Dragostea cea mare a lui Dumnezeu pentru noi

Parabola Fiului Risipitor, citită azi in biserică, a fost  numită o adevărată “perlă intre parabole” şi “evanghelie intre evanghelii”. Unii comentatori au numit-o Parabola Fiului mai Mare. Intr-adevăr, comportarea fiului mai mare este intrigantă. La intoarcerea acasă, i s-a spus despre intoacerea fratelui său mai mic şi el a refuzat să intre in casă, acuzându-şi tatăl că a fost nedrept cu el. Acuzaţia se baza pe faptul că fiul mai mare lucrase zi şi noapte şi nu fusese recompensat cum se cuvenea, pe când fiul risipitor, care-şi cheltuise averea cu desfrânatele, intorcându-se acasă, a fost primit cu multă căldură. Să privim acum la fiul cel mare!

Cine este fiul cel mare?

Mulţi comentatori spun că fiul cel mare ii reprezintă pe farisei. Ei erau nemulţumiţi că vameşii şi păcătoşii au venit la Hristos, L-au ascultat şi, fără indoială, unii  s-au pocăit. Cărturarii şi fariseii murmurau că i-a primit pe păcătoşi şi mănâncă cu ei. Această acuză impotriva lui Hristos s-a prelungit in timp şi a rezistat, de aceea Hristos a căutat să le schimbe viziunea cu parabole ca aceea a oiţei rătăcite şi a galbenului pierdut. Sfântul Ioan Hrisostom scrie că orice poate fi suportat dacă este spre mântuirea celorlalţi. Fiecare suflet omenesc este atât de preţios inaintea lui Dumnezeu incât El Il sacrifică până şi pe Fiul Său, viţelui ingrăşat, pentru mântuirea noastră.

Altă interpretare a fiului celui mare este că el ii reprezintă pe sfinţi. Aceşti sfinţi care au purtat povara şi zăduful zilei, care au lucrat in via Domnului din ceasul intâi, care au implinit poruncile Domnului, cer să se facă dreptate. Ca Dumnezeu să-i pedepsească pe păcătoşi şi să-i răsplătească pe cei drepţi. Sfinţii au fost uimiţi de mila şi bunătatea nemăsurată a lui Dumnezeu, de vreme ce El ii iartă imediat pe cei cese intorc la Dânsul cu pocăinţă. Intr-adevăr, El le dă acelea şi daruri ca şi sfinţilor. E ca şi cum sfinţii ar protesta impotriva lui Dumnezeu(la figurat, desigur, nu la propriu) pentru că arată o asemenea scandaloasă milă, bunătate  şi iubire faţă de păctoşi. Asta demonstrează că dreptatea omenească este foarte diferită de cea a lui Dumnezeu.

O concepţie greşită  a creştinilor evlavioşi.

Oamenii care lucrează duhovniceşte in Biserică deseori se simt superiori păcătoşilor şi nu pot accepta că păcătoşii se pot pocăi, işi pot schimba viaţa şi se pot mântui in cele din urmă. Ei inşişi au făcut fapte bune şi niciodată nu au trădat increderea lui Dumnezeu. Dar Domnul vine şi spune apăsat că pocăinţa este o faptă mult mai mare decât  aşa-zisele noasrte faptele bune. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că mântuirea este un dar al lui Dumnezeu şi nu un rezultat al faptelor  bune, fie ele multe sau puţine.

Oamenii judecă şi condamnă pe bazaa ceea ce văd, dar criteriile omeneşti diferă de cele dumnezeieşti. După cele omeneşti, desfrânatele, tâlharii şi vameşii şi alte categorii nu ar trebui să se mântuiască. In dragostea Lui nemărginită şi după propriile criterii, totuşi Dumnezeu ii mântuieşte. Să ne apropiem de Dumnezeu cu smerenie şi cu intenţia de a ne zdrobi egoismul ca să putem fi mântuiţi.

Metropolitaul Ioïl (Frangkakos) de Edessa, Pella şi Almopia

Source: agiazoni.gr