Dacă
ar fi să mai scriu un poem,
ar
fi închinat singurătăţii amare,
acestei
sublime şi veşnice fiare
care
din timp întinde uriaşele ei gheare
Ca să cuprindă inimi smulse din piepturi
ucise
odată cu moartele visuri de tinereţe.
O,
fiară, o singurătate amară,
Când
mi-ai prins inima în gheară?
Când
mi-ai sfâşiat pieptul mort?
Când
a murit visul care mă ţinea în viaţă?
În
care blestemată seară sau dimineaţă?
If
I were to write a poem today
It
would be a poem on bitter solitude,
That sublime and eternal beast
Which
out of time expend its huge fangs
To
catch the hearts that were grabed
From
those cheasts killed
together
with the dreams of one’s youth.
Oh, beast, oh, bitter Solitude,
When
did you catch my heart in thy fangs?
When
did you ripped my dead chest?
When
did the dream which kept me alive died,
In
what cursed morning or night?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu