Străin duhului casei

Fiul Risipitor

(februarie 1967)

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Parabola Fiului Risipitor ne vorbeşte nu numai despre păcat şi pocăinţă, ci şi despre iertarea pe care ne-o dă Dumnezeu. Când Fiul Risipitor şi-a venit în sine prin suferinţă, lipsuri, singurătate şi respingere, el a pornit către casa tatălui său şi tatăl, care probabil că-i aşteptase deseori întoarcerea, l-a zărit de departe. Sfânta Evanghelie ne spune că dragostea, tandreţea şi mila i-au umplut sufletul, “ îşi iubea fiul”şi fără să mai aştepte ca el să ajungă, bătrânul, care fusese adânc rănit de păcatele şi de împietrirea sufletească a tânărului, aleargă în întâmpinarea lui, îşi pune capul pe umărul său, îl îmbrăţişează şi îl sărută.

            Oare aşa ne întâmpinăm unii pe alţii când vedem de departe pe cineva venind din ţara aceea îndepărtată în care toţi, într-un anumit moment, deseori poate, suntem atraşi de păcat, un fost prieten,  o fostă cunoştinţă a noastră, întorcându-se la noi? Aşa îl întâmpinăm? Mai întâi, este dragostea noastră aşa trainică încât alergăm deseori la uşa casei şi privim în depărtare sperând să se întoarcă? Şi când vedem o persoană care cândva ne-a fost aproape, dar s-a înstrăinat, trecând pe lângă noi, suntem deseori străpunşi la inimă de vechea dragoste, tandreţe şi milă? Şi deseori facem noi prima mişcare înspre el, fără să-i aştepăm pocăinţa sau regretul, îl îmbrăţişăm şi încercăm să-l consolăm pentru înconsecvenţa lui în dragoste şi prietenie? Nu ne purtăm noi mai ades ca fiul care nu are nimic să-şi reproşeze înaintea tatălui său? Când acesta se întoarce de la lucrul câmpului şi aude strigăte de bucurie în casă, întreabă un slujitor ce se petrece şi,  auzind că s-a întors fratele lui mai tânăr care flămânzise, nu vrea să intre în casă. Fratele lui cel păcătos, prin frică şi ruşine, a înţeles ce a făcut şi, văzând starea în care a ajuns, a venit înapoi din ţara depărtată la casa tatălui său, neştiind cum va fi primit. Dar celălalt, cel drept, stătea în afara casei unde era bucurie pentru întoarcerea la viaţă a fratelui său care fusese mort, şi aştepta să vină tatăl său şi să-l implore “să ia parte la bucuria comună. Eu mă bucur, slujitorii se bucură, fratele tău se bucură, împărtăşeşte şi tu bucuria noastră.” Dar fiul cel drept îşi mustră tatăl spunându-i că pentru toţi acei ani de muncă şi viaţă virtuoasă el n-a primit nicio răsplată, în schimb, când acest”fiul al său” s-a întors, tatăl a înjunghiat viţelul cel gras. Şi tatăl îi răspunde: “N-ar fi trebuit să ne bucurăm de întoarcerea fratelui tău?” Dar fiul mai mare nu vede în Fiul Risipitor decât pe fiul păcătos al tatălui său, pe care nu-l mai poate accepta ca frate, chiar dacă tatăl său îi aminteşte că, dacă risipitorul este fiul său , atunci îi este frate şi lui, celui drept.

            Iar spun, se întâmplă deseori că percepem pe cineva care a păcătuit, nu neapărat împotriva noastră, ci a făcut rău în general, ca pe fratele nostru? Nu spunem noi mai ades “fiul tău” cu un sentiment de respingere dispreţuitoare? Deseori recunoaştem că este şi fratele nostru, că îi este drag tatălui şi ar trebuit să ne fie infinit mai drag nouă? Dar nu, noi suntem asemenea fiului care se credea pe sine virtuos fiindcă era un bun lucrător, deşi rămânea străin duhului casei tatălui său.

            Încă un comentariu. Tatăl nu-i permite fiului să ceară să devină un slujitor în casa lui; el nu-l poate primi ca pe un slujitor, ci doar ca pe un fiu ce s-a întors. Şi îi spune apoi să aducă haina de dinainte, nu cea mai bună haină din casă, ci aceea pe care obişnuia să o poarte înainte de a deveni un străin, înainte de a o lepăda ca să se îmbrace ca un străin. Când fiul său îşi pune haina de dinainte în locul zdrenţelor, se simte comod în ele, şi tatăl porunceşte apoi să-i aducă inelul, nu un inel oarecare, ci inelul cu care pe vremuri un om îşi pecetluia scrisorile. Tatăl îşi pune încrederea în el. De ce? De ce nu-i cere mai întâi o dovadă că se pocăieşte? Fiindcă ştie că, dacă fiul său a depăşit ruşinea şi teama ca să revină acasă, întoarcerea sa este sigură. Dar când o persoană, un fost prieten care ne-a rănit pe noi sau pe cineva drag nouă, se apropie de noi, suntem noi gata să ne încredinţăm lui, să-i dăruim vechea noastră dragoste? Nu, şi desori reconcilierea nu este de durată. De aceea o persoană este aşa temătoare să caute reconcilierea: ştie că nu-l va găsi pe tatăl, ci o falsă, umilitoare virtute care spune: “Nu eşti fratele meu, chiar dacă tata te recunoaşte drept fiul său”. Să luăm în atenţia noastră această problemă a iertării, fiindcă în curând va fi Duminica Iertării şi s-ar putea să ne prindă nepregătiţi. Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Prodigal Son

 (1967, 26 February)

In the Name of the Father, the Son and the Holy Ghost.

The parable of the Prodigal Son speaks to us not only of sin and repentance but also of the forgiveness that God gives us. When the prodigal son had come to his senses through suffering, privation, loneliness and rejection he set out to his father's house, and his father, who had probably often looked out for his return, saw him from afar. The Gospel tells us that love and tenderness and pity filled his heart, "his son was dear to him" and without waiting for his son's arrival the old man who had been deeply hurt by the young man's sins and heartlessness ran to meet him, fell on his neck, embraced and kissed him.

Is that how we meet each other when we see from a distance someone coming from that far country to which all of us at some moment, frequently perhaps, get drawn by sin, a former friend, relation or acquaintance returning to us? Is that how we meet him? To begin with, is it often that our love is so unshakeable that we constantly go to the door of the house and look into the distance hoping for his return? And when we do see a person who once was close but has become estranged moving our way, are we often pierced to the heart by the old love and tenderness and pity? And do we often make the first move towards him without waiting for his repentance or words of regret, embrace him and try to console him for his own inconstancy in love and friendship? Do we not in fact more often behave like the son who had nothing to reproach himself with before his father? When that one returned from work in the fields and heard sounds of rejoicing in the house he asked a servant what it was about, and hearing that his younger brother who was starving had returned, he was unwilling to go in. His sinful brother through shame and fear had understood what he had done, and seeing the state he had reduced himself to had come from the far country to his father's house uncertain how he would be received. But he, the righteous one was standing outside the house where there was rejoicing over the return to life of one who was dead, and waiting for his father to come and implore him, "enter into the common joy. I rejoice, the servants rejoice, your brother rejoices, partake of our joy." But the righteous son rebukes his father saying that for all those years of work and virtuous living he had received no reward, whereas when that "son of yours" returned the father had slain the fatted calf. And the father says, "should we not have rejoiced when your brother came back?" But the elder son sees in the prodigal only the sinful son of his father whom he can no longer accept as a brother, though his father reminds him that if the prodigal also is his son, he must be the righteous one's brother. Again I say, does it often happen that we perceive someone who has sinned, not necessarily against us but done wrong in general as our brother? Do we not more often say "your son" with contemptuous rejection? Do we often admit that he is our brother all the same, he is dear to the father and should be infinitely dear to us? But no, we are like the son who thought himself virtuous because he was a good worker, although he remained alien to the spirit of his father's house.

One further comment. The father did not allow his son to ask to become a servant; he could not take him as a servant but only as a son returned. And he told then to bring his original robe, not the best garment in the house but the one he used to wear before he became a stranger, before he shed it to dress up as a foreigner. When the son put on his former robe instead of his rags he felt it fit him snugly, and his father ordered then to bring him the ring, not just a ring, but the ring with which in older times a man sealed his letters. The father put complete trust in him. Why? Why did he not first demand proofs of his repentance? Because he knew that if his son had overcome shame and fear in order to come home his return was secure. But when a person, formerly a friend but who has hurt either us or someone dear to us, approaches us, are we ready to entrust ourselves to him, give him the old affection? No, and therefore the reconciliation is not permanent. That is why a person is so afraid of seeking reconciliation; he knows he will not meet the father but only false, humiliating virtue which says "you are not my brother even if my father does acknowledge you as his son". Let us consider this question of forgiveness, because soon it will be forgiveness Sunday and it might catch us unprepared. Amen.

http://masarchive.org/Sites/Site/Texts-E-Sermons.html