“A apărut, acum de curând, o nouă modã printre
tinerii intelectuali şi scriitori; a nu mai fi români, a regreta că sunt
români, a pune la îndoială existenţa unui specific national şi chiar
posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. [...]tinerii
aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi si gândi valorile universale, ei
nu spun: “nu mai sunt român pentru cã sunt înainte de toate om, şi cuget numai
prin acest criteriu universal şi etern”. tinerii aceştia nu dispreţuiesc
românismul pentru cã sunt comunişti, sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă
social universală. Nu. Ei pur si simplu, regretă că sunt români şi ar vrea să
fie (o mãrturisesc) orice altã naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi,
scandinavi, rusi, spanioli; orice, numai români nu.
S-au
săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin
orice fel de argumentare (istorică, filosofică, literară) sã demonstreze că
românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilã de eroism, de probleme
filosofice, de crearie artisticã, şi aşa mai departe. Unul dintre ei se
îndoieşte atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi
propune să citească Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă
într-adevăr s-au luptat vreodatã românii cu turcii şi i-au învins! Altul crede
ca orice creier care contează în istoria şi cultura “românească” nu e de
origine română: Cantemir, Kogalniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu,
Iorga, Pârvan etc. etc. – toţi, dar absolut toţi sunt streini. Sunt slavi,
evrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot
judeca; românii sunt deştepţi, sunt smecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.[...]
Este din
Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă este slavizata. Din
Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câţiva moldoveni care spun cu mândrie: am
sânge grecesc sau: “strãmoşu-meu a fost rus”. Singura lor şansă de a fi oameni
adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat româneascã. Nu cred
că se află ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le
fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-şi bată
joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare, că ar prefera să
aparţină, prin naştere, altei ţări.”
Această
situaţie sinistră semnalată de Mircea Eliade în 1933 s-a perpetuat până la noi
şi a crescut sentimentul de ruşine în mod dureros. Nu cred să fie român în ţara
asta amărâtă care să nu aibă ceva de reproşat, ceva de criticat şi ceva de
dispreţuit în România. Este oare România cea mai rea ţară cu putinţă? Sunt
românii cu totul lipsiti de viitor ca români? Nu mai au nimic bun de afirmat în
lume? A devenit un blestem să fii român în secolul acesta? Aş vrea să cred că
nu sunt doar întrebări retorice. Mai
degrabă cred că a fi român este la fel de nobil ca a fi de oricare altă naţie,
cu condiţia de a fi în primul rând om şi creştin. Aş spune că fac parte dintr-un
popor care a dovedit în istorie că ştie să-şi păstreze demnitatea, ştie să
lupte şi mai ales să moară pentru ea.
De ce
Mircea Eliade şi crezul său de tinereţe? Pentru că se apropie o zi care mă
doare în adâncul inimii, o noapte de groază care a frânt speranţe puse
justificat în elita legionară a României interbelice: 29 noiembrie 1938! Atunci
a murit o cale: legionarismul lui Corneliu Zelea Codreanu. Atunci a murit
idealul de a aparţine unei elite jertfelnice, unei elite educate să dea, nu să
răpească sau să profite de împrejurări şi oameni în avantaj personal.
Legionarii nu se ruşinau că sunt români, legionarii- neînţeleşi atunci,
neînţeleşi acum- urmăreau să-şi consacre forţele şi energiile construirii unei
Românii de care să nu se poată ruşina nimeni. Au eşuat pentru că autorităţile
i-au prigonit şi ucis fără scrupule, şi au aruncat asupra lor poliţia şi
Siguranţa statului, versată în rău, loială unui rege tiran.
Românii
sunt deştepţi – ce oroare!
“Toţi tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întâi, spun
ei, românii sunt deştepţi şi asta îi
împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului
omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufleteşti, [...],
cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea”
şi “viaţa interioarã” acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii
şi ale culturii, nu poate crea nimic. Românii
sunt deştepţi – ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi
foloseşte faptul că poţi cunoaşte superficial realitatea – când îţi lipseşte
facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări
moartea şi existenţa, îţi lipsesc înseşi elementele dramei lăuntrice? tinerii
aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au
conflicte şi nu se sinucid din disperare metafizică. [...]Şi pentru că disperarea este un sentiment necunoscut
românului (care a rămas, în
pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept
credincios Bisericii Rãsãritene), tinerii intelectuali au dedus
stupiditatea iremediabilã a acestui neam. Tot ce nu se găseşte în Pascal, în
Nietzsche, în Dostoievski şi Heidegger – şi toate aceste genii au elaborat o
gândire impenetrabilă structurii gândirii româneşti – tot ce nu se găseşte în
nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus şi în meditaţiile unui
catolic în veşnică îndoială nu înseamnă nimic, nu are valoare filosofică, nu
are valoare umană.”
Românii
respectă şi admiră cultura europeană, se minunează de adâncimea dramelor
interioare pe care le trăiesc marile spirite ale veacului, de multe ori chiar
mimează sau imită problematica lor, dar fiind de veacuri sub influenţa benefică
a Bisericii Răsăritene, chiar când nu sunt ortodocşi practicanţi, au bunul simţ
de a nu trăi după tiparele culturale admirate, ci trăiesc aşa cum au fost
educaţi în familie, în spiritul tradiţiei şi în duhul românesc al Ortodoxiei
răsăritene. Excepţiile sunt puţine şi regretabile. Aş spune că Occidentul a
reuşit să ameţească şi să distrugă mari spirite naţionale cu ideologiile lui
nebuneşti. Nu dau nume. Păcat că multe dintre modelele culturale admirate de
intelectualitatea românească de vreo 200
de ani încoace s-au dovedit excentrice
şi păguboase. Nu înţeleg ce regretă atât de mult românii care nu vor să se ştie
să sunt români la ceilalţi. Poate că sunt doar incapabili să-şi depăşească
grave complexe de inferioritate.
