

            Între 1929-1930, a fost Episcop de Krasnoyarsk şi Yeniseisk. Fiind în dezacord cu direcţia Mitropolitului Serghie, el a plecat în pădurile Siberiei, însoţit de un grup de "non-commemorators". Acolo a înfiinţat un schit pentru 10 maici în satul Anzhul( Antul), regiunea Tashtypsky, Khakassia.

            La 30 aprilie 1931, Episcopul Amfilohie, ieromonahul Serafim, care trăia în sat, şi vieţuitoarele schitului(inclusive monahia Alexandra, fiica Părintelui Serafim, Matrona Artamovicha Stepanova, Athanasia Petrovna Lysova), au fost arestaţi pentru “agitaţie anti-sovietică” şi aruncaţi în închisoare, în Minusinsk, districtul Krasnoyarsk. La process, au fost condamnaţi la 5 ani de exil în estul Siberiei. Episcopul Amfilohie a fost trimis  la secţia Osinnikovo din Siblag. La un moment dat, el a mers la Barnaul, locuind aproape de ruda sa, Catherine Ivanovna Samonkina. S-a luptat cu schismaticii din Siberia şi odată a convertit trei chinezi.

            În mai 1933, el a fost arestat din nou pentru că “a participat la un grup monashist contra-revoluţionar bisericesc, Adevărata Biserică Ortodoxă”; pe 28 ianuarie 1934 i s-a dat sentinţa de transfer la celula de pedeapsă timp de 2 ani. Pe vremea aceea era cunoscut în toată Siberia ca un neînfricat critic al actelor Mitropolitului Serghie şi era iubit de popor. Predicile lui anti-ateiste erau motiv de îngrijorare; poporul se temea că va fi arestat iar. 

            Despre moartea sa sunt diferite relatări. O sursă susţine că a fost întemniţat în Gara Yaia, unde apoi a fost împuşcat. Altă sursă spune că a fost arestat în 1934, condamnat la 5 ani închisoare şi împuşcat la 1 octombrie 1937, în lagărul Mari din Vestul Siberiei, apoi îngropat la un loc necunoscut. A treia sursă relatează că a fost arestat în 1938 în lagăr, condamnat la moarte şi împuşcat. Ultima sursă afirmă că Episcopul Amfilohie a fost arestat în 1941 şi a murit în 1946.

Vladimir Moss, “Sfinţii Noii Mărturisitori din Urali, Siberia şi Asia Centrală” la adresa, www.academia.edu/.../THE_HOLY_NEW_MA...)