„Mărturiseşte-te ca şi
cum acest ceas ar fi cel din urmă, ca şi cum ar fi ultima oară aici
pe pământ când poţi aduce pocăinţă pentru
toată viaţa ta, înainte de a păşi în veşnicie şi a sta înaintea judecăţii lui
Dumnezeu, ca şi cum ar fi ultima clipă când poţi să arunci din spate povara
unei vieţi trăite în păcat şi nedreptate, pentru a intra liber în Împărăţia lui
Dumnezeu. Dacă am gândi aşa despre mărturisire, înainte de a ne înfăţişa la ea,
ştiind – nu doar imaginându-ne, ci ştiind cu tărie – că putem în orice
moment să murim, atunci nu ne-am mai pune atâtea întrebări deşarte; mărturisirea
ne-ar fi necruţător de sinceră şi adevărată; ar fi directă; nu ne-am strădui să
ocolim cuvintele ce ne umilesc, ne înjosesc; le-am pronunţa cu toată duritatea
adevărului.”« Judecata nu va consta în faptul că
El ne va judeca ; judecata va fi să-L vedem pe Cel pe Care noi L-am ucis
prin păcatul nostru şi Care stă acum în faţa noastră cu toată dragostea Sa. Iată, pentru a preveni această groază trebuie să stăm la fiecare
mărturisire ca şi cum am fi în cel din urmă ceas, ultima clipă de nădejde
înainte de a vedea aceasta. » (Mitropolitul Antonie, “Despre
credinţă şi îndoială”, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009)
„ ...sufletul, oricât de
păcătos ar fi, fără tăgadă va primi ajutor; ajunge numai să nu se
descurajeze(să cadă în grija de multe) şi cu bărbăţie să se lupte cu vrăjmaşii
săi. Dacă el doreşte din toata inima să se izbăvească de demoni, Dumnezeu va
înfăptui aceasta. Căci El nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă
nelegiuitul de la calea lui cea rea şi să fie viu(vezi Iezechiel 33, 11).
Întreaga taină a mântuirii constă în dorinţa noastră puternică şi în
hotărârea fermă de a ne mântui. Din partea lui Dumnezeu totul este înfăptuit şi
ceea ce este necesar pentru mântuirea noastră se va face. Chestiunea
constă doar într-un singur fapt: dacă noi săvârşim cele necesare
mântuirii noastre. Căci Dumnezeu mântuieşte pe aceia care însetează după
mântuire şi care se nevoiesc să o capete.”(Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate)
Cum am reuşit să arunc totul
la gunoi, să dispreţuiesc tot ceea ce este cu adevărat important, să uit de
Dumnezeu şi de mântuire? Sunt fracţiuni de secundă în care cred că e extrem de
simplu să mă întorc pe calea cea dreaptă şi să duc la bun sfarşit viaţa
aceasta, dar imediat se spulberă speranţa, pentru că eu mi-am pierdut
capacitatea de a spera şi nu ştiu cum să o recuperez. Am în suflet o tendinţă
demonică de autodistrugere şi cu ea trăiesc în nemişcare. Nu pot să mai simt
dulceaţa pocăinţei, am uitat bucuria mărturisirii şi a iertării păcatelor, nu
mai sunt eu, ci un fel de monstru necunoscut şi imprevizibil. M-am refugiat în
somn îndelungat, ca o anticipare a morţii pe care mi-o doresc ca izbăvire,
falsă, desigur! Atâta lucru ştiu şi eu. Totul e amorţit în mine, nu mai am
putere decât pentru a mă lamenta. Nu simt nici măcar milă de mine însămi.
Letargie, cenuşă, moarte. Nimic mai străin de credinţă. Strigăt mut şi confuz,
nu găsesc cuvinte să mă rog. Simt însă un teribil dispreţ de sine şi o
groaznică credinţă că pentru mine nu mai e nici o cale de mântuire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu