From the Sacrifice of the Lamb to the diversion of the Little Rabbit

Pastoral letter at the Ressurection of our Lord

Holy Easter is, undoubtedly, the greatest feast of Christianity; that’s why it is anticipated, every year, by a period of special preparation, consisting of fasting, praying and special Church services – clearly specified in the Triod – in order to properly meet the great feast of the Ressurection of our Lord.

So, being the referential feast of our faith, a lot of theology was written about it, there were developed special lithurgical norms, it appeared a divine symbolic significance, a folklore was created and the diversions also appeared, as the evil doesn’t let itself for long expected - diversions which try to minimize and ridicule the significance of such a feast.

The Christian world retained, from the Paschal symbols, especially the Cross – as a way of preparation and passage from death to the eternal life, the Lamb, as sacrificial animal par excellence, and the Egg, as the symbol of regeneration and continuation of life, because the Cross appears in the icon of the liberation of our protoparents, Adam and Eve from Hell(the true icon of the Ressurection in Orthodoxy), as a ground and altar of our  Salvation and Ressurection, and the egg as an image of our planet, of its cyclic movement and renewal – a sign of the man’s rebirth through Christ’s Death and Ressurection.

The symbol most frequently met, through the centuries, is the lamb. This one, with its innocence, candor and submissivness, was always “the symbol of  spring, and of the cyclical triumph of life against death”(Vasile Pistolea, “Paschal triptique” the cross, the lamb and the egg”) and represented the main sacrificial animal not only in the Christianity, but also in  the Judaism and even in the Islamism.

So the lamb appears as an offering made by Abel at the beginning of the world(Genesis 4, 4). Then, the lamb appears as a saving animal, for its blood , with which the Jews grease the doorsteps and the doorways of their houses in Egypt, saved their lives(Exodus 12, 21-27). Our Saviour Jesus Christ is compared with a lamb by the prophet Isaiah in his book(53, 7) and the Israelites are generally named “lambs” called to follow the Lord(Isaiah 40, 11).

In the New Testament, Christ our Lord is “the lamb of God, which taketh away the sin of the world”(John 1, 29), and “the good Shepard which giveth his life for the sheep”(John 10, 11). “Sheep” are called the Christians in the parable of the lost sheep(Luke 15, 3-7) and “speaking flock” and “little lambs”, when He forgave Peter the Apostle, who denied Christ(John 21, 15-17). Then, choosing to die just on the Judaic Passover, the Lord “personalized” the lamb from the sacrificial altars of the Old Testament, identifying Himself with that lamb and becoming Himself the offering on the altar of the whole mankind Salvation(idem, Religious Feasts and Traditions of the Romanians”). This is the reason why John the Apostle names Christ “the lamb” in the Book of Revelation” 28 times, presenting Him either as  Lord over the Sion Mount(Rev.14, 1), or triumphant over the death and Judge of the world(Rev. 5, 15; 5, 19).

 

Scrisoare pastorală la Învierea Domnului

„De la Jertfa Mielului la diversiunea iepuraşului“

 

Sfintele Paşti constituie, fără îndoială, cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, fapt pentru care şi este precedată, în fiecare an, de o perioadă de pregătire specială, ce constă în post, rugăciuni şi slujbe bisericeşti deosebite – toate rânduite amănunţit în Triod – în vederea întâmpinării aşa cum se cuvine a măritului praznic al Învierii Domnului.

Astfel, fiind sărbătoarea de referinţă a credinţei noastre, pe seama ei s-a scris multă teologie, s-au dezvoltat rânduieli liturgice speciale, a apărut o simbolistică sacră, s-a ţesut folclor şi, cum răul nu se lasă nici el prea mult aşteptat, au apărut şi diversiunile, în încercarea de a arunca în derizoriu însemnătatea unei sărbători ca aceasta.

Între simbolurile Paştilor, lumea creştină a reţinut mai ales Crucea – ca mod de pregătire şi de „trecere“ de la moarte la viaţă; Mielul – ca animal de sacrificiu prin excelenţă şi Oul – ca simbol al regenerării şi perpetuării vieţii. Aceasta, întrucât crucea apare în icoana eliberării protopărinţilor Adam şi Eva din iad (adevărata icoană a Învierii în Ortodoxie) ca „suport“ şi altar al mântuirii şi învierii, iar oul – ca cel ce nu o dată a fost asemănat planetei noastre, cu trimitere specială la renaşterea sau mişcarea lui ciclică – semn al renaşterii omului prin moartea şi Învierea lui Hristos.

Cel mai întâlnit simbol al Paştilor însă, de-a lungul veacurilor, a fost mielul. Acesta, cu inocenţa, candoarea şi supunerea sa, a constituit totdeauna „simbolul primăverii şi al victoriei ciclice a vieţii asupra morţii“ (Vasile Pistolea, Triptic pascal: Crucea, mielul, oul, Ed. Episcopiei Caransebeşului, 2013, p. 142) şi a reprezentat principalul animal de sacrificiu nu doar în creştinism, ci şi în iudaism şi chiar şi în islamism.

Astfel, mielul apare ca jertfă oferită de Abel încă de la începutul lumii (Fc. 4, 4). Apare, apoi, ca animal salvator, căci sângele său, cu care şi-au uns evreii pragurile şi uşorii caselor în Egipt, i-a scăpat pe aceia de moarte (Ieş. 12, 21-27). Cu un miel este asemănat Mântuitorul Hristos de către profetul Isaia în cartea sa (cap. 53, versetul 7) şi miei sunt numiţi, în general, şi israeliţii chemaţi să-I urmeze Domnului (Is. 40, 11).

În Noul Testament, Domnul Hristos este atât „mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii“ (In. 1, 29), cât şi „Păstorul cel bun, Care Îşi pune viaţa pentru oile Sale“ (In. 10, 11). Oi sunt numiţi credincioşii în parabola oii celei pierdute (Lc. 15, 3-7) şi turmă cuvântătoare şi mieluşei cu prilejul iertării Apostolului Petru, după ce acesta s-a lepădat de Hristos (In. 21, 15-17).Apoi, alegând să moară chiar de Paştele iudaic, Domnul a „personalizat“ mielul de pe altarele de jertfă ale Vechiului Testament, identificându-Se personal cu acesta şi devenind El Însuşi Jertfă pe altarul mântuirii universale a oamenilor (idem, Sărbători religioase şi datini la români, Ed. Marineasa, Timişoara, 2006, pp. 236-237). Este motivul pentru care Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Îl numeşte pe Hristos MIEL, în Apocalipsă, de 28 de ori, prezentându-L fie ca Domn peste muntele Sionului (Ap. 14, 1), fie ca biruitor al morţii şi judecător al lumii (Ap. cap. 5, 14 şi 19).