Groaza- Terror

Am o stare sufletească îngrozitoare, nu pot cu nici un chip să ies din casă; mă stăpâneşte teama iraţională de a fi nevoită să vorbesc cu oricine ar fi. Nu pot să mai am nici un fel de relaţie normală cu oamenii! Cât e boală şi cât părăsire a harului? Are importanţă!?Are: dacă m-a părăsit harul pentru că m-am întors acasă, e grav. Nu se ştie dacă se va mai întoarce vreodată într-o minte aiurea şi într-un suflet mort. Acesta este anul groazei pentru mine, anul în care nici nu mai am putere să strig după ajutor. Abia dacă mă ridic din pat. Totul indică dezastrul: nu mai e nimic de făcut. Pastilele? Nu ştiu cât şi la ce îmi ajută, dar sigur nu mă ajută să fiu normală şi să trăiesc ca toţi oamenii. Oare cât mai durează până voi ajunge la concluzia inevitabilă: nu merită să mai trăiesc. La cei pe care i-am lăsat în urmă la mănăstire nici nu pot şi nici nu vreau să mă gândesc. Ei reprezintă ceea ce eu nu pot fi şi nu pot deveni, înfrângerea mea. Degeaba îmi şopteşte îngerul că aş putea oricand să încerc din nou şi să mor încercând, nu am putere să-l cred.Şi nici curajul de a mai cere cuiva să mă primească în mănăstire, în halul în care sunt. De fapt, nu mai am puterea nici să cred.Unde să scap? Nu pot să merg nici la psihiatra mea. Nu ştiu ce să-i mai spun. Cred că am înnebunit-o cu drama mea, cu criza asta în care am intrat din noiembrie anul trecut. Şi apoi, dacă îmi cere să mă internez iar, nu pot, ideea de a fi închisă fie şi pentru câteva zile cu oameni necunoscuţi mă îngrozeşte. De ce nu mor, Doamne? Ce rost mai are să trăiesc aşa? Nu mai pot fi nimănui de nici un ajutor, nu mai pot face nimic pentru nimeni, viaţa mea s-a încheiat, chiar dacă n-am murit încă. Maica Stareţă a mea nu poate înţelege cum îşi poate dori cineva să moară şi să piardă toată bucuria de a fi în mijlocul acestei creaţii minunate a lui Dumnezeu care este lumea naturală, şi ştiu că are dreptate, pentru că Sfinţia Sa este un om normal care gândeşte duhovniceşte. Eu nu gândesc niciodată normal, mereu exagerez, ori în bine, ori în rău. N-am niciodată linişte, deşi tocmai liniştea am căutat-o la mănăstire. Dar se vede că nu e pentru mine.

I am in a terrible mood, I can’t leave my house, irrationally  fearing that I might be forced to talk to someone. I am not able any more to have normal relationships with people! Is it bi polar or the holy grace leaving me, as a consequence of leaving the monastery? I don’t know, but if the grace left me, it’s serious. For it is hardly probable that the grace will ever return in my empty soul and my sick mind. This is a horrifying year, the year of not being able to cry for help. I can hardly get up and leaving my bed. It’s a total disaster. The pills? I don’t know how much they help, if they help at all. What’s certain, the pills can’t help met o lead a normal life I wonder how far is the day when I’ll reach the inevitable conclusion: there is nothing left to live for.

I hardly think about the people I left behind at the monastery; I can’t, they are what I am not and I will never be, the image of my defeat.

My guardian angel whisper in vain that I can try again, go to another monastery, die trying. I can’t believe him. In fact, I wonder if I still believe, knowing that belief is a gift from God and I no longer expect any gift. My Lord, why don’t I die? My life is useless, I can’t do anything for anyone, I’m helpless, my life is over.

My Mother Superior can’t understand why someone would rather die than enjoy the wonder of this world made by God for us. She is rights, she thinks normally, I think wrongly, always exaggerating, I’m restless, I have no peace. And that’s I seek most.