Împietrire

Mi-am ascultat într-o noapte de nesomn inima şi ea a tăcut, împietrită cu totul de misterioasa forţă a bolii mele. Uneori cred că totul e o amăgire diavolească, o înşelare, că diavolul  m-a făcut să cred în boala aceasta numai ca să mă arunce în deznădejde şi în moarte duhovnicească. Pastilele astea pe care le iau de 8-9 luni m-au transformat într-o persoană ciudată, care parcă e împiedicată să gândească, să simtă şi să dorească fie şi lucrurile fireşti, dar mă tem să nu le mai iau, toţi spun că pot apărea efecte mult mai grave dacă le stopezi brusc.

 Bolnavă sau amăgită, m-am schimbat într-un mod în care nu-mi doresc nimic altceva decât moartea. Uneori, când îmi amintesc vechea mea personalitate, aceea care avea credinţă şi evlavie, îmi curg lacrimi pe obraz, dar nu simt durere adevărată, ci este ceva aproape involuntar şi inert. Nu pot să explic pentru că nici eu nu înţeleg. Mă întreb fără să-mi pot răspunde: oare toţi aceşti ani de mănăstire au fost în zadar? Toată suferinţa prin care am trecut rupându-mă de familie n-a avut nici un rost?  Toate au fost îngăduite de Domnul numai ca să înţeleg eu că nu pot face faţă vieţii de mănăstire şi că trebuie să mă întorc în lume? Şi ce să fac aici?  Nu pot să refac legătura, e inutil. Nu am niciun îndemn la aşa ceva. 

Astăzi se prăznuieşte Stânta Cuvioasa Teodora de la Sihla, care era odată demult, modelul meu. Priveam cu gândul la Sfânta şi îmi doream s-o urmez, deşi eram conştientă că e prea sus, prea greu pentru mine acest drum urmat de Cuvioasa. Am fost de mai multe ori la peştera Sfintei şi ceva se mişcase în inima mea acolo, dar acum n-a mai rămas nimic.

Mă gândesc  că tot răul vine din faptul că nu mai văd iertare pentru mine, nu mă pot ierta pe mine că am abandonat singura cale care mă interesa. Nu ştiu dacă mi-e milă de mine sau dacă mă urăsc. Adevărul este că nu îmi vine să cred în realitatea situaţiei în care am ajuns. Totul s-a rupt ca o pânză sfâşiată, de o parte inima mea goală şi de alta, toată credinţa, toată nădejdea şi toată dragostea mea de Biserică şi de Hristos. N-o să scap de răul acesta atâta timp cât cred că nu este cu putinţă să scap. Cum poate un om să treacă atât de uşor dintr-o extremă în alta? Poate pentru că este nebun?  Adică anormal, bolnav cu creierul?

Maica Domnului, ajută-mă! Toarnă iar puţină viaţă în inima mea ! Dă-mi inima înapoi!