Înfricoşata Judecată

 Last Judgement Sunday

In the name of the Father, the Son and the Holy Ghost.

            Today, on our preparation journey towards Lent, we have come to an ultimate stage: we are confronted with judgement. If we pay attention to it, next week our spiritual destiny will be in our own hands, because next week is the day of Forgiveness.

            The link between these two days is too obvious. If we only could become aware that all and each of us stand before the judgement of God and the judgement of men, if we could remember and realise with depth, wholeheartedly, in earnest that we are, all of us, indebted to each other, all responsible to each other for some of the pain and the heaviness of life, then we would find it easy, when we are asked to forgive, not only to forgive, but, in response to this request, to ask for forgiveness ourselves.

            It is not only by what we do, not only in a way by what we leave undone, it is by this extraordinary lack of awareness, of our responsibility, of all we could be to others, and to do to others, that we do not fulfil our human vocation. We could, and we should, on all levels and for all men, and beyond men for the whole world which is ours, be a blessing and a revelation of things great, of things so great, so deep that people, we first of all, could realise that we are on the scale of God Himself, that our vocation is not only to be morally good, but to be as great as God. A mystic of Germany said in one of his poems 'I am as great as God, God is as small as I.'

            If we only could remember this, and this is why the judgement is not only a moment when we are confronted with a danger of condemnation; there is in the very notion of judgement something great and inspiring. We are not going to be judged according to human standards of behaviour of decency. We are going to be judged according to standards which are beyond human ordinary life. We are going to be judged on the scale of God, and the scale of God is love: not love felt, not an emotional love, but love lived and accomplished. The fact that we are going to be judged, that indeed we are being judged all the time, above our means, beyond all our smallness must, should reveal to us our potential greatness.

            And the parable which we have read today can be seen in those very terms: men are judged by Christ, in His parable, on humanity. Have these men been human or not? Have they known how to love in their hearts first, but also in action, in their very deeds because, as Saint John puts it, one who says that he loves God and does not love his neighbour actively, creatively is a liar. There is no love of God if it is not expressed in every detail of our relationship with men, with people and with each person.

            And so, let us this week prepare ourselves for the final stage of our journey by asking ourselves in the face of this divine judgement, 'Am I human? Am I human within myself, in my behaviour - not my general attitude, but my ways: are they human? Is my life an expression of a fine, a thoughtful, a perceptive, a creative, and at times a generous and a sacrificial love?' As the object of love is the test of this love, it must be my neighbour; to love God who asks for nothing is too easy.

            And if in the course of this week we find where we belong, we find both our shortcomings and the greatness of our vocation; if we make our peace with those to whom we are indebted, then, when the time comes to forgive, when someone else will have made the same discovery, we will be able with joy to give peace and forgiveness out of a sense of responsibility and of the creative joy of repentance. Amen.

Vom fi judecaţi după scara de valori a lui Dumnezeu

Duminica Înfricoşatei Judecăţi

(13 februarie 1972)

“Să iubeşti pe Dumnezeu când nu cere nimic este uşor!”

            În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Astăzi, în călătoria noastră pregătitoare pentru Post, am ajuns la un ultim stadiu: ne confruntăm acum cu judecata. Dacă luăm aminte la el, săptămâna viitoare destinul nostru spiritual va fi în mâinile noastre, fiindcă săptămâna viitoare este ziua Iertării.

            Legătura dintre aceste două zile  este prea clară. Dacă măcar ne-am da seama că toţi şi fiecare dintre noi va sta la judecata lui Dumnezeu şi la judecata oamenilor, dacă măcar ne-am aminti şi ne-am da seama profound, din toată inima, cu seriozitate, că suntem toţi îndatoraţi unii altora, toţi responsabili unii pentru alţii pentru  o parte din durerea şi din greutăţile vieţii, atunci ni s-ar părea uşor, când ni s-ar cere să iertăm, nu numai să iertăm, ci, ca răspuns la această cerere, şi să ne cerem iertare.

            Şi dacă nu ne împlinim vocaţia noastră umană, este nu numai pentru ceea ce facem, nu numai pentru ceea ce lăsăm nefăcut, ci este din cauza acestei extraordinare lipse de conştienţă şi de responsabilitate, din cauza lipsei a ceea ce am putea reprezenta şi face pentru ceilalţi. Putem şi trebuie, la toate nivelele şi pentru toţi oamenii, şi dincolo de oameni, pentru întreaga lume, care este a noastră, să fim o binecuvâtare şi o revelaţie a unor lucruri atât de mari, atât de adânci, încât oamenii, noi în primul rând, să-şi poată da seama că ne aflăm pe scara de valori a lui Dumnezeu Însuşi, că vocaţia noastră nu este numai să fim buni moraliceşte, ci şi să fim la fel de măreţi ca Dumnezeu. Un mistic al Germaniei a spus într-un poem al său: “Sunt la fel de mare ca Dumnezeu, Dumnezeu este la fel de mic ca mine”.

            Dacă măcar ne-am aminti acestea; şi de aceea judecata nu este numai un moment când ne confruntăm cu primejdia unei condamnări; este în chiar noţiunea de judecată ceva mare şi inspirator. Nu vom fi judecaţi după standarde umane de comportare şi decenţă. Vom fi judecaţi după standarde care sunt dincolo de viaţa omenească obişnuită. Vom fi judecaţi după scara de valori a lui Dumnezeu, şi aceasta este dragostea: nu dragostea simţită, nu dragostea emoţională, ci dragostea trăită şi împlinită. Faptul că vom fi judecaţi, că suntem judecaţi într-adevăr tot timpul, mai presus de mijloacele noastre, mai presus de micimea noastră, trebuie, ar trebui să ne reveleze potenţiala noastră măreţie. Iar parabola pe care am  citit-o azi poate fi văzută în această perspectivă: oamenii sunt judecaţi de Hristos, în parabola Sa  despre umanitate. Au fost aceşti oameni umani sau nu? Au ştiut ei cum să iubească, mai întâi în inimile lor, apoi în acţiune, în chiar faptele lor, pentru că, aşa cum spune Sfântul Ioan,  cel care spune că Îl iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său nu-l iubeşte în mod activ, creativ, este un mincinos. Nu este dragoste de Dumnezeu dacă nu se exprimă în fiecare detaliu al relaţiilor noastre cu oamenii, cu toţi şi cu fiecare dintre oameni.

            Aşa că să ne pregătim în această săptămână pentru faza finală a călătoriei noastre întrebându-ne pe noi înşine, în perspectiva judecăţii divine: “Sunt eu om? Sunt eu uman pe dinlăuntru, în comportamentul meu - nu în atitudinea mea generală! Felul meu de a fi este uman? Este viaţa mea expresia dragostei de calitate,  a dragostei pline de grijă, receptive, creatoare, a dragostei generoase şi, din când în când, jertfelnice? Cum obiectul dragostei trebuie să fie proba acestei dragoste, el trebuie să fie aproapele meu; să iubeşti pe Dumnezeu când nu cere nimic este uşor.

            Şi dacă în cursul acestei săptămâni aflăm cine suntem(în ce categorie ne încadrăm), aflăm atât lipsurile noastre,  cât şi măreţia vocaţiei noastre; dacă ne împăcăm cu cei cărora le suntem îndatoraţi, atunci, când va veni vremea să iertăm, când altcineva va fi făcut aceleaşi descoperiri, atunci vom fi capabili cu bucurie să dăruim pace şi iertare, dintr-un sentiment de răspundere şi din sentimentul bucuriei creatoare a pocăinţei. Amin.

            Mitropolitul Antonie de Suroj