“... pentru
un ţăran român, nu există îndoială, el crede firesc...”
“Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame
europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să se asemene chiar numai
exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc,
bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o
inteligenţă şi o simţire proprii. tinerii au reacţionat împotriva curentului de
acum zece- doisprezece ani, pornit de la “Gândirea” şi “Ideea europeană”
(Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; [...]) care proclamase
“autohtonismul”, “specificul etnic”, în artă şi în gândire şi încercase cea dintâi filosofie ortodoxã prin
crearea tipologiei românesti. Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a
fi pur spiritualã, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei,
relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice etc.) sunt mult prea
interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest
articol.[...] Acei care disperează de destinul de a se fi născut români, judecă
strâmb meritele şi defectele poporului.
Ei vor problematică, îndoială, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala şi despre eroi are o
concepţie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual credinţa şi
îndoiala au valoare filosofică, deschid căile meditaţiei prin “probleme”; pentru un ţăran român, nu există îndoială,
el crede firesc (“aşa cum curg apele sau cresc florile”), fără “probleme”
(ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a
reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele
cu care a intrat în legătură)”.
Intelectualul,
de atâta cultură occidentală, cade în îndoială şi pierde firescul credinţei
ţăranului român, pierzându-şi astfel liniştea şi respectul pentru
spiritualitatea şi cultura poporului să . Sigur că Mircea Eliade idealizează
ţăranul român sau se referă la un tip de ţăran român pe cale de dispariţie. Eu
una cred că în prezent nici nu mai există ţăran român, dar asta nu mă aruncă în
disperare şi negare a românilor de azi, indiferent cum sunt ei. Să trăiască
domnul Caragiale, că ne-a învăţat să facem haz de necaz şi să nu pierim din
cauza deznădejdii de a trăi într-o lume imperfectă. Duhul lui Caragiale pluteşte pe deasupra
României de azi şi zâmbeşte! Nu se aştepta la nimic mai bun de la noi. Era
realist şi seren în felul său. Îl opun pe Nenea Iancu tuturor disperaţilor şi
dezgustaţilor de românism. Să trăiască neica Trahanache pentru că nu-şi pierdea
calmul şi nici umorul! Să trăiască biata Coana Joiţica pentru că încă îi mai
păsa ce crede opinia publică! Unde eşti tu, Caţavencule, şi tu, neică Farfuridi cu umbra ta,
Brânzovenescu? Voi ne-aţi învăţat să
primim cu răbdare şi calm neputinţele şi păcatele oamenilor, fie ei şi
politici! Şi să râdem, că aşa e lumea, iar românii nu sunt nici mai buni şi
nici mai răi decat ea. Întrebarea pe care mi-o pun este : Mai sunt români care
să încerce să se ridice deasupra acestei lumi trecătoare, fără să-şi piardă
cumpătul şi ţinta? Mai sunt!
"a fi aşa cum a lăsat
Dumnezeu, este adevărata axă a “spiritualităţii” poporului."
“
Intelectualii au despre eroi o concepţie morală sau magică; şi într-un
caz, şi în altul, ei judecă individualist, iar la limită, demoniac. Am arătat
altădată ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred şi despre
personagiile biblice şi apostolice, că trăiesc într-un rai ca un plai românesc,
că gândesc la nevoile lor, familiale, ca şi în viaţă, coboară pe pământ în
ceasuri grele, stau de vorbă cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii, aşa
cum sunt înţeleşi de popor şi eroii aşa cum sunt închipuiţi de intelectualii
tineri – nu au nimic – de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dă
viaţa asociată, ceilalţi concep un eroism etic, de probleme, de drame şi
conflicte.
Apoi,
tinerii intelectuali judecă totdeauna un popor prin ce creează, nu-l judecă
prin ceea ce este, prin supravieţuirea lui. A “crea” este o concepţie
individualistă; a fi aşa cum a lăsat
Dumnezeu, este adevărata axă a “spiritualităţii” poporului. În concepţia
poporului, nimic nu se creează, nimic nu se face; lucrurile vin şi pleacă,
lucrurile se întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o
rezolva aici. Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este
adevãrat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiţia noastră umană,
acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de
la ele, sau le putem ignora, pur şi simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici
eficace – să ne fie ruşine că ne-am născut români, numai pentru simplul motiv
că nu găsim în valenţele româneşti ceea ce vrea Chestov sau Dostoiewski.”
[Vremea,
an VI, 1933, Septembrie 10, nr. 304, p. 6]
A fi aşa
cum a lăsat Dumnezeu: român şi ortodox, te apără, popor român, de a te ruşina
de tine însuţi. Singura ta grijă să fie de a rămâne creştin în toate creaţiile
şi actele vieţii tale şi nu vei cunoaşte ruşinea, garantat. Pentru că păcate
avem toţi, indiferent de naţionalitate, iar dacă vrem să nu ne fie ruşine că
suntem români nu trebuie decât să-L
urmăm pe Hristos în Biserica noastră Ortodoxă strămoşească, unde să ne aducem
aminte că Dumnezeu a lăsat aşa, ca unii să fie de un neam şi alţii de altul,
pentru că Dumnezeu iubeşte diversitatea Creaţiei şi frumuseţea dumnezeiască în
lume este asociata cu diversitatea. Nimănui nu-i plac copiile, fie şi după
modele celebre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu